Iubirea sacrificatoare faţă de iubirea din datorie
“Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată gândirea ta. … Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi!” (Mat. 22:37-39). “Aceasta este porunca Mea: să vă iubiţi unul pe altul, aşa cum v-am iubit Eu. Nimeni nu are o iubire mai mare decât acel care îşi dă viaţa pentru prietenii săi.” Ioan 15:12, 13.
Calităţile Înţelepciunii, Dreptăţii, Iubirii şi Puterii sunt în deplină armonie şi unire în caracterul Tatălui nostru ceresc, Creatorul nostru. În El aceste calităţi se completează una pe alta, şi în cea mai deplină armonie. Şi noi trebuie să ne străduim să încorporăm aceste trăsături în caracterul nostru. Când folosim aceşti termeni cu referire la omenire, suntem obligaţi să recunoaştem în ce grad mic, comparativ, se află aceste trăsături în omenire.
Noi folosim termenii dreptate şi iubire pentru a reprezenta caracteristici care în omenire sunt mai mult sau mai puţin imperfecte. Vorbim despre caritate sau generozitate. Această trăsătură, o anumită manifestare a iubirii, întrece simpla dreptate. Este o persoană căreia îi datorăm un dolar. Nu înseamnă caritate dacă-i plătim acel dolar. Este datorie, dreptate. Un anumit curs ar fi drept şi nimic mai puţin de atât n-ar fi drept. Anumite lucruri sunt obligatorii. Ceea ce depăşeşte obligaţia ar fi milă, compasiune, iubire.
Care este datoria noastră faţă de aproapele nostru? Să presupunem că aproapele nostru a intrat în datorii sau că şi-a pierdut dreptul la viaţă. Ce ar trebui să facem pentru el? Să ne dăm viaţa pentru viaţa lui? Să ne asumăm obligaţiile lui? A face astfel ar fi o faptă foarte iubitoare. Ar putea fi şi dreaptă, dar ar trece dincolo de linia simplei dreptăţi; căci dreptatea ar cere numai să facem pentru aproapele nostru chiar cum ne-ar place să ne facă el, dacă am fi în locul lui. Regula de Aur ar măsura ce trebuie să facem pentru aproapele nostru. Dacă, după ce am făcut acest lucru, am dori să facem ceva mai mult, aceasta ar întrece cerinţele dreptăţii; ar fi iubire, favoare.
Dar să observăm că Legea lui Dumnezeu cere nu numai dreptate, ci şi iubire — iubire supremă faţă de Dumnezeu şi iubire faţă de semenii noştri. Ea cere milă, amabilitate. Să remarcăm îndemnurile în această privinţă, pe care Dumnezeu le-a dat Israelului natural sub Lege. Să vedem ce întindere aveau ele. “Dacă întâlneşti boul vrăjmaşului tău sau măgarul lui rătăcit, să i-l aduci negreşit acasă. Dacă vezi măgarul vrăjmaşului tău căzut sub povara lui, să nu treci pe lângă el, ci să-i ajuţi negreşit să ia povara de pe el.” “Dacă este flămând vrăjmaşul tău, dă-i pâine să mănânce, dacă-i este sete, dă-i apă să bea. Căci, făcând aşa, aduni cărbuni aprinşi pe capul lui şi Domnul îţi va răsplăti” (Exod. 23:4, 5; Prov. 25:21, 22). Dacă o iubire atât de largă şi de cuprinzătoare este cerută de Legea lui Dumnezeu şi a fost obligatorie pentru Israelul natural, în ce grad ar trebui să aibă şi să manifeste Israelul spiritual această trăsătură nobilă!
Dreptatea a pronunţat sentinţa omului
Pedeapsa pe care a pus-o Dumnezeu peste rasa noastră păcătoasă a implicat omenirea în plâns, suspin şi moarte. Nu o exercitare specială a Iubirii a fost cea care a pronunţat pedeapsa cu moartea. O exercitare specială a dreptăţii a fost aceea. Totuşi, n-a fost nici o încălcare a principiului Iubirii în această sentinţă cu moartea; ea a fost în deplină armonie cu Iubirea. La timpul cuvenit Dumnezeu Şi-a manifestat Iubirea pentru om, chiar şi în starea lui decăzută, prin dăruirea comorii Sale cele mai alese — Singurul Său Conceput. Iubirea a rămas compatibilă cu perfecţiunea caracterului Său. N-a mai fost o iubire a părtăşiei, cum ar fi cu o fiinţă perfectă, ci a fost o iubire a milei, a compasiunii.
Iubirea n-a fost obligată să facă pregătire pentru răscumpărarea omului decăzut. Actul acela a fost numai din har, şi dacă răscumpărarea a fost din har, n-a fost din Dreptate. Deci, în faptul că a trimis pe Fiul Său pentru a fi Răscumpărătorul omului, Dumnezeu a făcut un pas care depăşea orice putea cere Dreptatea. În aceasta a fost manifestată Iubirea lui Dumnezeu, compasiunea lui Dumnezeu, trecând cu prisosinţă peste ceea ce era datoria Lui. Omul nu putea avea nici o pretenţie la datorie, pentru că el îşi pierduse toate drepturile şi devenise un condamnat înaintea Legii drepte a lui Dumnezeu. Dar marea milă a lui Dumnezeu în faptul că S-a îngrijit de o eliberare pentru această rasă condamnată a ilustrat caracterul Său glorios şi binevoitor. În aceasta a fost manifestată Iubirea lui Dumnezeu pentru noi, prin aceea că, în timp ce noi eram încă păcătoşi, Cristos a murit pentru noi; şi acesta a fost însuşi Planul lui Iehova. Astfel Iubirea poate merge dincolo de Dreptate şi chiar dincolo de măsura iubirii cerute de un caracter perfect.
Iubirea lui Dumnezeu şi a lui Cristos, aşa cum se manifestă în marele Plan de Răscumpărare, a fost o Iubire sacrificatoare. Astfel cei care sunt invitaţi să devină membri ai Corpului lui Cristos trebuie să aibă aceeaşi iubire. Nu este numai iubirea cerută de Legea perfectă a lui Dumnezeu, care este obligatorie pentru toate creaturile Sale inteligente de pe oricare plan, ci este mai mult. Este o iubire care bucuros îşi va da viaţa cumpărată pentru ei prin moartea lui Isus. Această viaţă este dată ca sacrificiu împreună cu Domnul şi Capul lor. Noi ne dăm viaţa în serviciu pentru fraţi, şi acest sacrificiu este acceptabil fiindcă meritul lui Cristos ne este atribuit, făcându-ne în mod socotit perfecţi înaintea lui Dumnezeu. După cum spune apostolul: “şi noi trebuie să ne dăm viaţa pentru fraţi”. Fraţii n-ar putea cere aceasta de la noi şi nici noi de la ei; dar cu toţii ar trebui să facem acest lucru cu bucurie, când avem ocazia. 1 Ioan 3:16.
Să avem gândul lui Cristos
După cum Cristos ne-a răscumpărat dându-Şi viaţa ca jertfă de bună voie, tot aşa să avem şi noi acelaşi gând, aceeaşi dispoziţie, aceeaşi voinţă. Acesta este Legământul special al Bisericii — Legământul de Jertfă (Ps. 50:5). Acesta este Legământul pe care Domnul nostru l-a făcut cu Tatăl şi noi trebuie să urmăm în urmele Sale. Lumea va câştiga viaţă veşnică dacă va ajunge la standardul dreptăţii cerute de Legea lui Dumnezeu. Dar în ceea ce ne priveşte, noi trebuie să avem un standard încă mai înalt.
Astfel, când apostolul declară că “dragostea deci este împlinirea legii”, el nu-i limitează pe acei care sunt guvernaţi de Iubire astfel încât să facă voia Tatălui până la moarte, la simpla respectare a Legii date lui Israel. Pentru a fi din această clasă aleasă, un membru al Preoţimii împărăteşti care se angajează să-şi dea viaţa ca jertfă, se cere mai mult decât doar împlinirea cerinţelor Legii. Se cere iubire până la gradul jertfirii de sine. Şi astfel îndeplinind voinţa Tatălui pentru noi, ne vom dovedi vrednici de slavă, cinste şi nemurire, natura divină — care a fost promisă clasei biruitoare — celor “mai mult decât biruitori”.
“Iubirea e umplerea paharului altuia din al nostru,
Iubirea e zilnică cedare şi zilnică luare;
Alegerea cărării pietroase în fiecare zi
Pentru ca picioarele altuia să poată călca o netedă cale.
Iubirea nu e oarbă, ci prin ochii altuia priveşte;
Şi nu întreabă “trebuie să dau?”, ci “pot oare să sacrific?”
Iubirea-şi ascunde tristeţea, ca inima şi buzele altuia să poată cânta,
Şi-mpovărată umblă, ca viaţa altora să poată-nflăcărat zbura.
Frate, ai tu asemenea iubire-n suflet?
Ea numele îţi va schimba în sfânt când scopul vei atinge.”
R 5643 / martie 1915