Mijlocitorul Împăcării — Făcut „să se asemene fraţilor Săi”

[cine se aduce în subordonare deplină faţă de Dumnezeu] preţuieşte mai mult decât cine cucereşte o cetate”; acesta este mai mare şi decât cel care, având o concepţie falsă despre credinţă, ar sări de pe streaşina unui templu, sau ar face o altă ispravă nesăbuită. Adevărata credinţă în Dumnezeu nu constă într-o credulitate oarbă şi în presupuneri extravagante în privinţa grijii Sale providenţiale; dimpotrivă, ea constă într-o încredere liniştită în toate făgăduinţele nespus de mari şi scumpe făcute de Dumnezeu, o încredere care-l face în stare pe cel credincios să se împotrivească diferitelor eforturi ale lumii, ale cărnii şi ale diavolului de a-i distrage atenţia, şi care urmează cu grijă liniile credinţei şi supunerii marcate pentru noi în Cuvântul divin.

(3) Cea de-a treia ispită a Domnului nostru a fost să I Se ofere stăpânirea pământească şi succesul rapid în stabilirea Împărăţiei Sale fără suferinţă şi moarte — fără cruce, cu condiţia unui compromis cu Adversarul. Acesta a pretins, şi ((113)) pretenţia nu i-a fost contestată, că el deţinea stăpânirea lumii, şi că, prin cooperarea sa, Împărăţia Dreptăţii pe care Domnul nostru venise s-o instaureze putea fi repede stabilită. Aluzia lui Satan era că el se săturase de a mai conduce lumea în păcat, orbire, superstiţie, ignoranţă, şi de aceea simpatiza cu misiunea Domnului nostru, care era să ajute sărmana rasă decăzută. Totuşi, ceea ce dorea el să-şi reţină era o influenţă conducătoare sau stăpânitoare în lume; şi de aceea preţul cerut de el pentru predarea lumii unei căi drepte, preţul cooperării lui cu Domnul Isus la o binecuvântare a lumii prin restabilire, era ca Domnul să-l recunoscă pe el, pe Satan, ca şi stăpânitor al lumii, în starea ei reconstruită — ca astfel Domnul nostru să-i aducă omagii.

Trebuie să ne amintim că răzvrătirea lui Satan împotriva stăpânirii divine a fost instigată de ambiţia de a fi şi el un monarh, „ca Cel Prea Înalt” (Isa. 14:14). Ne amintim că acesta a fost motivul principal al atacului său reuşit asupra primilor noştri părinţi în Eden — pentru ca el să-i poată înstrăina sau despărţi de Dumnezeu, iar apoi să-i facă robi ai săi. Putem uşor presupune că el prefera să fie monarhul unor supuşi mai fericiţi decât „creaţia care suspină”; el prefera supuşi care aveau viaţă veşnică. Se pare că el nici acum nu recunoaşte încă faptul că viaţa veşnică şi fericirea adevărată nu sunt posibile decât în armonie cu legea divină. Prin urmare, Satan a fost dispus să devină un reformator în toate amănuntele cu excepţia unuia — ca ambiţia lui să fie satisfăcută — ca el să fie totuşi conducător printre oameni; şi nu era el deja „Prinţul lumii acesteia” — şi recunoscut astfel în Sfintele Scripturi? (Ioan 14:30; 12:31; 16:11; 2 Cor. 4:4). Nu înseamnă că el avea o însărcinare divină să fie „stăpânitorul lumii acesteia”, dar prin luarea omenirii în stăpânire, prin ignoranţă şi prin prezentarea falsului ca adevărat, a întunericului ca lumină, a nedreptăţii ca dreptate, el astfel a încurcat, a zăpăcit, a orbit lumea, încât cu uşurinţă a deţinut poziţia de stăpân sau „dumnezeu al veacului acestuia”, care „lucrează acum în fiii neascultării” — marea majoritate.

((114))

Ispita deosebită a sugestiei lui Satan a constat, ca atare, în aceea că ea părea să ofere o nouă soluţie chestiunii recuperării omului din starea lui de păcat. Şi mai mult de atât, părea să implice o căinţă cel puţin parţială din partea lui Satan şi posibilitatea revenirii lui la o cale de dreptate, dacă i se putea garanta succesul continuu al ambiţiei sale, de a fi stăpânitor peste nişte supuşi mai fericiţi şi mai prosperi decât le-a fost posibil în timp ce au fost ţinuţi sub înşelările lui şi au fost înrobiţi de păcat, care era singurul mod în care putea păstra loialitatea omului; fiindcă în măsura în care omenirea respinge păcatul şi apreciază sfinţenia, în acea măsură ajunge să fie doritoare de a servi şi a se închina lui Dumnezeu.

Domnul nostru Isus n-a ezitat mult. El a avut încredere absolută că înţelepciunea Tatălui a adoptat cel mai bun plan şi singurul plan potrivit. De aceea, El nu numai că nu S-a sfătuit cu carnea şi cu sângele, dar nici nu S-a târguit cu Adversarul pentru a coopera în lucrarea de ridicare a lumii.

Aici vedem de asemenea unul dintre atacurile Adversarului împotriva „fraţilor” Domnului. El a reuşit să ispitească biserica nominală devreme în calea ei, ca să abandoneze calea crucii, calea îngustă a separării de lume, şi să intre într-o alianţă cu puterea civilă şi astfel treptat să devină influentă în politica lumii. Prin cooperare cu „prinţii acestei lumi”, nutriţi şi ajutaţi de Adversar în secret, ea a căutat să stabilească domnia lui Cristos pe pământ printr-un reprezentant, un papă, pretinzându-se că el era locţiitorul lui Cristos. Am văzut ce influenţe dăunătoare au rezultat: cum această împărăţie falsă a lui Cristos a devenit de fapt o împărăţie a diavolului, pentru că lucrarea lui a făcut-o. Am văzut urmările ei în „veacurile întunecate” şi că Domnul numeşte acest sistem „Antihrist”.*

---

*Vezi Vol. II, cap. 9

---

Deşi Reforma a pornit cu îndrăzneală, găsim că Adversarul a prezentat din nou aceeaşi ispită în faţa reformatorilor şi ((115)) vedem că ei au rezistat numai în parte, vedem că ei au fost dispuşi să compromită adevărul de dragul protecţiei şi ajutorului „împărăţiilor lumii” acesteia şi în speranţa că împărăţiile lumii acesteia vor deveni cumva Împărăţia Domnului nostru. Dar vedem că această combinaţie a bisericii cu influenţa lumii, aşa cum este reprezentată în protestantism, deşi mai puţin dăunătoare în rezultatele ei decât combinaţia papalităţii, este totuşi foarte vătămătoare şi o mare piedică pentru toţi aceia care vin sub influenţa ei. Vedem că conflictul constant al „fraţilor” este să învingă această ispită a Adversarului şi să stea tari în libertatea cu care Cristos nea făcut liberi — să nu fie din lume, ci separaţi de ea.

Mai mult, găsim că deşi aceeaşi ispită vine la toţi „fraţii”, ea vine din când în când sub formă uşor modificată, şi că marele Adversar, cu multă şiretenie, în fiecare caz, încearcă să facă şi cu noi ca şi cu Domnul, adică să se prezinte ca un conducător pe linia reformei pe care o susţine — părând a fi în simpatie din inimă cu lucrarea de binecuvântare a lumii. Ultima sa ispită în această direcţie vine sub forma unei sugestii de „ridicare socială”, pe care el o aduce cu reuşită în mintea multora dintre „fraţi”. El sugerează că oricât de necesar a fost odată să umble pe „calea îngustă”, pe calea crucii, acum nu mai este necesar; dar că acum am ajuns la punctul unde toată această chestiune poate fi îndeplinită uşor şi repede, şi unde lumea în general poate fi ridicată pe un plan înalt al stării sociale, intelectuale, morale şi religioase. Dar planurile sugerate de el implică întotdeauna combinaţia cu el: în cazul de faţă este sugestia că toţi cei care vor să fie conlucrători în ridicarea socială trebuie să intre în mişcări sociale şi politice, care vor realiza scopul dorit. Şi el a devenit atât de îndrăzneţ şi atât de încrezător în sprijinul majorităţii, încât nu mai pretinde a favoriza reforma pe linia convertirii individuale din păcat, a mântuirii din condamnare şi a reconcilierii cu Tatăl, prin credinţă personală în Domnul Isus Cristos şi prin consacrare Lui; propunerea lui este o ((116)) ridicare socială care va ignora responsabilităţile şi păcatele personale, şi va privi numai condiţiile sociale şi va face societatea „curată” pe dinafară. El ar vrea ca noi să nesocotim învăţăturile Domnului în privinţa faptului că numai cei care vin la Tatăl prin El sunt „fiii lui Dumnezeu” şi „fraţii” Lui; în locul acesteia el vrea ca noi să credem că toţi oamenii sunt fraţi şi că Dumnezeu este Tatăl întregii omeniri, că nici unii nu sunt „fiii neascultării” şi că este cumplit de necreştinesc şi necaritabil a crede cuvintele Domnului nostru că unii au „de tată pe Diavolul”. El ar vrea, fără să spună întotdeauna în termeni specifici, ca noi să nesocotim şi să tăgăduim căderea omului în păcat, şi să nesocotim şi să tăgăduim răscumpărarea din păcat şi întreaga lucrare a împăcării; şi acestea sub lozinca amăgitoare şi înşelătoare, „Dumnezeu este Tatăl tuturor şi toţi oamenii sunt fraţi”, şi sub regula de Aur.

Această ispită a Adversarului pusă în faţa „fraţilor” înşeală astăzi pe mulţi, şi va înşela probabil pe toţi în afară de chiar „cei aleşi” (Mat. 24:24). Aceşti „fraţi” aleşi sunt cei care urmează îndeaproape în urmele Învăţătorului şi care, în loc să asculte sugestiile Adversarului, ascultă Cuvântul Domnului. Aceşti „fraţi aleşi”, în loc să se bazeze pe propria lor înţelegere şi pe sofismele lui Satan, au credinţă în înţelepciunea superioară a lui Iehova şi în planul Său al veacurilor. Prin urmare, toţi aceştia sunt „învăţaţi de Dumnezeu” şi ştiu astfel că lucrarea din veacul prezent este alegerea „fraţilor” lui Cristos, încercarea şi în final glorificarea lor împreună cu Domnul în Împărăţie, ca sămânţa lui Avraam, pentru a binecuvânta lumea; iar în veacul viitor va veni „timpul cuvenit” al lui Dumnezeu pentru ridicarea lumii, intelectual, moral şi fizic. De aceea, chiar „cei aleşi” nu pot fi înşelaţi de nici unul din argumentele sau sofismele amăgitoare ale vrăjmaşului lor viclean. Mai mult, „fraţii” nu sunt în necunoştinţă de uneltirile lui, căci ei au fost preveniţi în legătură cu acestea şi ei se uită la Isus, care este nu numai Autorul credinţei lor, prin jertfirea de Sine, ci va fi şi ((117)) Desăvârşitorul credinţei lor, când El le va acorda o parte în întâia înviere şi-i va face părtaşi gloriei Sale minunate şi naturii Sale divine.

Acestea sunt punctele ispitei pentru „fraţi” şi acestea au fost punctele ispitei pentru Căpetenia lor. El a fost „ispitit în toate, asemenea nouă” şi ştie cum să ajute pe cei ispitiţi şi care sunt dispuşi să primească ajutorul dat de El, în felul cum îl dă El — prin învăţăturile Cuvântului Său şi prin făgăduinţele nespus de mari şi scumpe. Slăbiciunile care ne vin prin ereditate n-au făcut parte din ispitirea Domnului. El n-a avut pofta unui beţiv; El n-a avut patima unui ucigaş, nici avariţia unui hoţ; El a fost sfânt, nevinovat, despărţit de păcătoşi. Nici „fraţii” Lui nu au aceste atacuri ca ispite. Cei care au devenit „fraţii” Săi prin credinţă, consacrare şi conceperea cu Spiritul sfânt al înfierii, au pierdut dispoziţia care caută să facă rău altora şi au primit în schimb mintea nouă, mintea lui Cristos, spiritul lui Cristos, spiritul minţii sănătoase, Spiritul sfânt — spiritul iubirii, care caută mai întâi voinţa Tatălui şi apoi caută să facă bine tuturor oamenilor, cum are ocazia, mai cu seamă casei credinţei. Gal. 6:10.

Şi chiar dacă în carnea acestor „creaţii noi”, care au minte sau voinţă nouă, rămâne o slăbiciune moştenită, o tendinţă spre patimă sau ceartă, aşa încât ei să aibă nevoie continuu să fie în gardă împotriva acestora, şi ocazional pot fi surprinşi întro greşeală, contrar voinţei lor, totuşi aceste slăbiciuni involuntare nu le sunt socotite ca păcate şi nici ca fapte ale „creaţiei noi”, ci numai ca lipsuri care aparţin naturii vechi, care, atâta vreme cât natura nouă li se împotriveşte, sunt socotite ca fiind acoperite cu meritul răscumpărării — al marii jertfe pentru păcat făcute de Căpetenia mântuirii noastre. Numai „creaţia nouă” este cea încercată, probată, potrivită, şlefuită şi pregătită pentru moştenire împreună cu Cristos în Împărăţia Sa, şi nu trupul de carne, care la aceştia este socotit mort.

((118))

„Să desăvârşească prin suferinţe”

„Se cuvenea [din partea Tatălui] ca Acela pentru care sunt toate lucrurile şi prin care sunt toate lucrurile, aducând pe mulţi fii la slavă, să desăvârşească prin suferinţe pe Căpetenia mântuirii lor.” Evr. 2:10.

Cu cele precedente în minte, va fi uşor să vedem că Domnul nostru n-a fost făcut desăvârşit ca om, prin ceea ce a suferit ca om; şi nici n-a suferit ceva înainte de a deveni om. Ideea din această scriptură este că Domnul nostru, când era în lume, când era deja desăvârşit ca om, însuşi chipul Tatălui în trup, sfânt, nevinovat, nepătat şi despărţit de păcătoşi, a ajuns, prin experienţele şi suferinţele Sale, la o altă desăvârşire — o desăvârşire pe un alt plan de existenţă, câştigată de atunci. Un lucru a fost că Logosul era perfect când era cu Tatăl înainte de a fi lumea — perfect în fiinţa Sa şi în inima sau voinţa Sa — perfect loial Tatălui, şi un alt lucru a fost că atunci când S-a umilit de bună voie pentru a fi făcut trup şi a lua natura noastră, o natură inferioară, El a fost desăvârşit ca om — despărţit de păcătoşi; şi încă un alt lucru este că acum El este desăvârşit în starea Sa actuală mult înălţată, părtaş naturii divine. La aceasta din urmă se referă textul nostru. O înălţare atât de mare, la „slava, cinstea şi neputrezirea” „firii dumnezeieşti”, a făcut potrivit ca în înţelepciunea divină să fie aplicate anumite probe, a căror împlinire să desăvârşească titlul Singurului Fiu Conceput al lui Dumnezeu pentru a împărtăşi toate bogăţiile harului divin şi pentru ca „toţi să cinstească pe Fiul cum cinstesc pe Tatăl”.

Trebuie să ne amintim că în legătură cu aceste probe de ascultare faţă de Tatăl I-au fost puse înainte anumite bucurii şi perspective, după cum este scris: „Pentru bucuria care-I era pusă înainte, a suferit crucea, a dispreţuit ruşinea” (Evr. 12:2). Putem presupune în mod raţional că bucuria pusă înaintea Lui a fost:

(1) Bucuria de a face un serviciu plăcut Tatălui.

((119))

(2) Bucuria de a răscumpăra omenirea şi de a face posibilă salvarea ei din păcat şi moarte.

(3) Bucuria la gândul că prin îndeplinirea acestei răscumpărări va fi socotit de către Tatăl vrednic să fie conducătorul şi binecuvântătorul puternic, Împăratul şi Preotul lumii; să descopere lumii o cunoştinţă a planului divin şi să ridice din păcat la harul divin pe oricine va accepta condiţiile Noului Legământ.

(4) O bucurie pe care I-o făgăduise Tatăl; nu numai o întoarcere la gloria fiinţei spirituale pe care o avusese la Tatăl înainte de a fi lumea, ci o glorie mult mai înaltă, să fie înălţat mai presus de îngeri, stăpâniri şi puteri, şi de orice nume care se poate numi, şi să fie făcut asociat în Împărăţia universului, alături de Tatăl — la dreapta măririi de sus şi părtaş naturii divine, cu viaţa ei inerentă sau nemuritoare.

Dar s-a făcut ca toată această bucurie pusă înaintea Domnului nostru să fie legată sau dependentă de totala Sa supunere faţă de voinţa Tatălui. Este adevărat, El fusese întotdeauna supus Tatălui şi se desfăta în calea Lui, dar niciodată înainte nu fusese pus la o astfel de probă ca acum. Până aici era o plăcere şi o cinste să facă voia Tatălui; acum proba trebuia să fie dacă va face sau nu va face acea voie în împrejurări de suferinţă, durere, umilire — situaţii care aveau să-L ducă în final nu numai la moarte, ci la ruşinoasa moarte de cruce. El a rezistat la această probă şi niciodată nu Sa clătinat, niciodată n-a şovăit, ci a dovedit în toate amănuntele, şi în chip desăvârşit, credinţă în Dreptatea, Iubirea, Înţelepciunea şi Puterea Tatălui, şi fără să ezite a îndurat toate împotrivirile şi contrazicerile păcătoşilor îndreptate contra Sa, cu toate celelalte atacuri ale Adversarului; şi prin acest mijloc, prin suferinţă, El a „făcut desăvârşit” titlul Său la toate bucuriile puse înaintea Sa, şi în consecinţă a fost desăvârşit ca fiinţă de cel mai înalt grad, adică de „fire dumnezeiască”. Astfel a fost adevărat despre Singurul Conceput al Tatălui că:

((120))

„Măcar că era Fiu, a învăţat ascultarea prin lucrurile pe care le-a suferit. Şi fiind făcut desăvârşit, S-a făcut pentru toţi cei care îl ascultă Urzitorul mântuirii veşnice.”

— Evr. 5:8-10 —

Apostolul inspirat explică astfel că Domnul nostru, deja nepătat, desăvârşit, deja „Fiu”, deja supus pe deplin Tatălui Său în condiţii favorabile, a învăţat ce înseamnă a fi supus în condiţiile cele mai împotrivitoare, şi fiind astfel încercat şi dovedit vrednic de perfecţiune pe cel mai înalt plan de existenţă, natura divină, El a fost desăvârşit în ea când Tatăl La înviat din morţi la gloria minunată care I-a fost pusă înainte — să fie mai întâi Eliberatorul Bisericii care este corpul Său, iar apoi, „la timpul cuvenit”, al tuturor acelora care, fiind aduşi la cunoştinţa adevărului, vor asculta de El.

Să observăm armonia între acestea şi mărturia apostolului Petru: „Dumnezeul părinţilor noştri a înviat pe Isus … La înălţat cu puterea Lui şi L-a făcut Domn şi Mântuitor”. Fapt. 5:30, 31.

Astfel, Domnul nostru Isus a demonstrat înaintea Tatălui, înaintea îngerilor şi înaintea noastră, a „fraţilor” Săi, credincioşia Sa faţă de Tatăl şi faţă de principiile guvernării Sale. În acest fel El a înălţat legea Tatălui şi a făcut-o demnă de cinste, demonstrând că nu era prea severă, că nu era mai presus de capacitatea unei fiinţe perfecte, chiar în condiţiile cele mai nefavorabile. Noi, urmaşii Săi, ne putem bucura împreună cu toată creaţia lui Dumnezeu inteligentă şi supusă, zicând: „Vrednic este Mielul, care a fost înjunghiat, să primească putere, bogăţie, înţelepciune, tărie, cinste, slavă şi binecuvântare!” Apoc. 5:12.

Şi deoarece Domnul nostru glorificat este Căpetenia mântuirii noastre, înseamnă că toţi cei care vor fi ostaşi ai crucii, urmaşi ai acestei Căpetenii şi moştenitori cu El în Împărăţie, trebuie şi ei să fie făcuţi desăvârşiţi ca „noi creaţii” prin încercare şi suferinţă. Şi după cum suferinţele ((121)) prin care Căpetenia a fost făcut desăvârşit ca nouă creatură au fost lucrurile pe care le-a suferit prin împotrivirea lumii, a cărnii şi a diavolului, şi prin supunerea voinţei Sale voinţei Tatălui, tot astfel se întâmplă şi cu noi: suferinţele noastre nu sunt suferinţele obişnuite ale durerii, asemenea celor de care are parte „creaţia care suspină” şi de care avem şi noi parte într-o oarecare măsură, ca membri ai omenirii. Suferinţele care intră în socoteală pentru dezvoltarea „noii creaţii” sunt suferinţele îndurate voluntar şi bucuros pentru Domnul, pentru Cuvântul Său şi pentru poporul Său — greutatea pe care o îndurăm ca buni ostaşi ai Domnului Isus Cristos, în timp ce căutăm să facem nu propria noastră voinţă, ci să avem desăvârşită în noi voinţa Căpeteniei noastre, voinţa Tatălui nostru ceresc. Astfel trebuie să umblăm în urmele Lui, dându-ne seama de grija Sa şi folosindu-ne pe cale de ajutoarele Sale la tronul harului divin; şi având încredere în făgăduinţa Sa că toate lucrurile vor lucra împreună spre binele nostru şi că El nu va îngădui să fim ispitiţi peste puterile noastre, ci la fiecare ispită ne va da şi o cale de scăpare; şi că în fiecare încercare ne va da har suficient — pentru orice vreme de nevoie. Astfel şi „fraţii” Săi se află acum în încercări şi sunt acum făcuţi desăvârşiţi ca noi creaţii în Cristos — „învrednicindu-i să aibă parte de moştenirea sfinţilor în lumină”. Col. 1:12.

„Într-o fire asemănătoare omului păcătos”

Ceea ce n-a putut face Legea, întrucât firea păcătoasă o făcea fără putere [fiindcă toată carnea era depravată prin cădere şi era incapabilă să dea absolută ascultare de Lege], a făcut Dumnezeu prin trimiterea propriului Său Fiu în asemănarea trupului omenirii [care venise sub stăpânirea Păcatului], pentru a fi jertfă pentru păcat, care deşi a condamnat păcatul în trup, a deschis o cale nouă a vieţii prin care dreptatea Legii să poată fi împlinită prin noi [care umblăm nu potrivit cărnii, ci potrivit Spiritului]. Pentru aceştia, prin urmare, nu mai este nici o condamnare, căci Legea spiritului vieţii în Cristos Isus [sub sângele preţios] ne-a eliberat de Legământul Legii, care a condamnat pe toţi cei imperfecţi ca păcătoşi, şi i-a condamnat la moarte. Rom. 8:1-4, parafrazat.

((122))

Cei care mai mult sau mai puţin sunt înclinaţi să-L considere pe Domnul nostru ca păcătos, un membru al omenirii decăzute, au pus mâna pe această scriptură şi au scos-o din armonia ei cu raţiunea şi din armonia ei cu alte scripturi, pentru a-şi sprijini teoria: pentru a dovedi că Cristos a fost făcut exact ca şi „carnea păcătoasă”, nu ca şi carnea care nu păcătuise — adică Adam înainte de încălcarea sa. Însă din parafrazarea de mai sus a textului apostolului, noi credem că gândul său este adus în mod clar în faţa cititorului. Domnul nostru a lăsat gloria naturii spirituale şi a „devenit trup”, a fost făcut de o natură de acelaşi fel cu a rasei pe care a venit s-o răscumpere — rasa a cărei natură sau carne venise sub robia păcatului, care fusese vândută păcatului prin neascultarea primului ei părinte, Adam. Nimic de aici nu sugerează, decât în răstălmăcirea dată prin traducere, că Domnul nostru a fost păcătos. De fapt este una din cele mai simple fraze imaginabile, că, dacă era păcătos, sau în vreun fel părtaş blestemului care zăcea asupra familiei umane, El nu putea fi jertfa noastră pentru păcat, pentru că un păcătos n-ar putea fi o jertfă pentru alt păcătos. Sub legea divină, „plata păcatului este moartea”. Dacă Domnul nostru ar fi fost păcătos în vreun sens sau grad, prin aceasta El Şi-ar fi pierdut viaţa şi ar fi fost fără valoare ca preţ de răscumpărare pentru Adam sau pentru oricare alt păcătos.

„El a luat asupra Lui neputinţele noastre”

— Matei 8:17 —

„Desigur, El suferinţele noastre le-a purtat şi durerile noastre lea luat asupra Lui; şi noi am socotit că este pedepsit, lovit de Dumnezeu şi smerit. Dar El era străpuns pentru nelegiuirile noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea era peste El, şi prin rănile Lui suntem vindecaţi.” Isa. 53:4, 5.

Perfecţiunea este opusul neputinţei, şi faptul că Domnul nostru a avut neputinţe ar putea fi în mod logic folosit ca dovadă că n-a fost perfect — că El moştenise unele din lipsurile omenirii decăzute. Ne vom aminti că în noaptea suferinţei din Grădina Ghetsimani Domnul nostru a transpirat ((123)) „ca nişte picături mari de sânge”, şi unele autorităţi medicale au stabilit că aceasta este o boală, care, deşi foarte rară, se cunoaşte că a afectat şi pe alţii din familia umană. A fost dovada unei mari încordări nervoase şi a unei slăbiciuni. De asemenea, tradiţia spune că pe drumul spre Golgota Domnul nostru a fost obligat să-Şi ducă crucea şi că El a căzut sub greutatea ei, iar din cauza aceasta Simon cirenianul a fost obligat să-i ducă crucea restul drumului (Mat. 27:32). Mai departe se pretinde că moartea Domnului nostru pe cruce, cu mult mai repede decât de obicei, a fost cauzată de o ruptură literală a inimii, ruptura muşchiului inimii, iar aceasta este indicată prin curgerea sângelui şi a apei din rana făcută de suliţă în coasta Sa după moarte. În orice caz, Domnul nostru na avut acea plinătate a vigorii pe care a avuto Adam, primul om perfect, a cărui vitalitate a fost de aşa natură încât a trăit nouă sute treizeci de ani. Se ridică întrebarea: Oare aceste dovezi de slăbiciune din partea Domnului nostru nu indică imperfecţiune: că prin ereditate sau în alt mod I-au lipsit puterile unui om perfect şi că prin urmare a fost un om cu lipsuri?

La suprafaţă aşa apar lucrurile, şi numai prin conducerea Cuvântului divin suntem făcuţi în stare să explicăm în mod satisfăcător pentru noi sau pentru alţii armonia între aceste fapte şi asigurarea scripturală că Răscumpărătorul nostru a fost „sfânt, nevinovat, fără pată, despărţit de păcătoşi”. Cheia acestei probleme este dată în scriptura pe care o avem în analiză. Profetul declară ceea ce nouă sau altora near apărea natural, şi anume că Domnul nostru, ca şi tot restul rasei, a fost atins, a fost sub sentinţa morţii, a fost lovit de Dumnezeu şi pedepsit — sub sentinţa morţii ca şi restul rasei; dar apoi el arată că faptul nu este cum pare sau apare, explicând că El a suferit, nu pentru păcatele Sale, ci pentru păcatele noastre; slăbiciunile Sale au fost ca rezultat al purtării slăbiciunilor noastre şi al ducerii poverii durerilor noastre; moartea Sa a fost ca urmare a faptului că a luat locul nostru în faţa legii divine şi că a suferit, „Cel Drept pentru ((124)) cei nedrepţi, ca să ne aducă la Dumnezeu”. Vorbind pentru Israelul trupesc la prima venire, profetul spune: Noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu şi smerit; şi explicând că o astfel de vedere era incorectă, el declară: Dar El a fost rănit pentru încălcările noastre; El a fost zdrobit pentru nelegiuirile noastre; pacea noastră cu Dumnezeu a fost asigurată prin pedeapsa pentru păcat pe care El a purtato; vindecarea noastră a fost asigurată prin pedeapsa pe care El a îndurat-o pentru noi.

Matei atrage atenţia asupra împlinirii acestei profeţii, spunând: „Au adus la Isus pe mulţi posedaţi de demoni. El a alungat duhurile prin cuvânt şi a vindecat pe toţi cei care erau bolnavi, ca să se împlinească ce fusese spus prin prorocul Isaia, care zice: «El a luat asupra Lui neputinţele noastre şi a purtat bolile noastre»”. Mat. 8:16, 17.

Pentru majoritatea celor care citesc mărturia nu este foarte evidentă legătura între vindecarea bolilor de către Domnul nostru şi luarea neputinţei asupra Sa. Se presupune în general că Domnul nostru n-a făcut decât să exercite o putere de vindecare care nu L-a costat nimic — că El avea o putere inepuizabilă dintr-un izvor spiritual nevăzut, careI permitea tot felul de minuni, fără nici cea mai mică slăbire a puterii Sale, a vitalităţii Sale.

Nu ne îndoim că „puterea Celui-Prea-Înalt”, dăruită Răscumpărătorului nostru fără măsură, L-ar fi făcut capabil să facă multe lucruri cu totul supranaturale şi ca atare în întregime fără a Se epuiza; şi nu ne îndoim nici că Domnul nostru Şia folosit această putere supranaturală — de exemplu la transformarea apei în vin şi la hrănirea miraculoasă a mulţimilor. Dar din relatarea Scripturilor noi înţelegem că vindecarea bolnavilor, făcută de Domnul nostru, n-a fost prin puterea supranaturală avută la dispoziţie, ci, dimpotrivă, în vindecarea bolnavilor El cheltuia o parte din vitalitatea Sa proprie; şi ca atare, cu cât era mai mare numărul celor vindecaţi, cu atât era mai mare şi pierderea vitalităţii, a ((125)) puterii Domnului nostru. Ca dovadă că este aşa, să ne amintim relatarea despre sărmana femeie care „de doisprezece ani avea o hemoragie”, care „suferise mult de la mulţi doctori, cheltuise tot ce avea şi nu simţise nici o uşurare; ba încă îi era mai rău” etc. Ne amintim cum, cu credinţă, ea s-a înghesuit aproape de Domnul şi a atins poala hainei Lui, zicându-şi în sine: „Dacă aş putea doar să mă ating de haina Lui, voi fi vindecată”. Relatarea spune că „îndată a secat izvorul sângelui ei. Şi a cunoscut în trupul ei că s-a vindecat de boală. Isus a cunoscut îndată în Sine că o putere [vitalitate] ieşise din El şi, întorcându-Se spre mulţime a zis: «Cine sa atins de hainele Mele?» Ucenicii I-au zis: «Vezi că mulţimea Te îmbulzeşte şi mai zici, cine s-a atins de Mine?» El Se uita de jur împrejur să vadă pe cea care făcuse lucrul acesta. … Şi El ia zis: «Fiică, credinţa ta te-a făcut bine; du-te în pace şi fii vindecată de boala ta»”. Marcu 5:25-34.

Să observăm şi relatarea lui Luca (6:19): „Şi tot poporul căuta să se atingă de El, pentru că din El ieşea o putere [vitalitate] carei vindeca pe toţi”. În acest sens deci, Mântuitorul nostru iubit a luat neputinţele omenirii, purtând bolile noastre. Şi rezultatul dăruirii astfel zi de zi a vitalităţii Sale pentru vindecarea altora nu putea fi altul decât slăbirea propriei Sale puteri, a propriei Sale vitalităţi. Şi trebuie să ne amintim că această lucrare de vindecare, cheltuinduşi cu dărnicie vitalitatea, a fost în legătură cu propovăduirea şi cu călătoriile Sale, cu lucrarea aproape continuă a Domnului nostru în cei trei ani şi jumătate ai slujirii Sale.

Acest lucru nu ni se pare atât de ciudat când ne gândim la propriile noastre experienţe: cine este acela cu o fire adânc compătimitoare, care să nu fi fost uneori, într-o măsură limitată, martorul faptului că un prieten poate împărtăşi necazurile unui prieten, şi compătimitor să-l uşureze întrucâtva pe cel apăsat şi să-i dea vitalitate sporită şi bună dispoziţie? Dar o astfel de influenţă binefăcătoare şi milă faţă de neputinţele altora depind foarte mult de gradul ((126)) compătimirii care-l inspiră pe cel ce vizitează pe bolnavi şi pe cei în necaz. Şi nu numai atât, dar ştim că şi anumite animale au diferite grade de compătimire; porumbelul, de pildă, fiind unul din cele mai blânde şi mai compătimitoare, a fost unul dintre tipurile reprezentative ale Domnului nostru sub dispensaţia mozaică. Fiindcă s-a constatat că este de ajutor în multe cazuri, uneori se introduc porumbei în camerele bolnavilor şi se constată că au influenţă binefăcătoare asupra suferinzilor. Porumbelul, poate datorită naturii sale compătimitoare, ia asupra sa o anumită parte din boală şi dă o anumită parte din vitalitatea sa. Acest lucru se arată prin faptul că pasărea se îmbolnăveşte (i se chircesc picioarele, ca de reumatism etc.), în timp ce pacientul se simte relativ uşurat.

Când ne amintim că iubirea şi compătimirea noastră sunt numai atât cât au supravieţuit decăderii celor şase mii de ani, şi când ne amintim că iubitul nostru Răscumpărător a fost perfect şi de aceea în El a prisosit în cea mai mare măsură această calitate a iubirii compătimitoare, ne putem da seama, în mică măsură, cum a avut El „milă de slăbiciunile noastre”. El a fost atins de compătimire, pentru că natura Lui a fost sensibilă, perfectă, simţitoare — nu dură, împietrită de egoism şi păcat, fie moştenite fie câştigate personal. Iarăşi citim despre El că „I S-a făcut milă de el” şi „I S-a făcut milă de” mulţimi, şi când ia văzut pe evrei, pe Marta şi pe Maria plângând, a fost mişcat de compătimire şi „Isus a plâns”. Această compătimire, departe de a indica slăbiciune de caracter, ea indică tocmai contrariul; căci adevăratul caracter al omului, în chipul şi asemănarea lui cu Creatorul, nu este dur, insensibil şi împietrit, ci sensibil, blând, iubitor, compătimitor. Ca atare, toate aceste lucruri ne arată că Acela care a vorbit cum „niciodată n-a vorbit vreun om”, a compătimit, cum nimeni din rasa decăzută n-ar putea compătimi, cu stările decăzute, cu necazurile şi suferinţele omenirii.

Nu numai atât, dar trebuie să avem în vedere însuşi scopul pentru care a venit Domnul în lume. Acel scop a fost nu doar săşi manifeste puterea fără să-L coste nimic, ci, după cum ((127)) El Însuşi a explicat, Fiul Omului a venit să slujească altora şi săşi dea viaţa ca răscumpărare pentru toţi. Este adevărat, plata păcatului n-a fost suferinţa, ci moartea; de aceea, suferinţa din partea Domnului nostru n-a constituit singură plata păcatului pentru noi; a fost absolut necesar ca El „să guste moartea pentru toţi”. De aceea citim: „Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi” (1 Cor. 15:3). Totuşi, a fost potrivit ca Domnul nostru, luând locul păcătosului, să treacă prin tot ce era implicat în blestem — pedeapsa morţii; şi după cum familia umană murea, printr-un proces de pierdere treptată a vieţii, prin slăbiciune, boală şi neputinţă, la fel era potrivit ca şi iubitul nostru Răscumpărător să treacă prin această experienţă. Şi deoarece nu El personal era păcătosul, toate pedepsele păcatului care puteau fi puse asupra Lui trebuiau să fie ca rezultat al faptului că El a luat locul păcătosului şi că a suportat pentru noi lovitura Dreptăţii.

Domnul nostru a făcut aceasta, în ceea ce priveşte boala, durerea şi slăbiciunea, în modul cel mai bun şi mai folositor, adică prin vărsarea voluntară a vieţii Sale, zi de zi, în cei trei ani şi jumătate ai slujirii Sale, dându-Şi vitalitatea celor care nu apreciau motivul Său — harul Său, iubirea Sa. Astfel este scris: „Sa dat pe Sine Însuşi [fiinţa, existenţa] la moarte”; „Îşi va da viaţa [fiinţa] ca jertfă pentru vină” (Isa. 53:10, 12). Şi putem uşor vedea că de la consacrarea Sa, când avea treizeci de ani şi când a fost botezat de Ioan în Iordan, până la Calvar, El Şi-a vărsat în mod constant sufletul: vitalitatea a ieşit din El continuu pentru ajutorarea şi vindecarea celor pe carei slujea. Şi în timp ce toate acestea n-ar fi fost suficiente ca preţ pentru păcatele noastre, toate au fost însă parte din procesul morţii prin care a trecut iubitul nostru Răscumpărător, care a culminat la Calvar, când a strigat „Sa sfârşit!” şi când ultima scânteie de viaţă a ieşit din El.

Ar părea că a fost tot atât de necesar ca Domnul nostru săşi sacrifice, să-Şi cheltuie astfel forţele vieţii şi să simtă experienţele legate de procesul morţii noastre, precum a fost şi ca, mai târziu, când a fost pe cruce, să aibă experienţa ((128)) situaţiei păcătosului, chiar dacă numai pentru un moment, de separare completă de Tatăl ceresc, şi retragerea cu totul a ajutorului supraomenesc, când a strigat: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” Ca înlocuitorul păcătosului, El trebuia să suporte pedeapsa păcătosului, în toate amănuntele ei, şi numai când toate acestea au fost împlinite, s-a sfârşit misiunea Sa de sacrificiu; numai când a îndurat toate acestea cu credincioşie, a trecut toate probele stabilite de Tatăl ca necesare pentru a putea deveni „Căpetenia mântuirii noastre” şi a fi înălţat mai presus de îngeri, stăpâniri şi puteri, pentru a fi asociatul Tatălui pe tronul universului.

Toate aceste experienţe prin care Tatăl ceresc L-a trecut pe Preiubitul Său Fiu înainte de a-L înălţa la dreapta măririi Sale şi de a-I încredinţa marea lucrare de binecuvântare a tuturor familiilor pământului, n-au fost numai probe ale fidelităţii Singurului Conceput, Logosul: Scripturile ne asigură că ele au fost necesare şi pentru a-L face pe Domnul nostru potrivit să fie compătimitor faţă de cei pe care astfel ia răscumpărat, ca să poată fi în stare să compătimească şi să „sprijine” pe aceia care se vor întoarce la părtăşie deplină cu Dumnezeu prin El — Biserica în acest veac, lumea în Veacul Milenar: „Ca să poată fi, în lucrurile privitoare la Dumnezeu, un mare preot milos şi credincios”; „Unul ispitit în toate, asemenea nouă”, unul care „poate să fie îngăduitor cu cei neştiutori şi rătăciţi, fiindcă şi el este îmbrăcat în slăbiciune”. „De aceea şi poate să mântuiască în chip desăvârşit pe cei care se apropie prin El de Dumnezeu.” Întradevăr, „tocmai un astfel de Mare Preot ne trebuia: sfânt, nevinovat, fără pată, despărţit de păcătoşi şi înălţat mai presus de ceruri”. Evr. 2:17,18; 4:15,16; 5:2; 7:25,26.