„O răscumpărare pentru toţi” — Singura bază a Împăcării

[oamenii şi îngerii decăzuţi, recâştigând şi împăcând pe atâţia dintre ei câţi se vor întoarce la favoarea divină, sub cea mai deplină ocazie], făcând pace prin sângele crucii Lui”. Col. 1:18-20.

Alegerea unei fiinţe spirituale ca să devină Răscumpărătorul omului nu implică necesitatea sacrificiului existenţei unei fiinţe spirituale ca preţ de răscumpărare a existenţei unei fiinţe pământeşti; chiar dimpotrivă. Dreptatea divină nu putea accepta sacrificiul unei fiinţe spirituale pentru om după cum nu putea accepta nici sacrificiul viţeilor şi ţapilor ca preţ de răscumpărare. După cum sângele viţeilor şi ţapilor nu putea ridica niciodată păcatul, pentru că ei erau de o natură inferioară, tot aşa moartea îngerilor sau a ((425)) arhanghelilor nu putea ridica niciodată păcatul lui Adam, nici nu putea deveni o jertfă de ispăşire potrivită pentru el, deoarece aceştia nu erau de natura lui. Viaţa omului a fost cea care s-a pierdut prin păcat şi numai viaţa unui om putea fi acceptată ca preţ de răscumpărare. De aceea a fost necesar ca Domnul nostru să părăsească gloria condiţiei Sale preumane şi să Se umilească şi să devină om, pentru că numai devenind om putea să dea preţul răscumpărării.

În timp ce Scripturile arată că Domnul nostru S-a umilit prin lăsarea naturii spirituale mai înalte şi luarea naturii umane mai joase, ele nu arată nicăieri că aceasta este jertfa pentru păcatul nostru. Dimpotrivă, El S-a umilit astfel pentru a putea deveni jertfa pentru păcat şi a plăti preţul nostru de răscumpărare. Apostolul arată aceasta în mod clar spunând: „Negreşit, nu în ajutorul îngerilor [ca şi cum s-ar referi la îngerii care au păcătuit] vine El, ci în ajutorul seminţei lui Avraam”. Deoarece copiii pe care Dumnezeu a prevăzut şi a intenţionat să-i răscumpere şi să-i elibereze din robia păcatului şi a stricăciunii au fost părtaşi sângelui şi cărnii, „tot aşa şi El a luat parte la ele [la carne şi sânge, natură umană], pentru ca, prin moarte, să nimicească pe cel care are puterea morţii, adică pe Diavolul” şi să-i elibereze (Evr. 2:14, 16). El declară problema cât se poate de explicit spunând: „Căci dacă moartea a venit prin om, tot prin om a venit şi învierea morţilor” (1 Cor. 15:21). Apostolul Ioan dă aceeaşi mărturie spunând: „Şi Cuvântul a devenit trup” (Ioan 1:14). Cu aceasta sunt în acord şi cuvintele Domnului nostru Isus, după ce a venit în lume şi după ce a ajuns la starea bărbăţiei El a spus: „Dumnezeu n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El” (Ioan 3:17). El nu dă de înţeles că lumea fusese deja mântuită sau că deja fusese făcut ceva pentru mântuirea lumii, în afară de trimiterea Celui care avea să răscumpere lumea prin sacrificiu de Sine. Primul pas în îndeplinirea misiunii Sale a fost, după cum a spus Domnul nostru — „Fiul Omului n-a venit să I Se slujească, ci El să slujească [să-i servească pe alţii] şi să-Şi dea viaţa ca preţ de răscumpărare pentru mulţi” ((426)) (Marcu 10:45). Aici avem dovada sigură că prin lăsarea gloriei pe care o avusese cu Tatăl înainte de a fi lumea şi prin schimbarea naturii mai înalte cu natura umană, Domnul nostru nu-Şi dăduse viaţa ca răscumpărare, ci numai făcuse pregătirea pentru lucrarea care era chiar înaintea Sa. Acest lucru este mai departe confirmat prin faptul că de îndată ce a ajuns la starea bărbăţiei sub lege, de îndată ce a avut treizeci de ani, Sa prezentat ca sacrificiu viu, consacrându-Şi viaţa, depunândo, aşa cum a fost reprezentat în botezul Său simbolic de către Ioan la Iordan.

Acolo s-a împlinit profeţia din vechime, aşa cum arată apostolul: „Iată-mă (în sulul cărţii este scris despre Mine), vin să fac voia Ta, Dumnezeule!” El venise să facă voia lui Dumnezeu, să ofere jertfa pentru păcate, şi prin urmare El n-o oferise înainte. În acel act al consacrării Sale, El S-a prezentat pe Sine ca jertfă vie în serviciul lui Dumnezeu, chiar până la moarte. Observaţi că la acest anumit punct apostolul spune că El a pus deoparte sacrificiile tipice ale Legământului Legii ca să-l poată institui pe al doilea, sacrificiul pentru păcate antitipic, real, propria Sa moarte (şi a membrilor Săi) pentru pecetluirea Noului Legământ între Dumnezeu şi oameni, prin El Însuşi, Mijlocitorul Noului Legământ. Şi textul nostru ne spune acelaşi lucru, că „Omul Hristos Isus” a fost cel „care S-a dat pe Sine Însuşi ca preţ de răscumpărare pentru toţi” — nu Logosul preuman.

Primul pas din program

Apostolul (Evr. 2:5-9) examinează întregul plan al lui Dumnezeu, şi observând promisiunile divine ale restabilirii umane citează din profetul David (Ps. 8:4-8), că planul divin este ca în cele din urmă neamul omenesc să fie perfect, ca domn al pământului, stăpânind pământul şi creaturile sale în armonie cu legile Creatorului divin, spunând: „Încă nu vedem că toate îi sunt supuse [omului — cum este indicat în profeţie]”. Nu-l vedem încă pe om în chipul lui Dumnezeu şi domn al ((427)) pământului; dar vedem intenţiile divine spre acest scop deja începute. Vedem primul pas în acest program, adică „Îl vedem pe Isus, care a fost făcut «pentru puţin timp mai prejos decât îngerii» încununat cu slavă şi cu cinste [perfecţiunea naturii umane] din pricina morţii pe care a suferit-o, pentru ca, prin harul lui Dumnezeu, El să guste moartea pentru toţi [şi astfel să facă posibilă restabilirea umană]”. Vedem lucrarea mântuirii omului astfel începută de către Iehova prin aceea că a dat un preţ de răscumpărare potrivit pentru răscumpărarea noastră, unul egal în glorie şi în onoare şi în perfecţiune umană absolută cu primul om, Adam; unul care în acest scop a părăsit gloriile unei naturi mai înalte şi a fost făcut mai prejos decât îngerii, deşi înainte a posedat o natură mai înaltă decât ei. Îl vedem pe acesta dat chiar cu scopul ca „să guste moartea pentru toţi”. Vedem că El a luat natura umană „din pricina morţii pe care a suferit-o” — chiar pedeapsa care era împotriva neamului nostru omenesc. Văzând aceasta, ne putem bucura că scopurile bune ale Tatălui nostru ceresc pentru răscumpărarea şi restabilirea noastră şi pentru deplina reconciliere cu El au fost cu bogăţie pregătite, şi pe un plan al dreptăţii absolute, prin care Dumnezeu poate fi drept şi totuşi să fie îndreptăţitorul celor ce cred în Isus. Astfel sacrificiul pe care l-a dat Domnul nostru Isus pentru păcatul omului n-a fost unul spiritual, care n-ar fi fost un sacrificiu potrivit, acceptabil, pentru că n-ar fi fost „un preţ corespunzător” — în fiecare amănunt preţul exact de răscumpărare pentru Adam.

Semnificaţia cuvintelor „preţ de răscumpărare” şi „răscumpărare”

Aceasta ne aduce la analizarea cuvântului preţ de răscumpărare, care în Noul Testament are o semnificaţie foarte limitată şi foarte precisă. El apare numai de două ori. O dată când Însuşi Domnul nostru descrie lucrarea pe care o făcea El, şi o dată în descrierea apostolului a acelei lucrări completate — în textul nostru. Cuvântul grecesc folosit de către Domnul ((428)) nostru este lutron-anti care înseamnă „un preţ de compensare sau un preţ care să corespundă”. Astfel Domnul nostru a spus: „Fiul Omului … a venit … să-Şi dea viaţa ca preţ de răscumpărare [lutron-anti — un preţ care să corespundă] pentru mulţi” (Marcu 10:45). Apostolul Pavel foloseşte aceleaşi cuvinte, dar le combină diferit, anti-lutron, ceea ce înseamnă „un preţ corespunzător”, spunând: „Omul Hristos Isus, care S-a dat pe Sine Însuşi ca preţ de răscumpărare [anti-lutron — preţ corespunzător] pentru toţi; această mărturie a fost dată la timpul ei”. 1 Tim. 2:6.

Nu este loc pentru a se recurge la subterfugii sau a se contesta sensul acestor texte. Numai falsificând Cuvântul lui Dumnezeu poate fi cineva orbit în privinţa forţei şi a sensului real al acestuia, a mărturiei Domnului pentru lucrarea care a fost îndeplinită prin marele nostru Mijlocitor. Şi cu cât este analizat mai mult acest gând al unui preţ de răscumpărare — al unui „preţ corespunzător” — cu atât pare să conţină mai multă forţă şi cu atât aruncă mai multă lumină asupra întregii lucrări a Împăcării. Ideea, şi singura idee, conţinută în el este că după cum Adam prin neascultare a pierdut fiinţa sa, sufletul său, toate drepturile sale la viaţă şi la pământ, tot aşa Isus Cristos Domnul nostru prin moartea Sa, ca preţ corespunzător, a plătit o compensare deplină şi exactă pentru sufletul sau fiinţa tatălui Adam şi în consecinţă pentru toţi urmaşii lui — fiecare suflet omenesc — părtaşi la căderea şi la pierderea sa. Rom. 5:12.

Acelaşi gând este cu prisosinţă exprimat în multe alte scripturi, care vorbesc despre lucrarea Domnului nostru ca o lucrare de răscumpărare, cumpărare etc. Noi am dat atenţie deosebită cuvântului „preţ de răscumpărare”, anti-lutron, pentru că acesta prezintă ideea în forma cea mai pură şi cea mai corectă. Cuvintele „a răscumpăra”, „răscumpărat”, „răscumpărător” şi „răscumpărare”, în timp ce conţin ideea unui preţ plătit, conţin şi ideea de punere în libertate sau de eliberare a celor pentru care a fost plătit preţul. Deci, aceste două cuvinte în limba engleză şi în original sunt uneori folosite în legătură cu sacrificiul sau cu darea unui preţ de ((429)) răscumpărare, iar alteori sunt folosite cu referire la punerea în libertate a celor răscumpăraţi, la eliberarea lor. Şi duşmanii cei mulţi ai doctrinei răscumpărării, dintre care Satan este principalul, uneori cu mare viclenie încearcă să abată atenţia de la preţul dat pentru eliberarea omului din blestemul morţii, arătând acele texte din Scripturi în care cuvintele „a răscumpăra” şi „răscumpărare” sunt aplicate numai în legătură cu deplina eliberare a omenirii din moarte. Atrăgând atenţia la eliberare şi „stricând Cuvântul lui Dumnezeu”, ei încearcă să ascundă faptul că eliberarea viitoare şi toate binecuvântările care vin acum sau vor veni în viitor pentru omenire prin harul divin, sunt de la Fiul şi prin sau prin intermediul jertfei Sale de răscumpărare, pe care El a dat-o pentru noi, şi care a fost „sfârşită” la Calvar. Ioan 19:30.

Traducătorii Versiunii Comune a Bibliei englezeşti au ajutat în mod inconştient pe aceşti adversari ai răscumpărării, folosind cuvântul „a răscumpăra” ca să traducă cuvinte greceşti care au sensuri considerabil diferite. Pentru ca cititorul să poată avea acest lucru clar în mintea sa, vom cita aici toate cuvintele greceşti traduse prin „a răscumpăra”, „răscumpărat” şi „răscumpărare”, şi după fiecare vom da definiţia dată de către învăţatul lexicograf prof. Young în Concordanţa Analitică a sa, după cum urmează:

Cuvântul „a răscumpăra” este uneori folosit ca traducere a cuvântului grecesc agorazo. Acest cuvânt este definit de către profesorul Young cu sensul de „a procura din piaţă”. Încă mai literal, acesta ar însemna a cumpăra în piaţă deschisă; pentru că rădăcina cuvântului, agora, înseamnă piaţă, şi aşa este folosit în mod repetat în Scripturi: Mat. 20:3; Marcu 12:38; Luca 7:32; Fapt. 16:19. Toate locurile în care cuvântul agorazo este tradus „răscumpărat” în Noul Testament sunt următoarele:

„Ai fost înjunghiat şi ai răscumpărat pentru Dumnezeu cu sângele Tău oameni.” Apoc. 5:9.

„Şi nimeni nu putea să înveţe cântarea, afară de cei o sută patruzeci şi patru de mii care fuseseră răscumpăraţi de pe pământ.” Apoc. 14:3.

((430))

„Au fost răscumpăraţi dintre oameni, ca cel dintâi rod pentru Dumnezeu şi pentru Miel.” Apoc. 14:4.

În fiecare din aceste cazuri ideea este aceea de cumpărare publică; şi toate celelalte utilizări ale acestui cuvânt agorazo, peste tot în Noul Testament, sprijină în mod clar o semnificaţie comercială. Cuvântul apare în Noul Testament în total de treizeci şi una de ori. În cele trei exemple de mai sus este redat prin răscumpărat, în treisprezece cazuri prin cumpărat, în cincisprezece cazuri prin a cumpăra. Atragem în mod special atenţia asupra semnificaţiei acestui cuvânt, pentru că tendinţa de a nega că a fost o cumpărare a rasei noastre, efectuată printrun preţ dat pentru eliberarea omului din „blestem”, este predominantă şi în creştere — foarte subversivă pentru „credinţa care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna”.

Un alt cuvânt, exagorazo, tradus „a răscumpăra”, „răscumpărat” şi „răscumpărare”, este înrudit cu cel de mai sus şi este format din acesta prin adăugarea unui prefix, ex — care înseamnă din. Profesorul Young dă acestui cuvânt definiţia „a procura din piaţă”. Încă mai literal, a cumpăra public şi a lua în stăpânire. Singurele utilizări ale acestui cuvânt în Noul Testament sunt după cum urmează:

„Hristos ne-a răscumpărat din blestemul legii, făcânduSe blestem pentru noi” (Gal. 3:13). Apostolul arată aici că creştinii care fuseseră evrei şi deci fuseseră sub Legământul evreiesc sau al Legii au fost nu numai cumpăraţi de sub sentinţa lui, dar au fost şi eliberaţi de sub stăpânirea lui. Cuvântul agorazo înseamnă cumpărare, iar prefixul ex înseamnă eliberarea prin acea cumpărare, aşa că ei nu mai erau sub stăpânirea Legii.

„Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub lege, ca să răscumpere pe cei de sub lege [legământ] ca să căpătăm înfierea” (Gal. 4:4, 5). Aceasta este o declaraţie similară cu cea anterioară şi înseamnă cumpărarea poporului evreu de sub stăpânirea Legii şi eliberarea credincioşilor de ea, ca să poată deveni fii al lui Dumnezeu. Compară cu Ioan 1:12.

((431))

„Luaţi seama deci cu amănunţime cum umblaţi, nu ca nişte neînţelepţi, ci ca nişte înţelepţi, răscumpărând timpul căci zilele sunt rele” (Efes. 5:15, 16; Colos. 4:5). Aceasta este o întrebuinţare asemănătoare a cuvântului exagorazo: cei din poporul Domnului îşi dau seama că ei sunt în mijlocul răului, a cărui tendinţă este să le absoarbă energia, influenţa şi timpul în lucruri păcătoase sau nechibzuite, sau cel puţin nefolositoare în comparaţie cu interesele mai importante care sunt mai aproape de inima lor, în calitate de copii ai lui Dumnezeu. De aceea noi trebuie să cumpărăm şi să asigurăm din timpul rău, şi aparte de aceste influenţe nefavorabile, o măsură cât se poate de mare pentru a-l devota intereselor mai înalte — pentru susţinerea şi întărirea noastră spirituală şi pentru ajutorarea altora în lucrurile spirituale. Astfel de cumpărare ne va costa ceva din negarea de sine, din mulţumirea poftelor şi a tendinţelor noastre naturale şi de asemenea ceva din părerea bună şi părtăşia altora, care se vor „mira” că noi nu alergăm cu ei la aceleaşi excese ca mai înainte. 1 Pet. 4:4.

Un alt cuvânt grecesc este de asemenea tradus „răscumpărat” — şi anume lutroo. Profesorul Young defineşte lutroo „a dezlega printr-un preţ” — adică a elibera prin plătirea unui preţ. Baza sau rădăcina acestui cuvânt este lutron, care, aşa cum am observat mai sus în legătură cu anti, folosit ca prefix sau ca sufix, înseamnă un preţ corespunzător.

Acest cuvânt, lutroo, apare de trei ori în Noul Testament, după cum urmează:

„Noi nădăjduiam că El este Acela care va răscumpăra pe Israel” (Luca 24:21). Apostolii au fost dezamăgiţi la moartea Domnului nostru şi au declarat această dezamăgire spunând că ei aşteptaseră ca Domnul să elibereze pe Israel de jugul roman prin plătirea unui preţ. Ei nu fuseseră încă înzestraţi cu Spiritul sfânt şi nu înţelegeau lungimea şi lărgimea, înălţimea şi adâncimea planului divin, prin care nu numai Israel, ci şi întreaga lume a fost răscumpărată nu numai de sub jugul roman, ci şi de sub jugul lui Satan şi din marea închisoare a morţii, prin preţul de răscumpărare pe care l-a dat Domnul nostru şi care a fost terminat în moarte.

((432))

„Mântuitorul nostru Isus Hristos … S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi ca să ne răscumpere din orice fărădelege” (Tit 2:13, 14). Preţul pe care L-a dat Domnul nostru pentru omenire este intenţionat nu numai ca să-i asigure o trezire din mormânt, la timpul cuvenit al lui Dumnezeu, în timpul Mileniului, şi o ocazie să vină atunci în armonie cu Dumnezeu în condiţiile Noului Legământ, ci mai mult de atât, înseamnă, pentru cei care aud veştile bune acum, un mesaj al unei eliberări actuale din robia nelegiuirii — ca să nu mai fim robi ai păcatului, ci să devenim robi ai Celui care a murit pentru noi, care ne-a cumpărat cu sângele Său preţios.

„Căci ştiţi că nu cu lucruri pieritoare, cu argint sau cu aur aţi fost răscumpăraţi din felul deşert de vieţuire pe care l-aţi moştenit de la părinţii voştri, ci cu sângele scump al lui Hristos, Mielul fără cusur şi fără pată” (1 Pet. 1:18, 19). Ideea din acest text este la fel cu cea din cel precedent. Nu este atât de mult în legătură cu eliberarea noastră finală din moarte, la înviere, cât în legătură cu desprinderea noastră prezentă dintr-o cale rea, din felul deşert de vieţuire, vorbărie nechibzuită şi nelegiuire în general. Această libertate a fost cumpărată pentru noi prin sângele lui Cristos, precum şi libertatea mai mare a învierii, care este încă viitoare. Fără plătirea preţului de răscumpărare, fără mulţumirea Dreptăţii, Dumnezeu nu ne-ar putea accepta ca fii, şi prin urmare n-ar putea lucra cu noi cum lucrează cu fiii, nu ne-ar putea pecetlui ca fii ai Săi cu spiritul înfierii în familia Sa, şi de aceea n-ar putea ajunge la noi aceste diferite mijloace ale harului Său, care sunt acum accesibile credincioşilor şi care sunt pentru noi puterea lui Dumnezeu spre mântuire, frângând în inimile noastre puterea păcatului şi stabilind în locul ei mintea sau spiritul Domnului ca putere conducătoare.

Un alt cuvânt grecesc tradus „răscumpărare” este lutrosis. Profesorul Young îl defineşte „dezlegare” — literal, punere în libertate, eliberare. Acest cuvânt nu conţine ideea plătirii unui preţ, şi deci n-ar fi trebuit tradus prin cuvântul nostru ((433)) răscumpărare, ci mai degrabă prin cuvântul „eliberare”. Acesta apare de două ori:

„A venit şi ea în acelaşi ceas, lăuda pe Dumnezeu şi vorbea despre Isus [pruncul] tuturor celor ce aşteptau răscumpărarea [eliberarea] în Ierusalim” (Luca 2:38). Ana le-a vorbit celor care aşteptau eliberarea în Ierusalim — aşteptând libertate de sub jugul roman, dar nu neapărat înţelegând că eliberarea mai mare venea prin plătirea unui preţ de răscumpărare.

„Dar Hristos a venit ca Mare Preot … şi a intrat, odată pentru totdeauna, în Locul Preasfânt nu cu sânge de ţapi şi de viţei, ci cu însuşi sângele Său după ce a dobândit o răscumpărare [eliberare] veşnică” (Evr. 9:11, 12). Apostolul nu se referă la felul cum a dobândit Domnul nostru răscumpărarea veşnică a eliberării, şi prin urmare aici nu face nici o referire la preţul plătit: el se referă numai la eliberarea actuală şi viitoare a poporului lui Dumnezeu, şi nu la metoda prin care a fost obţinută acea eliberare, înainte de intrarea Domnului nostru în locul sfânt — sacrificiul Său ca preţ de răscumpărare al omului.

Un alt cuvânt grecesc tradus „răscumpărat” în Noul Testament este poieolutrosin. Profesorul Young îl defineşte „a face dezlegare”, adică a pune în libertate, a elibera. Acesta apare numai o dată.

„Binecuvântat să fie Domnul, Dumnezeul lui Israel, pentru că a cercetat şi a răscumpărat pe poporul Său [literal, a înfăptuit răscumpărarea pentru poporul Său]” (Luca 1:68). Versetul precedent arată că această expresie a fost o profeţie: aici sunt menţionate lucruri neîmplinite ca şi cum au fost împlinite: primul pas spre eliberarea lui Israel fusese făcut, şi se vorbea despre ea cu bucurie ca şi cum totul a fost deja îndeplinit. Acest cuvânt nu conţine ideea despre felul cum va fi asigurată eliberarea: alte scripturi ne arată că este asigurată prin plătirea unui preţ corespunzător, o răscumpărare, şi urmează să vină prin stabilirea Împărăţiei ((434)) lui Dumnezeu. Acest cuvânt n-ar fi trebuit tradus „răscumpărat”, ci mai degrabă eliberat, ca o pază pentru cititor împotriva confuziei de gândire.

Un alt cuvânt grecesc impropriu tradus „răscumpărare” este apolutrosis. Acesta nu conţine nici o idee referitoare la un preţ de cumpărare, ci înseamnă pur şi simplu eliberare, punere în libertate. Profesorul Young îl defineşte „dezlegare”. Cuvântul apare de zece ori şi numai o dată este tradus cum se cuvine, „eliberare”. Să observăm următoarele:

(1) „Să vă uitaţi în sus şi să vă ridicaţi capetele, pentru că răscumpărarea [eliberarea] voastră se apropie” (Luca 21:28). Aici nu se face referire la răscumpărare sau la starea de dinaintea eliberării Bisericii, ci numai la eliberarea însăşi.

(2) „Fiind îndreptăţiţi fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea (eliberarea) care este în Hristos Isus” (Rom. 3:24). Apostolul nu se referă în aceste cuvinte la răscumpărare, ci numai la eliberarea pe care poporul Domnului o are acum prin credinţă, iar în curând în realitate prin Întâia Înviere. El tratează problema din punctul de vedere al lui Dumnezeu: consacraţii sunt îndreptăţiţi necondiţionat, aparte de orice fapte de merit din partea lor. Acest lucru este îndeplinit prin eliberarea pe care Dumnezeu a dat-o în Cristos Isus Domnul nostru. În versetul următor apostolul continuă şi arată cum a fost efectuată această eliberare, spunând: „Pe El Dumnezeu L-a rânduit să fie ispăşire [literal, un scaun al îndurării sau un canal al milei], prin credinţa în sângele Lui [sacrificiul, preţul de răscumpărare dat pentru păcatele întregii lumi]”.

(3) „Dar şi noi [Biserica credincioasă] … suspinăm în noi, aşteptând înfierea, adică răscumpărarea [eliberarea] trupului nostru [Biserica, trupul lui Cristos, care va fi glorificată cu Capul la timpul cuvenit]” (Rom. 8:23). Nimic din această declaraţie nu face nici cea mai vagă referire la răscumpărarea îndeplinită la Calvar, la preţul de cumpărare: ea se referă numai la eliberarea Bisericii, care va fi o parte din rezultatul răscumpărării sfârşite la Calvar — al preţului de răscumpărare.

((435))

(4) „Hristos Isus, care ne-a fost făcut înţelepciune de la Dumnezeu, dreptate, sfinţire şi răscumpărare [eliberare]” (1 Cor. 1:30). Nimic de aici nu face nici o referire la preţul de răscumpărare plătit la Calvar. Apostolul vorbeşte, nu despre ce a făcut Domnul nostru pentru noi, ci despre ce va mai face încă pentru noi. El este înţelepciunea noastră, prin aceea că noi trebuie să punem deoparte voinţa noastră şi să acceptăm voinţa Sa, şi astfel avem spiritul unei minţii sănătoase şi „ne purtăm cu înţelepciune”. El este dreptatea noastră, prin aceea că El, ca reprezentantul nostru, S-a dat pe Sine ca răscumpărare pentru toţi, şi acum în dreptatea Lui îi reprezintă pe toţi aceia care vin la Tatăl prin El. El este sfinţirea noastră, prin aceea că, prin meritul Său, noi suntem acceptaţi de Tatăl ca sacrificii vii (socotite perfecte), în timp ce în realitate puterea lui Cristos în noi este cea care ne face în stare să ne prezentăm ca sacrificii vii şi să umblăm în urmele Sale şi să ne îndeplinim legământul. El este eliberarea noastră (tradus greşit „răscumpărare”), prin aceea că, prin faptul că El trăieşte, El, care prin îndurarea lui Dumnezeu ne-a cumpărat cu sângele Său preţios, avem garanţia că şi noi vom trăi; că El, la timpul cuvenit, va elibera din robia stricăciunii, din moarte, Biserica Sa pe care a cumpărat-o cu sângele Său. La eliberare, şi nu la cumpărare, se face referire aici. Dar pentru că El i-a cumpărat, are dreptul să fie pentru ei înţelepciune, îndreptăţire, sfinţire, eliberare.

(5) „Pe care ni L-a dat în Cel Preaiubit. În El avem răscumpărarea [eliberarea] prin sângele Lui, iertarea păcatelor după bogăţiile harului Său” (Efes. 1:6, 7). Apostolul nu se referă aici la răscumpărarea plătită la Calvar. Din contră, el vorbeşte despre acceptarea noastră la Tatăl, şi declară că această acceptare de către Iehova se bazează pe ceva ce El a făcut pentru noi în Cel Preaiubit, Domnul nostru Isus, şi prin al cărui sânge (sacrificiu, răscumpărare) avem eliberarea. Construcţia frazei arată că apostolul vrea să spună că eliberarea noastră este din sentinţa păcatului, din moarte, pentru că el arată că această eliberare este „iertarea păcatelor”. Sensul ((436)) acestui fragment este deci acesta: Tatăl ceresc care predestinase în mintea Sa înfierea unei „turme mici” ca să fie fii pe planul naturii divine şi împreună moştenitori cu Întâiul Său Fiu conceput şi preaiubit, Domnul nostru, a făcut paşii de har necesari pentru îndeplinirea acestui scop cu privire la noi. El ne-a făcut acceptaţi în Cel Preaiubit; pentru că în Cel Preaiubit, prin sângele Său, prin sacrificiul Său, noi avem eliberarea de blestemul şi mânia divină — iertarea păcatelor noastre, din care suntem eliberaţi sau îndreptăţiţi.

(6) „Care este o arvună a moştenirii noastre, pentru răscumpărarea [eliberarea] stăpânirii dobândite” îcumpărate — K. J., n. e.ş (Efes. 1:14). Stăpânirea pe care Cristos a cumpărat-o prin sacrificiul pentru păcate ca înlocuitorul omului include omenirea în general sau pe toţi câţi vor accepta favoarea în baza condiţiilor evangheliei, precum şi Biserica, Mireasa. Timpul eliberării este în Împărăţia Milenară şi Biserica este eliberată prima — „dimineaţa devreme”. Dar pământul a fost parte din proprietatea originară a omului şi a fost cumpărat prin acelaşi sacrificiu o dată pentru totdeauna: deci, şi acesta va fi eliberat de partea sa în blestem şi va deveni ca grădina Domnului — Raiul. Cumpărarea este îndeplinită, dar eliberarea aşteaptă „timpul cuvenit” al lui Dumnezeu.

(7) „În care avem răscumpărarea [eliberarea], iertarea păcatelor” (Colos. 1:14). Această declaraţie este asemănătoare cu cea anterioară. Noi, Biserica, avem deja eliberarea, adică iertarea păcatelor noastre, şi prin urmare armonie cu Tatăl. Cuvântul „răscumpărare” de aici nu face referire la jertfa pentru păcate, ci numai la efectul ei asupra noastră, eliberândune de păcatele noastre. Apostolul însă nu ignoră jertfa, ci spune că eliberarea noastră din robia şi stăpânirea păcatului este prin eficacitatea sângelui Domnului nostru — prin moartea Sa, prin jertfa Sa pentru păcate, prin răscumpărarea plătită.

(8) „Să nu întristaţi pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, prin care aţi fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării [eliberării]” (Efes. 4:30). Aici nu se face nici o referire la jertfa de ((437)) răscumpărare terminată la Calvar. Dar numai când sacrificiul a fost terminat şi meritele Sale au fost prezentate în sfânta sfintelor şi au fost acceptate de Tatăl, numai atunci a venit Spiritul sfânt peste ei ca să-i pecetluiască în calitate de fii ai lui Dumnezeu. Dar acum, aceştia care au fost pecetluiţi trebuie să-şi păstreze acea pecete a stării de fii, această concepere a naturii divine, să n-o piardă. Pecetea Spiritului este primul rod al Spiritului şi este tot ceea ce se dă în timpul acestei vieţi de acum: pentru măsura deplină a binecuvântării naturii divine trebuie să aşteptăm până la timpul stabilit al Tatălui, „ziua eliberării”, Ziua Milenară, ziua în care Scripturile declară despre Biserică, Mireasa lui Cristos: „Dumnezeu o ajută în revărsatul zorilor” (Ps. 46:5). Oricine pierde Spiritul sfânt şi pecetea acestuia nu va avea nici parte nici soartă în întâia înviere, în dimineaţa „zilei eliberării” (depline) din puterea păcatului şi a morţii.

(9) „Şi tocmai de aceea este El Mijlocitorul unui legământ nou, pentru ca prin moartea Lui pentru răscumpărarea [eliberarea] din abaterile făptuite sub legământul dintâi [anterior], cei care sunt chemaţi să capete făgăduinţa moştenirii veşnice” (Evr. 9:15). Încă o dată o traducere greşită ascunde parţial semnificaţia, dar când se vede că ideea este aceea de eliberare, totul este clar. Pentru Israel moartea Domnului nostru a însemnat mai mult decât pentru neamuri. A însemnat nu numai răscumpărarea din încălcarea adamică şi din pedeapsa ei, moartea, ci în plus pentru evreu a însemnat eliberarea din „blestemul” sau pedeapsa Legământului Legii, care zăcea peste acea naţiune din cauza neconformării la condiţiile lui. Israeliţii au fost sub „blestemul” care a venit asupra lui Adam, la fel ca şi restul omenirii; dar în plus ei au fost şi sub „blestemul” Legământului Legii lor, instituit prin Moise, mijlocitorul lui, la Sinai. La acest dublu „blestem” asupra acelui popor se face referire în cântarea care spune:

„Blestemaţi de Lege şi zdrobiţi prin cădere,
Prin Cristos avem pentru totdeauna răscumpărare.”

((438))

(10) „Unii … n-au vrut să primească eliberarea şi au fost torturaţi” (Evr. 11:35). Acesta este unul din cazurile în care traducătorii au tradus corect acest cuvânt: probabil că ei au încercat să-l traducă „răscumpărare” şi au constatat că ar fi ciudat să spună „n-au vrut să primească răscumpărarea”, şi atunci l-au tradus corect — „eliberare”.

În Vechiul Testament cuvintele, „a răscumpăra”, „răscumpărat”, „răscumpărător” şi „răscumpărare” sunt în general traduceri bune ale cuvintelor originale ebraice, de exemplu: Gaal înseamnă a elibera — prin răzbunare sau restituire. Young.

„Dar ştiu că Răscumpărătorul meu este viu.” Iov 19:25.

„Ei … îşi aduceau aminte că … Dumnezeul Cel-Prea-Înalt era Răscumpărătorul lor.” Ps. 78:35.

„El îţi răscumpără viaţa din groapă.” Ps. 103:4.

„Unul din fraţii lui să-l poată răscumpăra. Unchiul lui sau fiul unchiului lui poate să-l răscumpere … sau, dacă are mijloace, să se răscumpere singur.” Lev. 25:48, 49.

„Fără plată aţi fost vânduţi şi fără preţ de argint veţi fi răscumpăraţi.” Isa. 52:3. Compară cu 1 Pet. 1:18.

„Un Răscumpărător va veni pentru Sion.” Isa. 59:20.

Scopul nostru în faptul că cităm exemplele în care apare răscumpărare în Noul Testament englez, fără ca originalul grecesc să conţină ideea de preţ de răscumpărare, este să punem în gardă pe cititor împotriva metodelor înşelătoare ale unor scriitori şi învăţători sofisticaţi. Negând răscumpărarea, negând că lumea a fost cumpărată prin moartea Domnului nostru, aceştia sunt înclinaţi să citeze pasaje unde cuvântul a răscumpăra este folosit nepotrivit în locul cuvântului a elibera, şi apoi dau de înţeles că a elibera este singurul înţeles al cuvântului a răscumpăra, în fiecare caz. Având în vedere neglijenţa traducătorilor noştri, singura metodă sigură şi potrivit a fi urmată întrun caz ca acesta unde mult depinde de semnificaţia exactă a unui cuvânt, este să mergem la cuvântul original şi la semnificaţia lui.

((439))

Am demonstrat că în multe cazuri Spiritul sfânt a exprimat prin scriitorii Noului Testament ideea de cumpărare a neamului nostru omenesc şi de preţ corespunzător plătit, în termenii cei mai tari interpretabili numai în privinţa tranzacţiei comerciale sau înlocuirii cu preţul de cumpărare a lucrului cumpărat. Am arătat de asemenea că în alte cazuri unde cuvântul folosit înseamnă numai eliberare, nimic nu vine în conflict cu ideea că o astfel de eliberare va fi obţinută ca rezultat al unei răscumpărări [anti-lutron, preţ corespunzător], dar că în general contextul se referă în mod explicit la eliberarea care este astfel asigurată.

Dar în timp ce Scripturile sunt astfel explicite în asigurarea lor că Răscumpărătorul nostru a cumpărat lumea cu viaţa Sa proprie, „sângele Său scump”, aceasta este numai pentru a da poporului lui Dumnezeu „deplină siguranţă a credinţei”, înştiinţându-i că iertarea pedepsei morţii nu este o încălcare a dreptăţii lui Dumnezeu, ci satisfacerea ei prin iubirea Lui. Ea ne asigură şi de caracterul neschimbător al legii divine care na putut fi călcată, ci în loc de aceasta a dat o răscumpărare cu un preţ aşa de mare. Această asigurare că iubirea şi dreptatea lui Dumnezeu acţionează în cea mai deplină armonie ne dă încrederea că aceleaşi principii vor continua să conducă Universul pentru totdeauna — ne dă satisfacţia că „mânia”, „blestemul”, vor fi ridicate de peste toţi care vin în armonie cu Dumnezeu prin Isus Mijlocitorul, şi că toţi care nu se vor folosi de acest har vor fi înghiţiţi de Moartea a Doua — pentru că „mânia lui Dumnezeu rămâne peste ei”. Fapt. 3:23; Ioan 3:36; Apoc. 22:3.

Dar în privinţa celor răscumpăraţi nu are importanţă cum a aranjat iubirea şi dreptatea lui Dumnezeu problema iertării, deoarece pentru ei acesta este un dar gratuit care să fie posedat prin acceptare şi supunere viitoare. Noi nu o putem cumpăra, nici nu putem compensa lui Dumnezeu pentru acest „dar”. Atunci se ridică întrebarea: dacă este un „dar” pentru noi, de ce ne-am da osteneala să investigăm, sau de ce Domnul ar fi minuţios în a destăinui faptul că acest dar ne-a fost asigurat ((440)) cu un cost, cu un preţ, prin moartea lui Cristos? Şi de ce Scripturile ne-ar arăta în mod atât de special că moartea Lui a fost preţul exact, preţul corespunzător, care a fost cuvenit pentru păcatele noastre? Noi răspundem că Dumnezeu ne explică astfel detaliile lucrărilor Sale pentru noi, pentru a-L putea înţelege mai bine pe El şi legile Sale, şi coordonarea şi acţiunea lor. El ne explică astfel pentru ca noi să putem înţelege că El nu desfiinţează sau nu pune deoparte propria Sa sentinţă împotriva păcatului — că El nu declară că păcatul poate fi îngăduit, permis, scuzat. El doreşte să înţelegem că dreptatea Sa este absolută şi că nu poate fi nici un conflict prin care iubirea Sa poate să domine sau să depăşească puterea şi să răstoarne sentinţa dreptăţii; că singura cale prin care sentinţa Sa dreaptă împotriva păcatului şi a păcătoşilor putea fi pusă deoparte a fost prin satisfacerea cerinţelor dreptăţii cu un preţ corespunzător — „o răscumpărare”. Omul păcătuise, omul fusese condamnat la moarte, omul mersese în moarte. De aceea nu putea fi nici o speranţă pentru om decât dacă iubirea şi mila puteau da un înlocuitor pentru tatăl Adam. Şi un înlocuitor, aşa cum am văzut, trebuia să fie de aceeaşi natură cu Adam, natura umană; înlocuitorul trebuia să fie şi el fără păcat, fără blestem, fără mânie; şi el să fie sfânt, şi el să fie fără vină, şi el să fie despărţit de păcat şi de păcătoşi, şi el să fie aprobat de Dumnezeu, aşa cum a fost Adam înainte de încălcarea sa.

Am văzut că Domnul nostru Isus a fost făcut trup de carne — (nu trup de carne păcătoasă) dar sfânt, fără vină, despărţit de păcătoşi.* Am văzut că omul Isus Cristos a fost astfel un om perfect, corespondentul primului om, Adam, şi astfel vedem că El a fost cu totul pregătit să fie Răscumpărătorul nostru, răscumpărarea noastră, să-Şi dea viaţa şi toate drepturile umane pentru cumpărarea, răscumpărarea lui Adam şi a rasei lui Adam care şi-a pierdut viaţa şi toate drepturile umane prin el. Am văzut că Domnul nostru, „Omul Hristos Isus”, S-a ((441)) consacrat, S-a jertfit, Şi-a dat pentru om tot ce a avut. El prezintă clar acest lucru în învăţătura Sa despre acest subiect. El S-a reprezentat pe Sine ca omul care a găsit o comoară ascunsă într-un ogor, şi care a mers şi a vândut tot ce a avut şi a cumpărat acel ogor (Mat. 13:44). Ogorul reprezintă lumea, precum şi pământul însuşi (Efes. 1:14). În această lume Domnul nostru a văzut o comoară — în mod profetic El a văzut rezultatul operei de răscumpărare, eliberarea multora din robia stricăciunii la deplina libertate a fiilor lui Dumnezeu (Biserica din acest veac şi cei vrednici din lume în veacul care vine). Pentru această comoară a fost cumpărat ogorul. Vorbind despre rezultatul răscumpărării şi despre lucrarea răscumpărării aşa cum aceasta va fi în final îndeplinită până la încheierea Veacului Milenar, profetul vorbind despre Domnul nostru spune: „Va vedea rodul muncii sufletului Lui şi va fi mulţumit” (Isa. 53:11). Domnul nostru a fost pe deplin mulţumit Să-şi dea viaţa şi tot ce a avut atunci, ca să cumpere lumea.

---

*Pag. 103

---

Ce răscumpărare a fost plătită pentru om?

Ceea ce a făcut Domnul nostru pentru noi, preţul dat de El pentru noi, ceea ce a predat sau a depus El în moarte, deoarece a fost un preţ corespunzător, o „răscumpărare pentru toţi”, trebuia să corespundă exact cu pedeapsa omului, oricare ar fi fost ea. Domnul nostru n-a mers în chin veşnic, prin urmare avem această mărturie incontestabilă că chinul veşnic nu este plata păcatului prescrisă de către marele Judecător, ci este numai o înşelare, introdusă în omenire de către marele Adversar şi de către cei pe care el i-a amăgit. După cât este de sigur că ceea ce a suferit Domnul nostru în locul omului, ca înlocuitor al omului, a fost pedeapsa deplină pe care omul altfel ar fi fost obligat s-o sufere, tot atât de sigur este că aceasta este dovada clară că n-a fost făcută vreo ameninţare, n-a fost aplicată sau intenţionată nici o astfel de pedeapsă cum este chinul veşnic. Cei care cunosc mărturia Cuvântului lui Dumnezeu, recunosc faptul că declaraţiile lui sunt că „Hristos a murit pentru păcatele noastre”; că El „a suferit … Cel Drept ((442)) pentru cei nedrepţi, ca să ne aducă la Dumnezeu; fiind omorât în trup”; că „El este ispăşirea* [hilasmos — mulţumirea] pentru păcatele noastre [păcatele Bisericii]; şi nu numai pentru ale noastre, ci şi pentru ale întregii lumi”; că „El era străpuns pentru nelegiuirile noastre … şi prin rănile Lui [ceea ce a suferit în locul nostru — lepădarea de sine chiar până la moarte] suntem vindecaţi”. Ce armonie şi consecvenţă se vede în această expunere scripturală a lucrurilor; şi ce complet inconsecvente sunt înşelările nescripturale ale lui Satan, ajunse la noi prin tradiţie şi primite în mod general! 1 Cor. 15:3; 1 Pet. 3:18; 1 Ioan 2:2; Isa. 53:5,6.

---

*Două cuvinte greceşti sunt traduse „ispăşire”: Hilasmos este tradus corect „ispăşire” în două texte (1 Ioan 2:2; 4:10), dar hilasterion este incorect tradus „ispăşire” în Rom. 3:25; acesta înseamnă ispăşitor, adică locul satisfacerii sau ispăşirii. „Scaunul îndurării” sau capacul Lăzii Legământului era locul unde se făcea satisfacerea — ispăşitorul sau hilasterion; dar preotul stropind sângele ispăşirii, sângele jertfei pentru păcat pe hilasterion, îndeplinea hilasmos, adică făcea satisfacerea sau ispăşirea pentru păcatele poporului.

---

„Plata păcatului este moartea”, „Sufletul care păcătuieşte, acela va muri” spun Scripturile (Rom. 6:23; Ezec. 18:4). Şi apoi ele ne arată cât de complet a fost plătită această plată pentru noi, în declaraţia: „Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi” şi a înviat pentru îndreptăţirea noastră (1 Cor. 15:3; Rom. 4:25). Moartea Lui a fost preţul de răscumpărare, însă darea preţului de răscumpărare n-a dat îndreptăţirea. Mai întâi Domnul nostru a trebuit să prezinte acel preţ de răscumpărare înaintea Tatălui pentru noi; şi El a făcut aceasta când, „suindu-Se la înălţime”, S-a înfăţişat înaintea lui Dumnezeu pentru noi. Atunci şi acolo El a atribuit Bisericii meritul jertfei Sale de răscumpărare. Apoi vine îndreptăţirea ca rezultat: (1) al jertfei de răscumpărare, şi (2) al aplicării ei pentru toţi oamenii care vor crede în El şi I se vor supune. Astfel învierea şi înălţarea dragului nostru Răscumpărător au fost anexe necesare ca să facă disponibilă jertfa Sa în moarte.

„Şi fără vărsare de sânge nu este iertare” (Evr. 9:22). Dea lungul dispensaţiei Legii, Dumnezeu a accentuat acest ((443)) aspect al aranjamentului Său, cerând sângele viţeilor şi al ţapilor; nu pentru că aceste animale puteau ridica vreodată păcatele, ci pentru ca la timpul cuvenit ele să poată fi recunoscute ca tipuri sau ilustraţii ale jertfelor mai bune, prin care păcatele sunt şterse şi anulate. Expresia „vărsare de sânge” înseamnă simpla moarte, viaţa vărsată, totuşi indică o moarte de sacrificiu, şi nu ceea ce uneori numim moarte naturală — deşi, strict vorbind, nici o moarte nu este naturală. Potrivit naturii omul trebuia să trăiască: moartea este încălcarea legii existenţei omului, rezultată din păcat şi din „blestemul” sau sentinţa însoţitoare.

În ceea ce priveşte Dreptatea, evreii L-ar fi putut omorî pe Domnul nostru în oricare altă formă şi cerinţele Dreptăţii ar fi fost la fel de bine satisfăcute. Lucrul necesar a fost predarea sufletului (fiinţei) Său nevinovat ca o compensaţie sau un schimb pentru un suflet (fiinţă) vinovat a cărui existenţă a fost pierdută prin încălcare. Nici n-a fost necesar, în ceea ce priveşte răscumpărarea, ca persoana Domnului nostru să fie rănită şi sângele Său să fie vărsat în mod literal sau să curgă pe pământ. Pedeapsa pentru păcat a fost moartea, încetarea fiinţei, şi când aceasta a fost îndeplinită, pedeapsa a fost plătită. Cerinţa ca El să fie răstignit şi coasta să-I fie străpunsă au fost pentru alte motive.

Sângele căzând pe pământ, la picioarele altarului de jertfă, a reprezentat faptul că nu numai omenirea a fost cumpărată, ci şi pământul în sine a fost inclus, şi sângele a fost stropit pe el. Ruşinea şi infamia răstignirii publice, ca a unui răufăcător, au fost necesare pentru că Tatăl nostru ceresc decisese ca încercarea ascultării Domnului nostru Isus să fie până la extremă; El a fost încercat nu numai să se vadă dacă era dispus să devină om, ci pe lângă aceasta, dacă era dispus să moară ca preţul de răscumpărare sau înlocuitorul omului, şi mai mult, dacă era dispus sau nu să sufere înjosirea extremă, şi astfel să dovedească până la ultimul grad vrednicia Sa de cea mai mare înălţare din partea Tatălui Său.

((444))

Apostolul prezintă subiectul în această lumină; pentru că, după ce ne spune cum a părăsit El gloria cerească de dragul nostru şi a devenit om, el adaugă: „La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce. De aceea şi Dumnezeu L-a înălţat foarte sus şi I-a dat Numele [titlul, onoarea, demnitatea] care este mai presus de orice nume” — numele sau titlul Tatălui fiind exceptat. Filip. 2:8, 9. Compară cu 1 Cor. 15:27.

Fiecare referinţă scripturală la îndreptăţirea prin credinţă — că noi suntem îndreptăţiţi prin sângele lui Cristos etc., este o mărturie care confirmă cele anterioare — că „Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine, neţinându-le în socoteală păcatele”, ci atribuindu-le Lui, care „a murit şi a înviat” (2 Cor. 5:19, 21; 1 Tes. 4:14; 5:10). Vina păcătosului a fost suportată de către Răscumpărătorul, care a dat preţul corespunzător deplin pentru păcatele noastre, pentru ca toţi cei care caută dreptatea să poată fi acceptaţi ca drepţi prin meritele jertfei Sale (Rom. 5:17-19). Faptul că noi am avut nevoie să fim îndreptăţiţi sau făcuţi drepţi, dovedeşte că am fost greşiţi, incorecţi, nedrepţi în ochii lui Dumnezeu. Faptul că oamenii nu s-au putut îndreptăţi ei înşişi prin fapte a fost demonstrat de către Israel sub Legământul Legii lor, şi dovedeşte că acest rău sau păcat a fost chiar în natura omului; şi aceasta a făcut necesar ca noi să fim răscumpăraţi şi îndreptăţiţi prin meritul şi jertfa altuia — a unui Răscumpărător fără pată.

Îndreptăţit înseamnă a fi făcut drept; dar noi nu suntem făcuţi drepţi sau perfecţi în realitate: noi suntem numai socotiţi drepţi sau perfecţi datorită credinţei noastre în Cristos şi a acceptării dreptăţii lui Cristos şi a jertfei Sale pentru noi. Peste tot în Scripturi, această putere a îndreptăţirii din partea Răscumpărătorului nostru este atribuită jertfei Sale pentru noi. Că faptele noastre nu near putea îndreptăţi sau face acceptabili înaintea lui Dumnezeu, vezi Gal. 2:16; Rom. 3:27, 28. Că Legea n-a putut îndreptăţi pe cei care au fost sub ea, vezi Gal. 5:4; Rom. 3:20. Că credinţa în opera terminată a lui Cristos, demonstrată ((445)) prin deplină consacrare lui Dumnezeu, îndreptăţeşte, vezi Gal. 3:14; Rom. 4:24, 25.

Diferite scripturi vorbesc mai mult sau mai puţin clar că noi suntem spălaţi sau curăţiţi sau purificaţi de păcat. Toate scripturile de felul acesta sunt în sprijinul doctrinei răscumpărării pentru că se spune clar în această ordine de idei că puterea curăţitoare este „sângele lui Hristos” — meritul jertfei Domnului nostru. Vezi 1 Ioan 1:7; Apoc. 1:5; 1 Cor. 6:11; 2 Pet. 2:22; Tit 3:5; Evr. 9:14; 1 Pet. 1:19.

Îndreptăţirea este reprezentată simbolic ca o haină a dreptăţii din pânză de in, curată şi albă, prin care Domnul acoperă neajunsurile şi imperfecţiunile tuturor celor pe care El îi acceptă prin credinţă în sângele Său preţios. Toate străduinţele spre dreptate din partea noastră, fără meritul lui Cristos, sunt de asemenea reprezentate în simbol ca o „haină mânjită” a dreptăţii noastre proprii (Isa. 64:6). Este adevărat, anumite scripturi se referă la eforturile noastre spre dreptate, prin ascultare de poruncile divine, ca la o lucrare curăţitoare care progresează de-a lungul întregii noastre căi creştine, după cum exprimă apostolul, „cu trupul spălat cu o apă curată”, şi ca la curăţirea Bisericii prin „spălarea cu apă prin Cuvânt”; şi acestea sunt prezentări foarte potrivite ale curăţirii inimilor noastre, ale curăţirii „de orice întinăciune a cărnii”; şi aceste scripturi sunt foarte potrivit înţelese că se referă la o lucrare zilnică şi de o viaţă. Dar toate aceste curăţiri ale gândurilor, cuvintelor şi faptelor — toate aceste străduinţe de a aduce corpurile noastre muritoare în mai strictă conformitate cu voinţa lui Dumnezeu în Cristos, se bazează pe faptul că mai înainte L-am acceptat pe Cristos şi am fost îndreptăţiţi prin credinţă în sângele Său. Ideea scripturală este că de când ne consacrăm lui Dumnezeu, toate imperfecţiunile noastre sunt ascunse de ochii Domnului prin meritul jertfei de răscumpărare, dat prin harul lui Iehova şi luat şi însuşit prin credinţă. Deoarece numai ceea ce este perfect ar putea fi acceptabil pentru Dumnezeu, şi deoarece noi, cu toate eforturile şi spălările noastre am fi tot imperfecţi, este evident că primirea noastră de către Tatăl este sub acoperirea hainei dreptăţii lui Cristos, a perfecţiunii Sale, ((446)) socotită sau aplicată sau atribuită nouă. Astfel noi suntem întâi acceptaţi „în Cel Preaiubit” (Efes. 1:6); şi apoi ne arătăm zilnic devotarea faţă de dreptate şi dorinţa de a fi plăcuţi Domnului prin eforturi spre sfinţenie.

Cât de des se referă Scripturile la Domnul nostru ca fiind jertfa noastră pentru păcat, „Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii!” (Ioan 1:29). Toate jertfele Legii, tot sângele vărsat pe altarele evreieşti, au arătat spre această mare jertfă pentru păcat junghiată pentru noi; fiindcă, aşa cum ne asigură apostolul, sângele viţeilor şi al ţapilor n-a putut ridica niciodată păcatul — numai jertfa antitipică a putut face aceasta, „sângele scump”. În legătură cu acest subiect al jertfei pentru păcat, aşa cum este prezentat în Noul Testament, vezi Evr. 9:12, 10:10; Efes. 5:2; 1 Cor. 5:7; 1 Pet. 2:22-24; 2 Cor. 5:21 — Diaglott.

Că această jertfă a fost pentru noi, Biserica, şi pentru toată omenirea, este de asemenea foarte clar prezentat în Scripturi: „Prin harul lui Dumnezeu, El să guste moartea pentru toţi”, Cel drept pentru cei nedrepţi, ca să ne aducă la Dumnezeu — ca să deschidă pentru noi şi pentru toată omenirea o cale de întoarcere la armonie sau la împăcare cu Tatăl ceresc, şi astfel indirect să deschidă pentru noi calea înapoi spre viaţă veşnică, favoarea sau binecuvântarea sau darul Tatălui pentru toţi care sunt cu adevărat copiii Săi. Asupra acestui punct vezi următoarele: 1 Tes. 5:10; Rom. 5:8; 1 Cor. 15:3; 2 Cor. 5:14, 15; Ioan 10:15; 11:50-52; 1 Pet. 2:24; 3:18.

Că moartea omului Isus Cristos, „sângele” Său a fost cel care a asigurat eliberarea noastră din păcat şi moarte, este fără nici o îndoială arătat în multe scripturi, şi poate fi respins numai negând inspiraţia Scripturilor sau „sucind Scripturile” sau „stricând Cuvântul lui Dumnezeu”. Vezi 1 Pet. 1:2; Fapt. 4:12; 20:28; Apoc. 5:9; 1:5; Rom. 5:9; Evr. 13:12.

„Voi aţi fost cumpăraţi cu preţ”
De cine? De la cine? De ce? Cu ce scop?

„Voi aţi fost cumpăraţi cu preţ; nu vă faceţi robi ai oamenilor.” 1 Cor. 7:23.

((447))

„Ai răscumpărat [cumpărat] pentru Dumnezeu, cu sângele Tău.” Apoc. 5:9.

„Şi între voi vor fi învăţători mincinoşi, care vor strecura pe furiş erezii nimicitoare, tăgăduind pe Stăpânul care i-a cumpărat.” 2 Pet. 2:1.

Mărturiile Scripturii în legătură cu faptul că omul a fost „cumpărat” sunt foarte clare; şi după cum am arătat deja, cuvântul grecesc din care sunt traduse este agorazo, care înseamnă o cumpărare publică. În mod natural se ridică întrebările: (1) De cine a fost cumpărat omul? (2) De la cine a fost cumpărat omul? (3) De ce a fost cumpărat omul? Analizăm aceste întrebări în ordinea lor.

(1) Scripturile citate deja, afirmă clar şi sigur nu numai că omenirea a fost cumpărată, dar că Însuşi Domnul Isus Cristos a fost cumpărătorul; şi mai mult, aceste scripturi şi altele ne asigură cât se poate de clar că preţul de cumpărare a fost sângele preţios al lui Cristos — jertfa propriei Sale vieţi, moartea omului Isus Cristos, care S-a dat pe Sine Însuşi ca răscumpărare (anti-lutron — preţ corespunzător) pentru toţi. Considerând această întrebare deja dovedită incontestabil, mergem la următoarea.

(2) De la cine a fost cumpărat omul? Împotrivitorii adevărului întreabă zâmbind batjocoritor dacă Domnul nostru ne-a cumpărat de la diavol sau nu; şi afirmă că nu era nimeni altul căruia să i se poată plăti preţul: căci potrivit raţionamentului fals al acelor care neagă răscumpărarea, Dumnezeu n-ar fi o parte pentru asemenea tranzacţie. Pretenţia lor este că Dumnezeu a fost întotdeauna dornic de părtăşia omului şi tot timpul a făcut tot ce I-a stat în putere să facă reconcilierea şi recuperarea omului din păcat şi moarte. Ei gândesc, prin urmare, că Dumnezeu n-ar cere un preţ de răscumpărare înainte de a permite eliberarea omului. Noi răspundem că asemenea opinii sunt cu totul contrare învăţăturii scripturale, care, în timp ce prezintă că Dumnezeu este iubire şi că El are compătimire pentru păcătos, declară şi că Dumnezeu este drept, şi că omul fiind pe drept condamnat nu poate fi pe drept ((448)) eliberat de acea sentinţă în nici un alt mod decât prin plătirea unui preţ de răscumpărare pentru el.

În timp ce Scripturile declară că Satan este identificat cu atragerea pedepsei, moartea, spunând: „Astfel, deoarece copiii sunt părtaşi sângelui şi cărnii (naturii umane), tot aşa şi El a luat parte la ele, pentru ca, prin moarte, să nimicească pe cel care are puterea morţii, adică pe Diavolul”, şi în altă parte vorbesc despre Satan că este „Prinţul lumii acesteia”, totuşi ele nicăieri nu arată că el are un drept autorizat să stăpânească în lume (Evr. 2:14; Ioan 14:30). Din contră, Scripturile declară că Satan este uzurpatorul, care, profitând de starea decăzută a omului, i-a orbit mintea faţă de Dumnezeu, şi, înşelândul pe om, l-a înrobit prin ignoranţă, superstiţie şi slăbiciunile sale proprii. Identificarea lui Satan cu păcatul constituie puterea morţii avută de el. Dacă nu era păcatul, Satan nu putea avea nici o stăpânire peste omenire. Din cauza păcatului voit omul a fost respins din favoarea divină; dar ulterior, când el n-a dorit să-L păstreze pe Dumnezeu în gândurile sale, Dumnezeu l-a lăsat în voia minţii lui fără pricepere etc. (Rom. 1:28). Prin urmare, cea mai înaltă autoritate pe care Satan a putut-o pretinde în legătură cu omenirea era puterea unui uzurpator şi slăbiciunea robilor săi.

Mai mult, de când s-a dat sentinţa divină „vei muri negreşit”, lui Satan şi oricărui alt mijloc al răului li s-a permis să coopereze în executarea acestui decret divin. Astfel Dumnezeu face uneori ca mânia omului şi uneori mânia fiinţelor spirituale rele să realizeze minunatele Sale planuri şi neintenţionat să-L laude (Ps. 76:10). Dar Dumnezeu niciodată nu l-a recunoscut pe Satan ca proprietarul omenirii. Omenirea a fost creaţia lui Dumnezeu şi Lui Îi datora tot ce avea, dar din cauză că nu L-a recunoscut şi nu I-a dat ascultare, a ajuns sub sentinţă, sub blestemul legii divine, ca nevrednică de viaţă, şi acolo rămâne.

Dreptatea divină a fost cea care i-a lovit pe primii noştri părinţi cu blestemul morţii, şi sub sentinţa Dreptăţii divine omenirea rămâne încă moartă. Nu poate fi nici o speranţă de viaţă pentru cineva, decât prin răscumpărarea care este ((449)) în Cristos Isus. Deoarece Dreptatea divină a fost judecătorul a cărui sentinţă a pierdut viaţa omului, de aceea Dreptăţii divine a trebuit neapărat să i se plătească preţul de răscumpărare, pentru a se obţine eliberarea vinovatului Adam şi a rasei lui condamnate în el.

Puterea lui Satan, cu toate că a fost exercitată de el cu voia, el n-o putea exercita dacă nu-i era permis de către marele, supremul Judecător Iehova, iar Iehova n-ar fi permis ca marele dezastru al morţii să vină peste omenire prin intermediul lui Satan sau altfel, decât ca o pedeapsă dreaptă pentru păcat — pedeapsa încălcării legii lui Iehova. Puterea lui Satan, ca aceea a unui călău, este „puterea morţii” delegată. Călăul este numai slujitorul legii, ca să execute pedepsele ei; şi Satan, ca slujitor al legii aşezat de Judecătorul suprem al întregii creaţii, este permis şi folosit un timp ca executant al sentinţei pronunţate: „plata păcatului este moartea”, „vei muri negreşit”.

Dacă ar fi să se plătească o răscumpărare sau o amendă pentru un prizonier, aceasta n-ar fi plătită temnicerului sau călăului, ci Tribunalului care a cerut sentinţa. Tot aşa, răscumpărarea pentru păcat nu putea fi plătită lui Satan (deşi într-o anumită măsură el serveşte ca agent pentru aplicarea pedepsei), ci trebuie să fie plătită puterii care a condamnat păcatul, care a decretat pedeapsa şi a ordonat executarea vinovatului.

Aşa ne-ar răspunde nouă raţiunea, că preţul de răscumpărare pentru păcatul omului trebuie plătit lui „Dumnezeu, Judecătorul tuturor”. Acum să întrebăm: ce spun Scripturile în privinţa jertfei lui Cristos, a jertfei pe care a făcut-o El? Spun ele că a fost făcută lui Satan sau lui Iehova Dumnezeu? Noi răspundem că în toate tipurile dispensaţiei iudaice, preumbrind această jertfă mai bună care ridică păcatul lumii, jertfele erau prezentate lui Dumnezeu, prin preot care-L simboliza pe Domnul nostru Isus. Vezi Lev. 4:3, 4, 24, 27, 31, 34, 35; 5:11, 12; 9:2, 6, 7; Exod. 30:10; 2 Cron. 29:7-11, 20-24.

Aceasta răspunde categoric la întrebarea noastră şi nu mai avem nevoie de altă mărturie asupra acestui subiect. Dar dacă ((450)) se doreşte şi altă mărturie şi una directă, aceasta se găseşte în cuvintele apostolului, şi anume: „Căci dacă sângele taurilor şi al ţapilor … îi sfinţeşte pentru curăţirea cărnii, cu cât mai mult sângele lui Hristos, care, prin Duhul Cel veşnic, S-a adus pe Sine Însuşi jertfă fără pată lui Dumnezeu … . Şi tocmai de aceea este El Mijlocitorul unui legământ nou”. Evr. 9:13-15, 26; 7:27; 10:4-10, 12, 20; Efes. 5:2; Tit 2:14; Gal. 1:4; 2:20; 1 Ioan 3:16; Ioan 1:29; 1 Pet. 1:19; 1 Cor. 10:20; Rom. 12:1.

Astfel stabilim în mintea noastră faptul că această afirmaţie este scripturală, că Dumnezeu a cerut şi a acceptat moartea lui Cristos ca jertfa de răscumpărare a omului.

(3) De ce a fost cumpărat omul?

Pentru că în noi, ca creaturi decăzute şi imperfecte, calităţile divine de dreptate, înţelepciune, iubire şi putere sunt foarte imperfecte: unora le este mai greu decât altora să înţeleagă caracterul rezonabil al metodei divine de cerere a unei răscumpărări şi de acceptare a ei. Cei care nu pot judeca problema satisfăcător, pot foarte bine şi ar trebui să recunoască şi să accepte mărturia Cuvântului divin, indiferent de capacitatea lor de a înţelege deplin motivele care stau la baza ei. Aceasta este calea sigură şi potrivită. Totuşi, să oferim unele sugestii care ar putea ajuta pe unii să înţeleagă subiectul. Ca creaturi decăzute, imperfecte, în noi aceste diferite calităţi, înţelepciunea, iubirea, dreptatea şi puterea, sunt continuu în antagonism mai mare sau mai mic una cu alta; dar nu aşa este cu Tatăl nostru ceresc; în El fiecare din aceste calităţi este perfectă şi în acord perfect cu celelalte. Nu este nici un conflict. Mai întâi înţelepciunea a prospectat terenul şi a întocmit cel mai bun plan pentru mântuirea omului, cu consimţământul deplin al dreptăţii, iubirii şi puterii divine. Sub conducerea înţelepciunii, omul a fost pus imediat sub o lege a cărei pedeapsă a fost pierderea existenţei lui şi tot cortegiul de necazuri care însoţesc moartea. Înţelepciunea a prevăzut căderea omului datorită lipsei de experienţă, dar a considerat-o justificată în vederea lecţiilor folositoare etc., aranjând cursul providenţei şi procedurilor divine aşa cum este revelat în Scripturi.

((451))

De îndată ce omul a călcat legea divină, Dreptatea a păşit înainte, declarându-l un răzvrătit care venise sub sentinţa morţii, şi l-a izgonit din Eden, de la sursa existenţei care fusese înainte aranjată pentru el, şi l-a predat lui Satan ca să fie lovit de împrejurări rele, şi cu scopul ca pedeapsa deplină a călcării legii să poată fi aplicată — „vei muri negreşit”. În timp ce acest element al caracterului divin (Dreptatea) se ocupa de om, elementul Iubire n-a fost indiferent, dar a fost fără putere, din două motive: primul, nu se putea opune Dreptăţii, nu putea opri executarea sentinţei, nu putea elibera pe om din puterea Dreptăţii, pentru că aceasta este însăşi temelia guvernării divine; al doilea, Iubirea nu putea interveni atunci ca să ajute omul prin plătirea jertfei de răscumpărare pentru păcat, pentru că aceasta ar fi fost în opoziţie cu planul deja trasat de către Înţelepciunea infinită. Astfel Iubirea şi Puterea divină au fost ţinute pentru un timp, incapabile să ajute neamul omenesc, şi silite să consimtă la Dreptatea executării lui şi la Înţelepciunea care a permis-o să continue de-a lungul a şase mii de ani de gemete, necaz — moarte. În armonie cu aceasta, Iubirea n-a acţionat pentru eliberarea omului, decât doar să-l încurajeze şi să-l instruiască prin promisiuni şi jertfe tipice, preumbrind metoda prin care Iubirea, în cele din urmă, la timpul potrivit al Înţelepciunii, va îndeplini salvarea omului. Astfel Iubirea a aşteptat cu răbdare momentul favorabil când, sub conducerea Înţelepciunii, să poată acţiona şi mai târziu să poată chema în ajutorul ei Puterea divină.

Momentul ca Iubirea să acţioneze a venit în sfârşit, când a fost ceea ce Scripturile numesc „împlinirea timpului” (Gal. 4:4), „timpul cuvenit” (Rom. 5:6) când Dumnezeu a trimis pe Fiul Său ca „Omul Hristos Isus” care „prin harul [favoarea, bunăvoinţa, îndurarea] lui Dumnezeu, El să guste moartea pentru toţi” (1 Tim. 2:5; Evr. 2:9). Numai atunci s-a manifestat Iubirea divină faţă de omenire, deşi ea a existat tot timpul; după cum citim: „Dragostea lui Dumnezeu faţă de noi s-a arătat prin faptul că” „pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi”. 1 Ioan 4:9; Rom. 5:8.

((452))

Lucrând în armonie cu legea lui Dumnezeu şi îndeplinind cerinţele acelei legi, Iubirea divină n-a venit în conflict cu Dreptatea divină. Metoda Iubirii n-a fost o încercare de a trece peste sentinţă şi de a i se opune, nici de a interveni în executarea ei deplină, ci de a da un înlocuitor, o răscumpărare pentru om. Plătind pentru om pedeapsa morţii aplicată de către Dreptate, Iubirea a adus omenirii eliberare din blestemul adamic (moartea), pe care Dreptatea divină îl aplicase. Acesta a fost triumful Iubirii divine, precum şi triumful Dreptăţii divine. Iubirea a triumfat oferind jertfa de răscumpărare, pe Isus, Dreptăţii — elementul caracterului lui Dumnezeu care pune în vigoare decretele Sale drepte şi pedepsele lor.

Triumful Iubirii nu este încă complet. Ea a îndeplinit răscumpărarea, dar scopul ei este să îndeplinească mai mult, adică să realizeze o restabilire pentru toată omenirea, dispusă după experienţă să se întoarcă la loialitate faţă de Dumnezeu şi faţă de legea Sa dreaptă. Dar Iubirea, aşa cum a aşteptat mai mult de patru mii de ani, sub conducerea Înţelepciunii divine, înainte de aducerea jertfei de răscumpărare, tot aşa ea trebuie să aştepte încă aproape două mii de ani după ce preţul de răscumpărare a fost plătit, înainte ca marea lucrare a restabilirii să înceapă (Fapt. 3:19-21). Dar Înţelepciunea permite între timp Iubirii să opereze asupra unei clase speciale, „turma mică”, aleşii din acest Veac Evanghelic — să scoată dintre răscumpăraţi „un popor pentru Numele Său” — Mireasa lui Cristos şi moştenitorii împreună cu El, Biserica.

Necesitatea cumpărării omenirii de către Cristos stă în faptul că tatăl Adam s-a vândut pe el însuşi şi rasa lui păcatului (şi plăţii sau pedepsei lui, moartea), cu preţul neascultării (Rom. 7:14; 5:12). El a trebuit să fie cumpărat din robia păcatului; şi a fost necesară plata preţului de răscumpărare înainte ca cineva să poată fi eliberat de sub sentinţă sau să înceapă din nou să se dovedească demn de viaţă veşnică.

Dar să privim acum mai larg această cumpărare şi să observăm că Domnul Isus a devenit nu numai teoretic, ci în realitate proprietarul, stăpânul şi tatăl omenirii, datorită ((453)) plătirii preţului de răscumpărare: în această cumpărare el a luat locul tatălui Adam care vânduse omenirea. După cum omenirea fusese vândută de către Adam prin păcat, spre a se mulţumi pe sine, în neascultare de Dumnezeu, tot aşa omenirea a fost cumpărată de Omul Isus Cristos prin jertfire de Sine în ascultare de voinţa Tatălui — un preţ corespunzător sau o răscumpărare pentru Adam. Scripturile prezintă acest gând spunând: „Hristos pentru aceasta a murit şi a înviat, ca să stăpânească şi peste cei morţi şi peste cei vii” (Rom. 14:9). Datorită morţii Domnului nostru, El a devenit stăpânul, conducătorul, tatăl omenirii şi a obţinut puterea să lucreze cu omenirea ca şi cu copiii Săi proprii, eliberaţi de blestemul sentinţei divine prin propria Sa jertfă.

În acest sens al cuvântului Domnul nostru a devenit al doilea Adam — pentru că El a luat poziţia primului Adam în calitate de cap al rasei, cumpărând-o, răscumpărând-o cu propria Sa viaţă. Dar deoarece omul Isus Cristos S-a dat pe Sine Însuşi ca preţ de răscumpărare, omul Isus Cristos nu putea fi tatăl rasei. Omul Isus Cristos a dat tot ce a avut pentru răscumpărarea omului Adam şi a rasei sale, un preţ corespunzător deplin, un om pentru un om. Rasa lui Adam nefiind născută la timpul încălcării sale, ea n-a fost condamnată direct, ci indirect, şi prin urmare n-a fost nevoie să fie cumpărată direct, ci indirect. O sămânţă nenăscută în coapsele Omului Isus Cristos a devenit compensaţia sau preţul corespunzător pentru sămânţa lui Adam nenăscută la timpul încălcării sale.

Preţul n-a fost luat înapoi

Aşa cum am văzut deja, Scripturile învaţă clar că Domnul nostru a fost omorât în trup, dar a fost făcut viu în duh; El a fost omorât ca om, dar a fost înviat dintre cei morţi o fiinţă spirituală de cel mai înalt ordin, de natură divină; terminând lucrarea pentru care a devenit om şi îndeplinind serviciul în mod acceptabil Tatălui, El a fost înviat dintre cei morţi la onoarea şi demnitatea cea mai înaltă, mult deasupra îngerilor, a stăpânirilor, a puterilor şi a oricărui nume care se poate numi.

((454))

Domnul nostru nu putea fi înviat dintre morţi ca om şi totuşi să-i fi lăsat Dreptăţii preţul nostru de răscumpărare: pentru eliberarea lui Adam (şi a rasei sale condamnate) de sub sentinţa şi închisoarea morţii, nu numai că a fost necesar ca omul Isus Cristos să moară, ci tot atât de necesar a fost ca omul Isus Cristos să nu mai trăiască niciodată, să rămână mort, să rămână preţul nostru de răscumpărare pentru toată eternitatea.

Pentru Domnul nostru Isus să fi fost înviat ca om ar fi presupus două rele. (1) Ar fi presupus să ia înapoi răscumpărarea noastră, care ne-ar fi lăsat la fel ca înainte sub sentinţa morţii. (2) Ar fi presupus pentru El o pierdere veşnică a naturii mai înalte pe care El o lăsase ca să devină om şi să fie Răscumpărătorul nostru, şi astfel ar fi implicat faptul că credincioşia Sa faţă de Dumnezeu ar fi avut ca rezultat degradarea Sa veşnică la o natură mai joasă. Dar aranjamentul divin nu conţine astfel de absurdităţi şi nepotriviri. Domnul nostru S-a umilit şi a devenit om, şi ca om Şi-a dat viaţa, preţul de răscumpărare pentru omul decăzut; şi ca răsplată pentru credincioşia Sa, Tatăl ceresc nu numai că L-a restabilit la existenţă conştientă, ci I-a şi dat o natură superioară nu numai celei umane, ci şi naturii Sale anterioare, făcându-L părtaş naturii divine, cu calităţile şi onorurile ei de cel mai înalt grad. În starea Lui actuală înălţată, moartea ar fi imposibilă — El este acum nemuritor.

Deoarece omul Isus a fost preţul de răscumpărare dat pentru cumpărarea lui Adam şi a rasei sale, nu s-ar putea ca omul Isus să fie al Doilea Adam, noul tată al rasei în locul lui Adam; pentru că omul Isus este mort, mort pentru totdeauna, şi n-ar putea fi tată sau dătător de viaţă pentru lume.

Cel care acum posedă, prin cumpărare, titlul de tată al familiei umane este Isus cel înviat şi glorificat, părtaş naturii divine — acesta este al Doilea Adam. Aşa cum am ((455)) văzut deja*, Domnul nostru Isus în trup n-a fost al Doilea Adam; n-a fost tatăl unei rase, ci numai a venit să-l cumpere pe Adam şi rasa lui şi astfel să devină tatăl; şi a trebuit să dea tot ce a avut pentru a efectua cumpărarea, şi nu I-a rămas nimic. Aceasta este ideea scripturală, aşa cum este prezentatăde către apostol: „Omul dintâi este din pământ, făcut din ţărână; omul al doilea [al Doilea Adam] este din cer [la a doua prezenţă a Sa, în timpul Mileniului]. … Şi după cum am purtat chipul celui făcut din ţărână [Adam], tot aşa [Biserica, moştenitorii împreună cu Cristos şi părtaşii promisiunilor nespus de mari şi scumpe ale naturii divine — Rom. 8:17; 2 Pet. 1:4] vom purta şi chipul Celui ceresc [al Doilea Adam].” „De aceea este scris: «Omul dintâi, Adam, a fost făcut un suflet viu»; cel din urmă [al doilea] Adam, un duh dătător de viaţă. Dar întâi vine nu ce este duhovnicesc, ci ce este natural; ce este duhovnicesc vine pe urmă.” 1 Cor. 15:45-49.

---

*Pag. 137

---

Continuând întrebarea noastră, de ce a fost cumpărat neamul omenesc, avem mărturia apostolului că prin acea cumpărare Domnul nostru Isus a devenit (adică a dobândit dreptul să devină) mijlocitorul Noului Legământ (Evr. 8:6; 9:1416). Noul Legământ este un aranjament pe care-l prevede Dumnezeu, prin care El poate avea milă de rasa decăzută. Noul Legământ n-ar putea să intre în vigoare fără un mijlocitor. Mijlocitorul trebuia să garanteze lui Dumnezeu anumite lucruri pentru omenire. În primul rând trebuia să răscumpere pe om, plătind preţul de răscumpărare întreg, şi deci această jertfă pe care Domnul Isus a dat-o este numită „sângele legământului”, prin care legământul devine eficient, operativ. După ce a cumpărat omenirea de sub condamnarea care era peste ea prin păcat, pentru ca El să poată pecetlui Noul Legământ şi să-l facă operativ, Mijlocitorul este deplin pregătit şi deplin autorizat să facă pentru omenirea cumpărată tot ce poate ca s-o aducă înapoi la perfecţiune umană deplină şi în ((456)) armonie absolută cu Dumnezeu — pentru ca apoi s-o poată prezenta fără vină şi fără condamnare înaintea Tatălui, în iubire, nemaifiind nevoie de intervenţia unui legământ special de reconciliere, nici de o mijlocire. Dar acea lucrare, încă departe de a fi îndeplinită, este numai începută; prin urmare, lumea n-a fost încă acceptată de Tatăl, şi va implica toată lucrarea restabilirii din Veacul Milenar ca să potrivească şi să pregătească pe cei dispuşi şi ascultători pentru deplina armonie a reconcilierii complete cu Tatăl.

Între timp, în timpul acestui Veac Evanghelic, este chemat un număr mic din omenirea răscumpărată, iar cei care aud chemarea divină şi se apropie de Tatăl prin credinţă în Mijlocitorul şi în lucrarea Sa sunt în mod socotit acceptaţi ca perfecţi, pentru a le permite să se prezinte pe ei înşişi, cu Răscumpărătorul lor, ca jertfe vii în serviciul Tatălui şi al planului Său, şi astfel să dezvolte în ei asemănarea Fiului iubit al lui Dumnezeu — cu scopul ca, dacă suferă de bună voie şi cu bucurie împreună cu El, să poată fi şi ei glorificaţi cu El în curând, şi făcuţi asociaţi şi împreună moştenitori cu El în lucrarea Mileniului de binecuvântare a lumii sub condiţiile Noului Legământ. Aceştia, să ne amintim, sunt excepţii faţă de restul omenirii: aceştia, „aleşii” Veacului Evanghelic, sunt socotiţi ca „fraţii” lui Cristos, „Mireasa” lui Cristos, „Biserica … trupul Lui”, dar niciodată nu sunt numiţi „copii” ai lui Cristos. Aceştia sunt acceptaţi de către Tatăl ceresc ca fii şi sunt concepuţi prin Cuvântul adevărului şi prin spiritul acelui Cuvânt la natură cerească. Aceştia, după cum am văzut, pot pe bună dreptate să-L recunoască pe Iehova ca Tatăl lor, pentru că sunt concepuţi direct de El, şi astfel aceştia sunt „fraţi” ai lui Isus Cristos. 1 Pet. 1:3.

Dar pentru lume în general planul divin este oarecum diferit: în loc să-i îndreptăţească prin credinţă şi apoi să-i conceapă la natură divină etc., ei aşteaptă până în Veacul Milenar, şi atunci în loc să fie concepuţi de Iehova la o natură nouă, ei primesc înapoi natura lor veche, natura umană eliberată de neajunsurile şi stricăciunea prin păcat. ((457)) Speranţa lumii este restabilirea la „ce era pierdut” în Eden (Mat. 18:11; Fapt. 3:19-21). Pregătirea lui Dumnezeu pentru lume este tocmai ce am văzut în răscumpărare: Omul Isus Cristos Şi-a depus perfecţiunea umană şi toate drepturile şi privilegiile pe care aceasta le presupunea, ca să răscumpere pentru neamul omenesc „ce era pierdut” — perfecţiunea umană pierdută în Eden, stăpânirea umană şi toate drepturile şi privilegiile omului, inclusiv privilegiul părtăşiei lui cu Dumnezeu şi viaţa veşnică. Aceste lucruri care au fost cumpărate pentru omenire sunt lucrurile care la timpul cuvenit vor fi oferite întregii omeniri sub Noul Legământ.

Faptul că acest Veac Evanghelic a fost folosit de Domnul pentru alegerea „trupului lui Hristos” înseamnă pentru lume că Domnul Isus, marele Cap al Bisericii, în loc să-Şi rezerve pentru Sine singur funcţia de tată sau dătător de viaţă, El Şia asociat o „turmă mică”, cei care au asemănarea Sa şi care participă la suferinţele timpului de acum, care vor fi părtaşi gloriei viitoare şi care vor forma împreună cu El pe marele Profet, marele Preot, marele Împărat, marele Dătător de viaţă sau Tată al omenirii — să dea viaţă oricui o va primi, sub condiţiile Noului Legământ. În armonie cu acest gând Scripturile declară că unul din titlurile Domnului nostru este „Părintele veşniciei”. El n-a îndeplinit încă această funcţie în nici un sens sau grad. Dar Cel care a cumpărat lumea cu preţul propriei Sale vieţi are în puterea Sa, prin aranjament divin, dreptul deplin, titlul şi autoritatea să le dea tuturor celor care vor primi, pe baza condiţiilor Sale, tot ce a fost pierdut şi tot ce a fost cumpărat din nou: viaţa, drepturile şi perfecţiunea umană, cu o creştere a cunoştinţei.

Mai mult, fiind tatăl legitim al omenirii şi dându-i o viaţă care L-a costat propria Sa viaţă, găsim că Scripturile dau de înţeles că omenirea este în întregime în mâinile Domnului Isus, ca să Se ocupe în mod absolut de oameni şi să judece în privinţa vredniciei sau nevredniciei lor de viaţă veşnică. Acest lucru, pe care El îl va face pentru lume în calitate de Tată al ei, în timpul veacului viitor, Domnul nostru Isus îl ((458)) face deja pentru Biserica Sa, logodnica Sa, Mireasa Sa în timpul acestui veac; şi aici este ilustrată afirmaţia apostolului că, după cum Tatăl ceresc este Capul lui Cristos, tot aşa Cristos este capul Bisericii; aşa cum soţul este capul soţiei şi al familiei. În conformitate cu aceasta citim: „Căci Tatăl nici nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului” (Ioan 5:22). Mireasa lui Cristos logodită nu are nici o poziţie înaintea Tatălui decât în şi prin Mirele iubit. Ea îşi face cererile în numele Lui, prin meritul Lui, şi aşa trebuie să continue a le face, până va fi venit ceea ce este desăvârşit, când ea va fi primită în glorie — în deplina libertate a fiilor lui Dumnezeu, prin întâia înviere.

La fel omenirea, copiii lui Cristos, va trebui să-I dea socoteală Lui, ca şi Cap al ei, Tatăl ei, şi nu va avea nici o relaţie cu Tatăl ceresc, nici nu va fi recunoscută de El, până după ce Veacul Milenar va fi restabilit şi va fi adus înapoi la perfecţiune pe aceia care se vor folosi de acele privilegii. Dar la sfârşitul Veacului Milenar, când Domnul nostru Isus va preda Împărăţia lui Dumnezeu, Tatălui Însuşi, atunci şi ei vor fi introduşi şi vor veni sub controlul direct al marelui Tată al tuturor, Iehova Cel Atotputernic. 1 Cor. 15:24.

Din acest punct de vedere se poate vedea de ce Domnul nostru Isus este numit Tatăl rasei răscumpărate şi restabilite, dar na fost recunoscut ca Tatăl lui Adam sau al copiilor săi înainte, chiar dacă El a fost creatorul direct al lui Adam — după cum este scris: „Nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El”. Deosebirea constă în faptul că în creaţia iniţială Logosul a fost agentul lui Iehova, iar El a făcut o lucrare cu totul fără cheltuiala Sa proprie, în timp ce în calitate de al doilea Adam El va da oamenilor drepturi de viaţă pe cheltuiala Sa proprie, cumpărate cu sângele Său preţios.

Răscumpărarea nu este iertare

Lipsa de a observa deosebirea între răscumpărare şi iertare a dus la considerabile confuzii de gândire asupra acestui subiect. Creştinii cu o cunoştinţă generală vor cita texte în legătură cu faptul că noi suntem răscumpăraţi din mormânt, ((459)) răscumpăraţi din moarte, cumpăraţi cu un preţ, cu însuşi sângele preţios al lui Cristos etc., şi în acelaşi timp ei vor vorbi despre iertarea îndurătoare de către Tatăl a tuturor încălcărilor. Se pare că puţini gândesc, deşi mulţi trebuie să ştie, că iertarea şi răscumpărarea exprimă gânduri exact opuse.

Următoarele definiţii principale sunt din Standard Dictionary:

A răscumpăra — A intra în posesie a ceva prin plătirea preţului.

Preţ de răscumpărare — Suma sau evaluarea plătită pentru eliberarea persoanei ţinută în captivitate, ca prizonier sau sclav.

Acum comparaţi cu acestea semnificaţia celor ce urmează:

A scuza — A suspenda pedeapsa; a lăsa să treacă.

Webster — „A se abţine de la pretinderea pedepsei. În lege — a elibera de o pedeapsă care a fost impusă prin sentinţă.”

Remarcaţi aici şi definiţia unui alt cuvânt care, deşi este strâns legată de a scuza, nu este exact aceeaşi, şi anume:

A ierta — A elibera de pedeapsă — a înceta să nutreşti resentimente faţă de cineva.

„Legea nu cunoaşte iertare.”

Cea mai obişnuită minte trebuie să discearnă că ideea exprimată prin „a răscumpăra” şi „preţ de răscumpărare” este opusă şi incompatibilă cu ideea exprimată prin cuvântul iertare. Dar, deoarece toate aceste cuvinte sunt folosite în Scripturi cu referire la procedurile lui Dumnezeu cu omul decăzut, mulţi dintre cei care studiază Biblia gândesc despre ele că sunt folosite neglijent şi ca sinonime în Scrierile Sfinte: şi apoi trag concluzia că pot alege, şi ori atribuie definiţia lui „a scuza” cuvintelor „preţ de răscumpărare” şi „a răscumpăra”, ori viceversa, atribuie definiţiile „preţului de răscumpărare” şi „a răscumpăra” cuvintelor „a scuza” şi „a ierta”. Această procedură este departe de a împărţi „drept Cuvântul adevărului”; ea confundă două lucruri separate şi distincte, şi rezultatul este confuzie. Pentru mulţi dificultatea pare să fie că ei nu doresc şi prin urmare nu caută adevărul asupra acestui subiect — temându-se că teoriile lor care neagă răscumpărarea ar fi condamnate prin aceasta.

((460))

Nimic nu poate fi mai clar decât că Dumnezeu n-a scuzat încălcarea lui Adam şi nu i-a suspendat pedeapsa: faptele din jurul nostru, în creaţia care suspină şi moare, precum şi mărturia Cuvântului lui Dumnezeu privind „mânia lui Dumnezeu îcareş se descoperă” — „blestemul” morţii ca plata păcatului originar, toate dau mărturie convingătoare că Dumnezeu n-a scuzat lumea — n-a suspendat pedeapsa păcatului sub care ea suferă de mai bine de şase mii de ani. Cel care confundă îndreptăţirea păcătoşilor prin meritul jertfei lui Cristos pentru păcat, înlocuitorul sau răscumpărătorul păcătosului, cu scuzarea fără plată, nu şi-a folosit raţiunea cum se cuvine. Dacă Dumnezeu l-ar fi scuzat pe Adam, l-ar fi restabilit la privilegiile Edenului şi ale grădinii acestuia susţinătoare de viaţă, iar el ar trăi încă şi familia sa numeroasă n-ar fi murit pentru „neascultarea unui singur om”.

Dacă Dumnezeu venea cândva spre salvarea omului şi-l scuza, aceasta implica eliberarea lui deplină din tot necazul, boala, durerea şi moartea; însemna restabilirea deplină la tot ce a fost pierdut. Evident că Dumnezeu n-a scuzat păcatul originar, ci încă menţine resentimentul legii Sale sfinte şi sentinţa împotriva păcătosului. Nici măcar nu există o dovadă exterioară pentru lume că ea a fost răscumpărată. Numai credincioşii ştiu încă despre aceasta şi ei o primesc, nu prin vedere, ci prin credinţă în Cuvântul Domnului; am citat deja numeroasele lui declaraţii despre aceasta. Dovezile vizibile ale răscumpărării vor putea fi discernute în timpul Mileniului, când lucrarea restabilirii va fi în desfăşurare — când Răscumpărătorul va începe exercitarea drepturilor Sale cumpărate ca Restaurator.

Cuvintele a ierta şi a scuza sunt folosite nu în legătură cu lumea şi cu păcatul ei originar, ci în legătură cu acei care prin credinţă în Răscumpărătorul şi în lucrarea Lui sunt socotiţi că au trecut de la moarte la viaţă — de la sentinţă la îndreptăţire. Marele Mijlocitor care i-a cumpărat şi care a cumpărat acuzaţiile care erau împotriva lor, îi iartă complet şi îi pune din nou în încercare de viaţă — sub spiritul Legii divine ((461)) şi nu sub litera ei. Şi mai mult decât această iertare din trecut, El continuă să le ierte şi să le scuze toate greşelile (care nu vor fi intenţionate atâta timp cât ei au spiritul Său sau mintea Sa nouă — 1 Ioan 3:9; 5:18) — socotind toate aceste neajunsuri involuntare ale gândurilor, cuvintelor şi faptelor ca parte a păcatului originar şi a depravării lui, lucrând încă în carnea lor prin ereditate. La fel se spune că Tatăl ceresc are milă de noi, ca să ne ierte păcatele şi să ne ofere harul Său (favoarea Sa); dar explicaţia este că tot harul Său ne este oferit prin sacrificiul Domnului nostru Isus: noi suntem „îndreptăţiţi fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea care este în Hristos Isus. Pe El Dumnezeu L-a rânduit să fie ispăşire [satisfacţie], prin credinţa în sângele Lui, ca să-Şi arate dreptatea Lui; căci trecuse cu vederea [iertase] păcatele făptuite mai înainte” (Rom. 3:24, 25). Din nou se spune: „În El avem răscumpărarea prin sângele Lui, iertarea păcatelor după bogăţiile harului Său”. Efes.1:7; Col. 1:14.

„Am fost împăcaţi cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său” etc., adică Dumnezeu a încetat să mai fie supărat din pricina păcatelor noastre, pentru că preţul nostru de răscumpărare a fost plătit, aşa cum a fost pregătit chiar de El, care aşa ne-a iubit încât a dat pe Fiul Său să ne răscumpere. Astfel, de asemenea, „Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine, neţinându-le în socoteală păcatele” (ci imputându-le Fiului Său preaiubit, care S-a dat de bunăvoie ca înlocuitorul nostru). Păcatele au fost imputate omenirii până când a murit Isus; atunci Dumnezeu a iertat, adică a încetat să ne impute nouă ce fusese plătit de Răscumpărătorul sau Înlocuitorul nostru. Dumnezeu n-a scuzat, adică nu S-a „abţinut de la a cere pedeapsa”, ci „a făcut să cadă asupra Lui [a Răscumpărătorului nostru] nelegiuirea noastră a tuturor” (Isa. 53:6). „El a purtat [pedeapsa] păcatele noastre în trupul Său, pe lemn” (1 Pet. 2:24). Şi astfel vedem cum Dumnezeu ne-a iertat fără plată „pentru Hristos” — pentru că El a plătit pedeapsa care a fost deplina satisfacţie a dreptăţii. 1 Ioan 1:7; 2:12; Efes. 4:32; Fapt. 4:12; 10:43;13:38; Luca 24:47.

((462))

Să nu se înţeleagă greşit că Dumnezeu a obligat pe cel drept să moară pentru cel nedrept. Dreptatea n-a putut aplica pedeapsa celui vinovat asupra celui nevinovat, decât dacă cel nevinovat Se dădea pe Sine Însuşi neconstrâns ca înlocuitor pentru cel vinovat. Domnul nostru Isus a făcut acest lucru. Scripturile declară că El Şi-a dat viaţa de la Sine; nu de frica mâniei divine; nu pentru că a fost silit; ci „pentru bucuria care-I era pusă înainte [bucuria ascultării de Tatăl, bucuria răscumpărării şi restabilirii omenirii şi a aducerii multor fii la slavă], a suferit crucea”. Evr. 12:2.

Cuvintele greceşti (apoluo, aphiemi şi aphesis) traduse „iertare”, „iertat” şi „a ierta” în Noul Testament, au aceeaşi semnificaţie ca şi cuvintele englezeşti corespunzătoare: „A elibera de pedeapsă, a înceta să nutreşti resentimente faţă de cineva”. Dar să remarcăm bine că semnificaţia nu este aşa cum par să presupună unii — a da drumul fără un echivalent, aşa cum ar da de înţeles cuvântul englezesc scuzare. Nu înseamnă că Dumnezeu îi va da drumul păcătosului necondiţionat, ci, aşa cum declară Scripturile, Dumnezeu va da drumul prizonierilor din groapă (din moarte) pentru că El a găsit o răscumpărare (Iov 33:24). Omul Isus Cristos S-a dat pe Sine Însuşi o răscumpărare (un preţ corespunzător) pentru toţi (1 Tim. 2:6). Prin urmare, toţi care sunt în morminte (prizonieri în groapă) vor auzi glasul Său şi vor veni afară, la timpul cuvenit — când Răscumpărătorul va „lua puterea Sa cea mare şi va împărăţi”.

Deşi cuvântul a scuza nu apare în Noul Testament, apare un cuvânt grecesc aproape cu aceeaşi semnificaţie — karazomai. Acesta înseamnă a ierta necondiţionat. Vom da unele ilustraţii de utilizare a acestui cuvânt, din care se va vedea că nu contrazice, ci confirmă declaraţia că Tatăl nostru nu scuză, sau nu eliberează necondiţionat pe păcătoşi din pedeapsa păcatului. Cuvântul karazomai apare în total numai de douăsprezece ori, după cum urmează: „Cum v-a iertat Hristos, aşa iertaţi-vă şi voi” (Colos.3:13); „Fiindcă n-aveau cu ce plăti, i-a iertat pe amândoi”; „Socotesc că acela căruia i-a iertat mai mult”. Luca 7:42, 43.

((463))

Aici sunt patru exemple în care are înţelesul de iertare necondiţionată sau scuză. Dar observaţi, nu Iehova, ci Isus Cristos şi ucenicii sunt cei care iartă necondiţionat. Domnul nostru Isus era tocmai în actul plătirii preţului de răscumpărare pentru Simon, Maria şi alţii, şi înţelegând că Dreptatea va fi mulţumită prin actul Său, El, în calitate de cumpărător, îi putea ierta necondiţionat. Însuşi obiectivul cumpărării păcătoşilor de către El a fost ca să-i poată elibera necondiţionat din condamnarea păcatului. Dacă Domnul nostru Isus n-ar fi fost dispus să scuze pe cei pe care-i cumpărase cu sângele Său, dacă El ar fi menţinut împotriva lor plata păcatului lui Adam, sacrificiul Său ar fi fost fără valoare pentru ei; i-ar fi lăsat pe toţi cum au fost — „blestemaţi” — condamnaţi. Pe de altă parte, dacă Tatăl ne-ar fi scuzat, moartea lui Cristos ar fi fost fără rost, fără valoare, deoarece ea n-ar fi realizat nimic.

Toţi vor admite că Dumnezeu este drept; şi dacă este aşa, El n-a dat o pedeapsă prea aspră omului când l-a deposedat de viaţă. Dacă acea pedeapsă a fost justă cu şase mii de ani în urmă, ea este tot o pedeapsă justă şi va fi justă pentru totdeauna. Dacă pedeapsa a fost prea aspră şi Dumnezeu îl scuză pe păcătos (îl eliberează de continuarea pedepsei), aceasta dovedeşte fie că Dumnezeu a fost la început nedrept, fie că este nedrept acum. Dacă a fost drept în urmă cu şase mii de ani să lipsească omenirea de viaţă din cauza păcatului, ar fi întotdeauna greşit să redea viaţa, afară de cazul când pedeapsa pronunţată ar fi pe drept anulată prin plătirea unui preţ echivalent. Şi acest lucru putea fi îndeplinit numai prin sacrificiul de bună voie al altei fiinţe de acelaşi fel, al cărei drept la viaţă nu era pierdut, dându-se pe sine însuşi ca un înlocuitor sau o răscumpărare.

„Dreptatea lui Dumnezeu stă ferm în etern
Cum munţii mari temelia-şi menţin.”

Însuşi acest principiu al dreptăţii care stă la baza tuturor acţiunilor Tatălui nostru este baza încrederii noastre puternice în toate făgăduinţele Sale. Scripturile declară că El este acelaşi ieri, astăzi şi întotdeauna, că în El nu este nici schimbare, nici ((464)) umbră de mutare (Iac. 1:17). Dacă El ar fi fost atât de schimbător încât să condamne neamul omenesc la moarte în ziua lui Adam, iar după şase mii de ani să revoce propria Sa decizie, ce asigurare am putea avea că în şase mii de ani, mai mult sau mai puţin, El nu S-ar putea schimba din nou şi ne-ar trimite în închisoarea morţii revocând iertarea unora sau a tuturor? Ca rasă de păcătoşi nu avem nici o bază de speranţă într-o viaţă veşnică viitoare afară de faptul că prin harul lui Dumnezeu, Cristos a murit pentru noi şi astfel a mulţumit cerinţele Dreptăţii împotriva noastră.

Aşa deci, în ceea ce-L priveşte pe Iehova, noi suntem iertaţi prin propria Sa prevedere — prin Cristos. Şi în ceea ce priveşte relaţia noastră cu Domnul Isus, care ne-a cumpărat, El scuză necondiţionat pe toţi care vin la Tatăl prin El. Şi în ceea ce ne priveşte pe noi, rezultatele obţinute prin planul lui Dumnezeu sunt cât se poate de favorabile — pentru noi este acelaşi lucru ca şi când Tatăl ne-ar fi scuzat necondiţionat şi fără o răscumpărare, decât că o cunoştinţă a acestui fapt ne permite să raţionăm împreună cu Dumnezeu şi să vedem cum, deşi păcatele noastre au fost ca stacojiul, suntem făcuţi mai albi ca zăpada, şi cum Dumnezeu este drept în timp ce ne îndreptăţeşte şi ne eliberează. Astfel Dumnezeu ne-a dat o bază sigură pentru credinţă şi încredere.

Moartea nu anulează datoria omului?

Odată ce este recunoscut că „plata păcatului este moartea” — nu chinul veşnic — există la mulţi o tendinţă spre un raţionament fals asupra acestui subiect, care evident este instigat de marele Adversar. Acest raţionament fals continuă şi spune că, dacă plata păcatului este moartea, fiecare om care moare plăteşte pedeapsa păcatului său; prin urmare, argumentul este că n-ar fi necesar un Răscumpărător şi un preţ de răscumpărare — fiecare răscumpărându-se pe sine, plătindu-şi propria pedeapsă. Argumentul este că Dreptatea nu mai are nici o pretenţie asupra omului după moarte — cheltuindu-şi forţa — satisfăcându-şi cerinţele prin distrugerea ((465)) lui; ca atare se pretinde că lucrul următor şi potrivit ar fi o înviere a morţilor. Această părere ar face ca cerinţa divină a unei jertfe de răscumpărare pentru păcatul omului să fie o nedreptate, o dublă plătire a pedepsei.

Fie că acest raţionament este adevărat fie că este fals, el evident vine în conflict violent cu Scripturile care declară, din contră, nevoia noastră de un Mântuitor, şi că a fost esenţial ca El să dea un preţ de răscumpărare pentru noi, înainte ca noi să putem fi eliberaţi de pedeapsa păcatului lui Adam şi să avem vreun drept la o viaţă viitoare. Ne-am referit deja la acele scripturi şi sunt prea numeroase ca să fie repetate acum, de aceea ne vom limita la expunerea erorii pretenţiei de mai sus; străduindu-ne să arătăm că raţionamentul corect asupra faptelor este în acord absolut cu mărturia scripturală, că moartea Domnului nostru Isus ca preţul nostru de răscumpărare a fost esenţială, că Dumnezeu poate fi drept şi totuşi să fie îndreptăţitorul celui ce crede în Isus, acceptânduL ca Răscumpărătorul său.

Dacă pedeapsa împotriva păcatului ar fi fost numai procesul morţii — dacă Domnul i-ar fi spus lui Adam: Din cauza păcatului tău trebuie să treci prin chinul greu al procesului morţii! atunci întradevăr pedeapsa era satisfăcută de Adam şi de alţii prin procesul morţii. Dar pedeapsa nu este aşa: pedeapsa este moartea, nu procesul morţii; şi moartea este absenţa vieţii, distrugerea. Deci, pentru ca omul să-şi plătească pedeapsa ar însemna că el trebuie să rămână mort, lipsit de viaţă pentru totdeauna. „Sufletul [fiinţa] care păcătuieşte, acela va muri.” Aşa cum am arătat deja, această distrugere a sufletului (fiinţei) în conformitate cu sentinţa ar fi fost pentru totdeauna, dacă nu era răscumpărarea îndeplinită de Domnul nostru. În vederea acelei răscumpărări moartea este schimbată în ceea ce la figurat numim „somn” — în vederea acelei răscumpărări va fi o deşteptare din acest somn al morţii la timpul cuvenit, îndeplinită de către Răscumpărătorul, cu consimţământul deplin al Dreptăţii divine, ale cărei cerinţe El le-a satisfăcut. Astfel, după cum am văzut, dacă nu era răscumpărarea, moartea adamică era ceea ce va fi Moartea a Doua, adică „pierzare veşnică de la faţa ((466)) Domnului şi de la slava puterii Lui”. Odată ce se obţine o vedere corectă a subiectului, nu mai poate fi nici o îndoială în mintea nici unei persoane rezonabile că plătirea pedepsei păcatului ia tot ce are omul şi nu-i lasă nimic, nici să sufere nici să se bucure. Pe de altă parte, cu cât cercetăm mai mult din acest punct de vedere, cu atât putem vedea mai clar seriozitatea dificultăţii în care a fost implicat neamul nostru omenesc sub sentinţa divină şi cu atât vom aprecia mai mult necestitatea răscumpărării. Şi văzând clar acest aspect al subiectului, ne va arăta clar şi că atunci când Domnul nostru Isus a devenit Răscumpărătorul nostru, când Şia dat viaţa ca preţul nostru de răscumpărăre, pentru El a însemnat ceea ce ar fi însemnat pentru noi pedeapsa originară, adică faptul că „Omul Isus Hristos” a suferit pentru noi moartea, în sensul cel mai complet al cuvântului, „pierzare veşnică”. De aceea noi nu-L mai cunoaştem pe Cristos după trup. Trupul, natura umană, a fost dat ca preţul nostru de răscumpărare, şi faptul că n-a fost luat înapoi este garanţia noastră că toate prevederile binecuvântate ale acestei răscumpărări sunt disponibile pentru întreaga familie umană sub condiţiile Noului Legământ — că toate perfecţiunile şi drepturile care I-au aparţinut dragului nostru Răscumpărător ca om au fost date în schimbul drepturilor asemănătoare ale lui Adam, care fuseseră pierdute prin neascultare; şi că acestea, prin urmare, vor fi date tuturor celor care le vor accepta pe baza condiţiilor divine în timpul „restabilirii tuturor lucrurilor, despre care Dumnezeu a vorbit prin gura tuturor sfinţilor Săi proroci din vechime”. Fapt. 3:19-21.

„Care doreşte ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi să vină la cunoştinţă de adevăr.” 1 Tim. 2:4.

Încă un pericol al raţionamentului fals asupra subiectului răscumpărării asediază cărarea unora. Mulţi care odată au crezut uşor mărturia oamenilor, fără dovadă scripturală, în sensul că plata păcatului este chinul veşnic şi că în mod sigur toţi merg în acel chin veşnic în afară de „cei cu inima curată”, „turma mică”, Biserica „aleasă”, odată eliberânduse ((467)) de acea teribilă înşelare, sunt înclinaţi să meargă la extrema opusă şi să accepte în oarecare formă doctrina mântuirii universale veşnice.

Marea majoritate a celor care ţin la această eroare „universalistă” neagă răscumpărarea cu totul; numai puţini ţin la ea datorită credinţei în răscumpărare — al cărei mod de acţiune însă nu-l pot înţelege clar. Această clasă este gata să ia scripturile citate mai sus şi să se mulţumească cu următorul proces de gândire: Dacă Dumnezeu vrea ca toţi oamenii să fie mântuiţi, aşa se face; pentru că vine timpul ca voinţa Lui să se facă pe pământ ca şi în cer. De aceea, spun ei, noi înţelegem că răscumpărarea dată pentru toţi prin omul Cristos Isus este să se asigure voinţa lui Dumnezeu prin asigurarea mântuirii tuturor. Ei continuă să se înrădăcineze în eroarea lor spunând: Când privim la aceasta, deoarece Dumnezeu a acceptat jertfa de răscumpărare a lui Isus, El este obligat în dreptate să mântuiască pe toţi păcătoşii şi să le dea înapoi iarăşi viaţa veşnică pierdută în Eden. Noi declarăm poziţia lor cât se poate de accentuat cu scopul de a răspunde la ea spre satisfacţia lor, şi nu de a critica.

Dificultatea acestui raţionament este că nu-i destul de cuprinzător. El ia câteva puncte din Scripturi şi neglijează multe cărora ar trebui să li se acorde audiere, şi a căror mărturie ar trebui să aibă greutate în obţinerea unei concluzii. În afară de aceasta, citează numai parţial şi interpretează greşit Scripturile presupuse a o sprijini în mod deosebit.

Tatăl nostru ceresc declară: „Căci Eu nu doresc moartea celui care moare, zice Stăpânul Domnul: «Întoarceţi-vă, deci, şi veţi trăi»” (Ezec. 18:32). Această mare favoare a unei oferte de viaţă printr-un Răscumpărător pentru lumea condamnată nu este un lucru nou din partea Tatălui nostru ceresc. El nu Se schimbă; El a avut întotdeauna această bunăvoinţă pentru creaturile Sale. El le-ar fi putut face simple maşini, intelectual şi moral, fără libertatea de a voi sau a face contrar bunei Sale plăceri; dar El a ales să nu facă maşini umane, ci să facă fiinţe în chipul Său, în asemănarea Sa — cu libertate ((468)) de alegere, libertate de voinţă, de a alege binele sau răul. El nu caută din aceia care să I se închine pentru că nu pot face altfel, nici din aceia care să I se închine pentru că ar fi constrânşi, ci, aşa cum declară El, caută astfel de adoratori care „vor adora pe Tatăl în duh şi în adevăr” — voluntar, din iubire şi din apreciere faţă de principiile Sale de dreptate şi faţă de El, pe care aceştia le reprezintă. Ioan 4:23.

Totuşi, în timp ce Dumnezeu avea această bunăvoinţă faţă de oameni, El i-a permis lui Adam să aleagă singur ascultarea sau neascultarea, şi când a ales neascultarea, acelaşi Dumnezeu, care nu găseşte plăcere în moartea celui ce moare, a pronunţat pedeapsa şi timp de şase mii de ani a aplicat executarea ei. Şi acum că El a dat o răscumpărare în Cristos Isus şi o ocazie ca fiecare membru al familiei umane să se întoarcă la armonie cu El şi să obţină prin Cristos viaţa veşnică, El incontestabil pune în acelaşi timp condiţii necesare obţinerii acestei vieţi veşnice. Condiţiile Noului Legământ sunt o inimă reînnoită şi un spirit corect faţă de Dumnezeu şi o supunere deplină Lui. Şi împlinirea cerinţelor acestui Nou Legământ este posibilă numai prin ajutorul Mijlocitorului acelui Legământ, şi de aceea declaraţia este că, cine crede în Fiul are viaţa veşnică; dar cine nu dobândeşte un interes faţă de Fiul nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el. Ioan 3:36.

Aceasta este în acord perfect cu declaraţia că Dumnezeu nu găseşte plăcere în moartea celui care moare, şi de asemenea în acord cu declaraţia din Noul Testament, că Dumnezeu „doreşte ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi să vină la cunoştinţă de adevăr”. Totuşi, Scripturile arată că acei care resping ofertele îndurării divine în Cristos, dispreţuiesc prin aceasta favoarea divină şi cu siguranţă vor muri în Moartea a Doua, plata sau pedeapsa alegerii păcatului în locul dreptăţii.

Observaţi mai departe: acest text în discuţie indică numai că voinţa lui Dumnezeu este ca toată omenirea să fie mântuită din ignoranţa şi orbirea şi degradarea care a venit asupra ((469)) neamului omenesc drept rezultat al păcatului lui Adam. Aici nu este nici o referire la o mântuire veşnică, ci numai la o recuperare din pierderea suferită prin Adam: şi să nu uităm că tatăl Adam n-a pierdut viaţa veşnică, pentru că, deşi a avut o viaţă perfectă şi a fost liber de toate elementele morţii, cu toate acestea, el a fost pus la probă în Eden, ca să se vadă dacă prin ascultare de Dumnezeu va dezvolta un caracter în armonie cu Dumnezeu, şi astfel să fie considerat vrednic de viaţă veşnică. Prin urmare, când Adam şi rasa lui sunt răscumpăraţi din blestemul morţii, această răscumpărare sau salvare din sentinţa morţii nu-i îndreptăţeşte la viaţă veşnică, ci îi îndreptăţeşte numai la condiţiile favorabile ale tatălui Adam şi la o nouă încercare în privinţa vredniciei de viaţă veşnică.

Această nouă încercare asigurată pentru Adam şi pentru toată rasa lui va fi într-adevăr mai favorabilă în unele privinţe decât a fost încercarea originară a lui Adam, datorită creşterii mari a cunoştinţei. Omul a avut ocazia să afle despre faptul că păcatul este peste măsură de păcătos, şi va avea ocazia să afle despre binecuvântarea dreptăţii şi despre harul lui Dumnezeu în Cristos. Această cunoştinţă va servi tuturor celor care o vor folosi în timpul noii încercări pentru viaţă veşnică în Veacul Milenar — când timp de o mie de ani întreaga lume va fi în judecată sau în încercare pentru viaţă veşnică, înaintea marelui tron alb. Apoc. 20:4.

Această mântuire din „blestem”, această revenire la ocaziile favorabile ale cunoştinţei este ceea ce doreşte Dumnezeu; şi pentru aceasta, El a stabilit pe Mijlocitorul între Dumnezeu şi om, omul Cristos Isus, care S-a dat pe Sine Însuşi o răscumpărare pentru toţi, ca să fie mărturisit la timpul cuvenit.

Această declaraţie, că este voinţa lui Dumnezeu ca „toţi oamenii să fie mântuiţi” din condamnarea adamică, îşi găseşte o paralelă în declaraţia aceluiaşi apostol în Rom. 11:26: „Şi în felul acesta tot Israelul va fi mântuit”. Ideea din acest pasaj din urmă nu este că tot Israelul va fi mântuit veşnic, ci numai că tot Israelul va fi mântuit din orbirea lui — în sensul de a fi ((470)) vindecat de orbirea care a venit asupra lor ca popor, drept rezultat al respingerii lui Mesia de către ei. Astfel, ideea textului este de asemenea limitată şi se aplică numai la catastrofa adamică: Dumnezeu voieşte ca toţi oamenii să fie mântuiţi, nu numai din sentinţa dreaptă pe care El a pronunţat-o şi care a scurtat încercarea lui Adam (aceasta El a împlinit-o deja prin moartea Fiului Său), dar El voieşte şi ca toţi oamenii să fie recuperaţi din ignoranţa şi orbirea cu care Satan începând de la cădere le-a întunecat minţile, „dumnezeul veacului acestuia a orbit gândurile celor necredincioşi, ca lumina Evangheliei slavei lui Hristos, care este chipul lui Dumnezeu, să nu strălucească peste ei” (2 Cor. 4:4). Dumnezeu voieşte ca toţi oamenii să fie astfel mântuiţi de tot cortegiul relelor care au urmat păcatului şi blestemului lui Adam, încât ei să poată veni la cunoştinţa adevărului. De ce voieşte El aceasta? Pentru ca, având o cunoştinţă clară a adevărului, ei să poată folosi cât se poate de bine noua încercare de viaţă asigurată pentru ei prin jertfa de răscumpărare a Răscumpărătorului lor. Pentru ducerea la îndeplinire a acesteia, a voinţei lui Dumnezeu, Răscumpărătorul va inaugura Împărăţia Sa Milenară, care, mai întâi va lega pe Satan (va restrânge toate influenţele rele din afară) şi apoi va elibera pe om din orbirea sa — după cum este scris: „Atunci se vor deschide ochii orbilor” (Isa. 35:5). Pentru acelaşi motiv, şi anume, pentru ca noua încercare să fie foarte favorabilă pentru om, aranjamentul divin este ca lucrarea ei să fie făcută treptat şi va cere o mie de ani.

Dreptatea nu este obligată de răscumpărare

Pretenţia că Dumnezeu este acum obligat de către propria Sa Dreptate să restabilească pe fiecare om este o altă greşeală. Dimpotrivă, noi constatăm că Dumnezeu nu Şi-a asumat nici o obligaţie: El numai a vândut omenirea Domnului Isus Cristos, care, aşa cum am văzut mai înainte, ne-a „cumpărat … cu sângele scump” al Său. Tatăl ceresc nu Şi-a asumat nici o responsabilitate pentru omenire; El nu are de-a face cu omenirea; nici măcar nu Şi-a propus s-o judece ca să vadă ((471)) dacă va ajunge să merite viaţa veşnică: din contră, suntem asiguraţi că El a încredinţat toată lucrarea Fiului, care a cumpărat omenirea şi prin urmare este Domnul omenirii, stăpânul ei, cel care o controlează, o are în posesie, este Judecătorul, Profetul, Preotul, Împăratul ei, şi care, în armonie cu planul Tatălui, ia măsuri pentru a face ca Biserica aleasă în acest Veac Evanghelic să se identifice cu El, pentru marea lucrare de iluminare a lumii şi de restabilire a celor ascultători.

Faptul că Tatăl ceresc a predat întreaga omenire Domnului nostru Isus nu implică vreo lipsă de interes din partea Sa, ci este aranjat aşa pentru a îndeplini cerinţele legii Sale. Legile divine sunt neschimbătoare şi nu fac îngăduinţă pentru nici o măsură de imperfecţiune sau păcat, deoarece acele legi sunt stabilite pentru fiinţe perfecte: pentru că Tatăl nostru ceresc n-a creat niciodată nimic imperfect. Orice imperfecţiune şi păcat care există, vin din degradarea care a urmat acţiunii Sale creatoare. Dacă El ar admite păcatul în omenire şi ar avea dea face direct cu omul imperfect, aceasta ar însemna (1) că toţi ar fi repede condamnaţi ca imperfecţi şi nevrednici, sau (2) că Dumnezeu ar trece peste greşelile noastre şi nu lear condamna şi ar scuza imperfecţiunile noastre, ceea ce ar fi o încălcare a legilor imperiului Său. De aceea, faptul că Tatăl a predat întreaga omenire în mâinile lui Isus, Răscumpărătorul ei, este în folosul omului, precum şi pentru păstrarea intactă a legilor Sale. Isus poate lucra cu omenirea aşa încât să fie îndurător (nu drept) faţă de cei imperfecţi care caută perfecţiune, până când El îi va fi adus, pas cu pas, sus, sus, sus la perfecţiune, la încheierea Mileniului — când cei care vor fi ascultat de marele Profet vor fi gata să fie transferaţi din mâinile Sale mijlocitoare în mâinile Tatălui, după ce au dobândit prin Cristos perfecţiunea aprobată de standardul divin, în timp ce toţi ceilalţi vor fi îndepărtaţi în Moartea a Doua (Fapt. 3:23). În vederea faptului că, chiar fiindune sterse păcatele din trecut, imperfecţiunile noastre prezente ne-ar aduce o nouă sentinţă de moarte dacă am fi în încercare înaintea curţii absolutei dreptăţi a Tatălui, apostolul, ((472)) prevenindu-ne împotriva luării cu uşurinţă a ocaziilor oferite nouă în Cristos, declară: „Înfricoşător lucru este să cazi în mâinile Dumnezeului Celui viu!” (Evr. 10:31). Aranjamentul divin pentru păcătoşi nu cunoaşte milă decât în şi prin Cristos şi prin lucrarea Sa de împăcare şi restabilire, ca Mijlocitorul nostru: în afara acestei prevederi legea lui Dumnezeu este dreptate severă, fără toleranţă, gata să consume ca un foc tot ce este pătat.

Cine nu poate vedea că dacă Dumnezeu putea lucra cu păcătoşii, şi, scuzând păcatele lor, le accepta străduinţele cele mai bune, deşi imperfecte, atunci nu era nevoie nici de un Răscumpărător, nici de un Legământ Nou în sângele Lui? Mai mult, fiecare dintre îngerii sfinţi puteau în mod logic spune, dacă voiau — Dumnezeu a scuzat un păcat în familia umană; El nu va fi mai puţin îndurător faţă de noi; deci, dacă dorim să facem aşa, vom fi liberi să comitem un păcat şi ne putem baza pe îndurarea divină că-l va ierta, şi că Dumnezeu nu ne va respinge de la părtăşia Sa. Şi astfel, toată eternitatea ar putea fi pericol de păcat din partea celor care nu s-au afundat deja în el. Fiecare, care astfel s-ar aventura pe îndurarea divină pentru scuzarea unui păcat, trecând peste dreptatea divină şi peste legea divină, şi ar fi iertat, ar constitui încă un argument ca fiecare din sfinţii îngeri să încerce păcatul şi să aibă experienţa iertării divine. Văzând aceasta, nu ne surprinde că Dumnezeu, în interesul tuturor creaturilor Sale sfinte, precum şi pentru plăcerea Sa proprie, hotărăşte că nu va recunoaşte nimic ce nu este perfect în creaturile Sale şi face din Dreptate temelia tronului Său. Ps. 89:14.

„Nu este sub cer alt Nume … În care trebuie să fim măntuiţi”

Din acest punct de vedere vedem mai clar ca niciodată până acum că toate îndurările divine faţă de omenirea decăzută sunt acordate în şi prin Cristos — că Tatăl ceresc nu acordă îndurări personal, sau independent de Fiul, şi că „nu este sub cer alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi” (Fapt. 4:12). Vedem de asemenea că lucrarea Mântuitorului nu este îndeplinită numai prin cumpărarea omenirii, ci, după ((473)) cumpărarea ei este necesar ca El să fie Marele Medic, să-i vindece pe oameni de boala păcatului şi să-i restabilească la viaţă şi la toate perfecţiunile naturii lor, şi astfel, în cele din urmă, prin procesele restabilirii în timpul miei de ani ai domniei Sale să-i pregătească pe toţi câţi I se vor supune pentru a fi prezentaţi Tatălui la sfârşitul Mileniului, în perfecţiune absolută.

Privind deci la Mijlocitorul în mâinile căruia a fost pusă „toată puterea” de a mântui, întrebăm dacă El Îşi propune sau nu ca aceia pe care i-a răscumpărat să fie mântuiţi veşnic sau dacă El a pus limite acestei chestiuni. Găsim că Scripturile spun clar că există limite: de exemplu, când se vorbeşte despre Veacul Milenar ca despre timpul când blestemul adamic va fi îndepărtat şi nu va mai acţiona asupra oamenilor, şi când nu va mai fi proverbul, părinţii au mâncat aguridă şi copiilor li s-au strepezit dinţii, declaraţia este că fiecare om care va muri atunci, va muri pentru propriul său păcat şi nu pentru păcatul altuia (Ier. 31:29, 30). Găsim şi declaraţia că atunci când Domnul va stăpâni printre popoare, „făcătorii de rele vor fi nimiciţi” (Ps. 37:9). Găsim că apostolul Petru, după ce vorbeşte despre aceste „timpuri ale restabilirii”, Veacul Milenar, declară că atunci „oricine nu va asculta înu se va supuneş de Prorocul acela [Cristosul glorificat — cap şi corp], va fi nimicit din mijlocul poporului” — a Doua Moarte (Fapt. 3:19-23). Referindu-se la acelaşi tip, un alt apostol declară: „Cine a dispreţuit legea lui Moise este omorât fără milă. … Cu cât mai aspră [severă] pedeapsă se va cuveni celui care a călcat în picioare pe Fiul lui Dumnezeu, a nesocotit [literal, a luat ca un lucru nesfânt, comun, obişnuit] sângele legământului cu care a fost sfinţit [făcut acceptabil pentru Dumnezeu, îndreptăţit] şi a insultat Duhul harului [divin]? … Înfricoşător lucru este să cazi în mâinile Dumnezeului Celui viu!” „Căci dacă păcătuim cu voia după ce am primit cunoştinţa deplină a adevărului [cunoştinţa harului lui Dumnezeu în Cristos, cunoştinţă la care Dumnezeu doreşte ca toţi să vină cândva], nu mai ((474)) rămâne nici o jertfă pentru păcate [ispăşirea pentru păcatul adamic nu va acoperi păcatele intenţionate împotriva luminii şi cunoştinţei], ci doar o aşteptare sigură şi înfricoşată a judecăţii [răsplătirii] şi văpaia unui foc care va mistui pe potrivnici!” Evr. 10:26-31.

Aici ni se arată clar că adversarii antitipicului Moise (Cristosul glorificat) vor fi mistuiţi sau distruşi într-un fel încă mai aspru decât au fost cei care i s-au împotrivit lui Moise. Dar dacă acei care i s-au împotrivit lui Moise au fost pedepsiţi cu moartea, cum pot fi trataţi mai aspru cei care se împotrivesc lui Cristos? Noi răspundem că moartea aplicată prin Moise a afectat numai ce a rămas din viaţa lui Adam, dar n-a putut afecta fiinţa reală sau sufletul pe care Dumnezeu Şi-a propus să-l răscumpere şi l-a răscumpărat prin jertfa de răscumpărare a lui Cristos. Acela însă care după o cunoştinţă a răscumpărării sale refuză să asculte pe antitipicul Moise, va fi pedepsit mai aspru prin aceea că va pierde nu numai cei câţiva ani ai vieţii sale condamnate, ci îşi va pierde sufletul, fiinţa sa, existenţa sa pentru veşnicie, şi aceasta fără speranţa revenirii — pentru că aceştia, şi toţi adversarii, vor fi mistuiţi ca miriştea, ca spinii şi mărăcinii care îngreuiază pământul.

La fel, peste tot în Noul Testament, mărturia este convingătoare, că legea lui Dumnezeu împotriva păcatului va fi aplicată în mod radical prin Mijlocitorul, şi că singurele devieri de la regula ei absolută vor fi îngăduinţele pentru slăbiciunile şi neştiinţa oamenilor; că pe măsură ce aceste slăbiciuni şi neştiinţă vor fi învinse în timpul Veacului Milenar, prin procesul restabilirii, cerinţele legii Dreptăţii vor deveni din ce în ce mai exigente, până când în final judecata prin care Domnul nostru Isus îi va încerca la sfârşitul Veacului Milenar pe toţi care vor rămâne, nu va fi mai puţin aspră, mai puţin decisivă decât cea a Tatălui ceresc: şi în această încercare vor cădea în Moartea a Doua toţi care fie vor practica păcatul, fie vor simpatiza cu el în vreo formă sau grad. Atunci perfecţiunea fiind atinsă de către cei vrednici din omenire, prin procesele ((475)) restabilirii, cerinţele Justiţiei vor fi în deplină conformitate cu toate dictatele dreptăţii, în cuvânt, în faptă şi în gând.

Putem vedea astfel că voinţa lui Dumnezeu va fi îndeplinită pe pământ ca în cer — amintindu-ne (1) că voinţa lui Dumnezeu este ca toţi să fie recuperaţi din blestemul adamic şi aduşi la cunoştinţa adevărului; (2) că voinţa lui Dumnezeu este ca viaţa veşnică să fie dată tuturor celor ascultători; (3) că voinţa lui Dumnezeu este şi ca toţi cei neascultători să fie „nimiciţi din mijlocul poporului”. Această particularitate a voinţei lui Dumnezeu va fi de asemenea îndeplinită pe pământ şi nimeni n-o poate împiedica.

Unii au presupus că deoarece răscumpărarea a fost dată pentru ca toată omenirea să fie recuperată din încălcarea adamică, de aceea trebuie aşteptată pentru omenire o restabilire instantanee la perfecţiunea deplină a naturii umane. Dar o asemenea aşteptare nu este nici scripturală, nici raţională. Nimic din Scripturi nu face aluzie la faptul că lucrarea restabilirii va fi o lucrare instantanee, ci dimpotrivă, va fi o lucrare treptată. Înclinaţia de a aştepta o restabilire instantanee la perfecţiunea absolută a naturii umane este rezultatul unei gândiri false. Ea presupune că omenirea n-ar putea fi în mod cuvenit în încercare de viaţă veşnică, în împrejurări la fel de favorabile ca ale tatălui Adam, decât dacă ar fi făcută perfectă, aşa cum a fost el, dar noi vom demonstra că acest lucru este incorect — că ei pot avea o încercare mult mai favorabilă în timp ce sunt imperfecţi. Ea presupune că slăbiciunile şi imperfecţiunile comune întregii omeniri prin cădere ar fi bariere de neînvins, care ar împiedica pe cei răscumpăraţi să dea ascultare de legea divină, dar vom vedea că prevederea lui Dumnezeu satisface cu prisosinţă necesităţile cazului. Noi răspundem că, din contră, dacă omenirea în general ar fi pusă iarăşi, printr-o restabilire instantanee, în perfecţiunea naturii umane de care s-a bucurat Adam, aceasta ar însemna:

(1) Că, în calitate de fiinţe perfecte, ar trebui să li se ceară să se supună în mod perfect legii perfecte a lui Dumnezeu; şi ((476)) ei să nu aibă nici o scuză, cum nici tatăl Adam n-a avut. În timp ce puţini din neamul omenesc ar putea trece în mod favorabil o asemenea încercare, din cauza experienţei actuale cu păcatul şi a lecţiilor învăţate sub ea, totuşi trebuie să ne amintim că majoritatea din neamul omenesc ar fi tot atât de deficitari în cunoştinţa păcatului şi a pedepsei lui ca şi tatăl Adam, pentru că majoritatea omenirii a murit în copilărie, iar din restul ei o mare parte a murit în relativă ignoranţă în privinţa deosebirii între ceea ce este corect şi greşit.

(2) O asemenea procedură ar anula, în mare măsură cel puţin, marea lecţie pe care Dumnezeu o dă lumii de şase mii de ani în privinţa faptului că păcatul este păcătos, a faptului că acesta nu este de dorit; pentru că majoritatea a avut relativ puţină cunoştinţă despre dreptate. Cursul de instruire pentru omenire va fi complet numai prin lecţiile din latura opusă a chestiunii în discuţie, înţelepciunea şi câştigul dreptăţii care vor fi învăţate în timpul Veacului Milenar.

(3) Omenirea, dacă ar fi restabilită instantaneu, ar fi practic o rasă nouă, pentru care toate experienţele ar fi comparativ pierdute; pentru că nici un membru al ei n-ar fi în stare să se identifice complet pe el însuşi, o fiinţă perfectă, cu facultăţi şi puteri perfecte, cu fiinţa care acum are facultăţi şi puteri aşa de imperfecte: şi pruncii, care n-au ajuns niciodată la o cunoştinţă nici măcar de ei înşişi, n-ar putea nici în cel mai slab grad să se identifice. Astfel, dacă acesta ar fi planul lui Dumnezeu, El ar fi putut la fel de bine crea milioane de fiinţe umane la început, în Eden, şi să le fi încercat pe toate, în loc să adopte un plan care să plaseze milioane de fiinţe într-o situaţie similară, prin restabilire, fără nici un beneficiu din experienţele actuale cu păcatul.

(4) Dacă fiecare individ ar fi astfel făcut perfect instantaneu, n-ar fi nici o oportunitate pentru funcţionarea Bisericii, cu Domnul ei, ca sămânţa lui Avraam, ca să binecuvânteze lumea, să îndeplinească pentru ea slujba de „Preoţie Împărătească” (Gal. 3:16, 29). Prevederea divină în legătură cu o „Preoţie Împărătească” implică slăbiciune, ((477)) imperfecţiune din partea unora pe care preoţii îi vor ajuta şi-i vor instrui, şi de la care ei vor accepta sacrificiu şi ofrande pentru păcat, şi cărora ei le vor acorda milă şi iertarea păcatelor. Dacă planul lui Dumnezeu ar fi un plan de restabilire instantanee la a doua venire, n-ar mai putea fi loc pentru o astfel de preoţime.

(5) Dacă restabilirea ar fi o lucrare instantanee, de ce ar fi fixaţi o mie de ani ca „timpurile restabilirii”, când un an ar fi un timp din belşug pentru o restabilire instantanee la perfecţiune umană şi pentru o încercare asemenea celei prin care a trecut Adam?

(6) Dacă omenirea ar fi adusă instantaneu la perfecţiune absolută, ar însemna că n-ar fi loc pentru milă în folosul lor. N-ar putea fi nici o cerere de milă pentru încălcările voite, deliberate, intenţionate. Mai mult, fiecare individ care ar greşi, ar intra el însuşi sub sentinţa morţii, ca păcătos voluntar, şi n-ar fi posibilă nici o răscumpărare pentru aceştia: spre deosebire de cazul lui Adam, unde „prin neascultarea unui singur om” a fost implicată o rasă întreagă şi un alt om perfect a devenit răscumpărătorul rasei. În acest caz, fiecare individ ar fi un încălcător personal şi ar veni personal sub sentinţa morţii. Pentru a elibera iarăşi din pedeapsa chiar şi a unei încălcări, s-ar cere o viaţă pentru o viaţă, pentru fiecare încălcător individual; un milion de încălcători ar cere ca un milion din cei perfecţi şi sfinţi să moară ca sacrificiu pentru ca păcatele lor să fie ispăşite; dar Dumnezeu, făcând o deplină pregătire pentru toţi în Cristos, n-a făcut nici o pregătire pentru nici o altă jertfă pentru păcate. Aceştia n-ar putea, după ce au fost o dată restabiliţi la perfecţiune prin Cristos, nici să pretindă ceva mai mult sub meritul sacrificiului Său, pentru că ei vor fi primit toate efectele îndurătoare intenţionate şi asigurate prin răscumpărarea Sa. Lor nu le-ar rămâne nici o parte în jertfa pentru păcate, dacă ar fi avut o dată deplina restabilire.

Dar acum să analizăm caracterul raţional al planului divin de restabilire treptată, care înaintează proporţional cu ((478)) împăcarea crescândă a omului cu Creatorul şi cu legea Sa — şi foloasele acestui plan pentru omenire.

(1) Toţi trebuie să fie treziţi din moartea adamică, ca dintrun somn, în virtutea răscumpărării date: acesta va fi primul pas în binecuvântările restabilirii. Ei vor fi atunci sub grija, sub răspunderea, sub supravegherea Preoţimii Împărăteşti, a căror experienţă cu păcatul şi cu biruinţa asupra păcatului în acest Veac Evanghelic îi va face bine potriviţi şi pregătiţi să fie răbdători şi folositori celor peste care vor domni ca Împăraţi şi ca Preoţi. Apoc. 5:10.

Identitatea individului va fi păstrată, datorită faptului că el va fi trezit exact la aceleaşi condiţii pe care le-a pierdut în moarte; şi diferiţii paşi ai înaintării lui afară din păcatul şi slăbiciunile din timpul prezent vor fi lecţii foarte folositoare pentru el, în ceea ce priveşte păcatul şi în ceea ce priveşte foloasele dreptăţii. Astfel, pas cu pas, marele Răscumpărător va ridica spre perfecţiune omenirea, care va face progres spre perfecţiune în măsura în care va vrea să facă astfel; şi cei care nu vor progresa, sub toată cunoştinţa şi oportunităţile acordate atunci, la vârsta de o sută de ani vor fi nimiciţi din ţara celor vii, în moartea a doua, fără speranţa unei restabiliri sau ocazii viitoare; pentru că având ocazia în mâinile lor şi fiind ajunşi la o considerabilă cunoştinţă a ceea este corect şi greşit, ei au dispreţuit harul lui Dumnezeu în Cristos, prin aceea că au neglijat instrucţiunile marelui Profet şi au refuzat să facă progres pe calea mare a sfinţeniei (Isa. 65:20; 35:8). Cu toate acestea, după cum arată profetul, când vor muri la o sută de ani, vor putea fi consideraţi doar copii, pentru că toţi care vor vrea să facă ceva progres, vor putea continua să trăiască cel puţin până la sfâşitul Veacului Milenar.

(2) Făcând aceşti paşi în sus pe calea mare a sfinţeniei în timpul Veacului Milenar, lumea, încă imperfectă, va fi în acea măsură încă acoperită prin meritul jertfei de răscumpărare în timp ce va învăţa treptat lecţii valoroase şi va cultiva diferitele roade ale Spiritului; şi între timp ((479)) lipsurile sau neajunsurile, prin imprudenţă sau prin încercarea altor metode, vor intra totuşi ca parte a slăbiciunii lor adamice şi în acea măsură vor putea fi iertate de către marele Preot.

A pretinde că este necesară fie perfecţiune fizică, fie perfecţiunea cunoştinţei pentru o încercare de viaţă sau moarte veşnică înseamnă a nega că Biserica este acum întro asemenea încercare: deoarece toţi trebuie să admită că declaraţiile scripturale sunt contrare. Astfel de perfecţiuni nu vor fi esenţiale nici pentru încercarea lumii. Lumea, ca şi noi, va fi într-adevăr adusă la o cunoştinţă a harului lui Dumnezeu în Cristos înainte de a putea începe vreo încercare, şi Dumnezeu a promis că ei vor avea aceasta. Ca o acoperire pentru slăbiciunile lor moştenite, ei vor avea meritul lui Cristos, Mijlocitorul Noului Legământ, în timp ce vor obţine perfecţiunea. Cei ascultători vor ajunge la perfecţiune completă numai la sfârşitul domniei lui Mesia.

(3) Scripturile prezintă Mileniul ca Ziua de Judecată pentru lume spunând: „Dumnezeu … a rânduit o zi în care va judeca după dreptate pământul locuit, prin Omul [Cristos, cap şi corp] pe care L-a rânduit” (Fapt. 17:31). Dacă planul lui Dumnezeu era să constrângă pe toată lumea sau să mântuiască veşnic pe fiecare membru al rasei lui Adam, de ce s-ar numi veacul viitor o Zi de judecată? Judecată înseamnă încercare, probare, şi aceasta implică respingerea celor nepotriviţi, după cum implică şi acceptarea şi binecuvântarea celor dovediţi vrednici. Şi judecata este pentru viaţă sau moarte veşnică.

Remarcaţi pilda Domnului nostru cu oile şi caprele, aplicabilă nu la Veacul Evanghelic, ci la lume în Mileniu. Începe cu: „Dar când va veni Fiul Omului în slava Sa” — şi va sta pe scaunul de domnie al slavei Sale — un timp când, conform promisiunii Sale, Mireasa Sa, Biserica „aleasă”, va avea parte de tronul şi de gloria Sa — „toate popoarele vor fi adunate înaintea Lui” şi le va judeca, despărţind oile la dreapta Sa, de favoare, iar caprele la stânga, de lipsă a ((480)) favorii. Această separare şi judecare va ocupa întregul Veac Milenar, şi la terminarea lui toate „oile” vor fi bine-primite în favoarea Tatălui — în viaţă veşnică, iar neascultătoarele „capre”, cu Satan conducătorul lor şi cu toţi răufăcătorii, vor fi pedepsite cu „pierzare veşnică”, nimicire veşnică din viaţă — simbolizată printr-un iaz de foc şi pucioasă — Moartea a Doua.

Scripturile prezintă că judecata din acea Zi mare de Judecată Milenară va fi înaintea unui tron mare alb, de puritate şi dreptate, şi înfăţişează decizia Judecătorului în sensul că acei care în acel timp au cultivat şi dezvoltat până la perfecţiune spiritul Tatălui ceresc, spiritul iubirii, vor fi socotiţi poporul Domnului şi li se va da „Împărăţia care v-a fost pregătită [Împărăţia pământească] de la întemeierea lumii”. Alţii, care în timpul acelei ocazii favorabile nu vor reuşi să dezvolte până la cea mai deplină măsură spiritul iubirii drept caracter al lor, în asemănarea Domnului, vor fi socotiţi împotrivitorii Domnului şi vor fi distruşi împreună cu Satan. Compară cu Apoc. 20:9-13.

Răscumpărare — Înlocuire

Doctrina înlocuirii, clar învăţată în Scripturi şi susţinută cu fermitate de către creştini timp de secole, astăzi îşi pierde influenţa, fiindcă sub o gândire mai clară decât în trecut se observă în general că dacă chinul veşnic ar fi plata păcatului, şi dacă Domnul nostru Isus a fost înlocuitorul nostru în plătirea pedepsei noastre, aceasta ar însemna că El ca înlocuitorul nostru ar trebui să fie chinuit veşnic, altfel noi n-am putea fi eliberaţi din păcat. Acest raţionament este destul de sănătos: dificultatea este că premiza este falsă. Chinul veşnic nu este plata păcatului — nu este pedeapsa împotriva omului. Totuşi, în mintea multora rămâne în general o prejudecată împotriva ideii de înlocuire, chiar şi după ce văd că plata păcatului este moartea şi că Domnul nostru Isus a putut fi şi a fost înlocuitorul omului în moarte, ((481)) şi a suferit exact ce trebuia să sufere omul, în sensul cel mai clar şi mai absolut. Mulţi au prejudecăţi împotriva acestui cuvânt înlocuire şi întreabă: este cuvântul „înlocuire” folosit în Scripturi? Dacă nu este, de ce să-l folosim?

Noi răspundem că „înlocuire” este un cuvânt englezesc şi că nici un cuvânt englezesc nu este folosit în Scripturi, care au fost scrise în greacă şi în ebraică. Dacă însă traducătorii versiunii englezeşti voiau să facă astfel, ei puteau foarte potrivit folosi cuvântul „înlocuire” pentru că textul grecesc conţine indiscutabil ideea de înlocuire şi de înlocuitor în multe locuri. Faptul că acest cuvânt nu apare este numai pentru că nu s-a întâmplat ca traducătorii să-l folosească; şi deoarece noi căutăm să ne imprimăm în minte ideea Scripturilor originale, este deci potrivit ca acest cuvânt „înlocuitor” să fie imprimat, pentru că, orice este în opoziţie cu ideea conţinută în cuvântul înlocuitor, este în aceeaşi măsură în opoziţie şi cu ideea conţinută în cuvântul răscumpărare. Aşa cum am văzut deja, Scripturile conţin din belşug declaraţii că noi am fost cumpăraţi cu sângele preţios al lui Cristos; că El ne-a eliberat dându-Şi sufletul Său în moarte ca să-l răscumpere pe al nostru. Ce este aceasta decât înlocuire?

Când este cumpărat un lucru, ceea ce se plăteşte pentru lucrul cumpărat înlocuieşte acel lucru. De exemplu, dacă cumpărăm o pâine cu o monedă, noi schimbăm banii cu pâinea, adică, înlocuim banii cu pâinea. Dacă un fermier duce un sac de grâu la moară şi primeşte pentru el o valoare echivalentă în făină, făina aceea a devenit un înlocuitor pentru grâu, grâul un înlocuitor pentru făină. Unul este un preţ corespunzător, o răscumpărare, un înlocuitor pentru celălalt. Astfel, în cel mai absolut sens al cuvântului, Domnul nostru, Omul Isus Cristos, S-a dat pe Sine Însuşi în moarte ca răscumpărare, înlocuitor în moarte pentru tatăl Adam (şi pentru omenirea care pierduse viaţa în el) — o răscumpărare pentru toţi, un înlocuitor, un preţ corespunzător. Într-adevăr, faptele acestui caz sunt mai exacte decât aproape ale oricărui alt caz pe care l-am putea ((482)) presupune, în afară de cazul schimbării prizonierilor în război, când există în general o mare particularitate în a schimba soldat pentru soldat, colonel pentru colonel, general pentru general, un preţ corespunzător fiind cerut de fiecare parte, om pentru om. Cumpărarea pâinii cu bani nu este o ilustraţie aşa de perfectă, pentru că pâinea şi argintul, deşi sunt de aceeaşi valoare, nu sunt de acelaşi fel. În cazul răscumpărării omului, Dumnezeu a cerut să fie o corespondenţă absolută în natură, în perfecţiune, în toate — un înlocuitor perfect, un preţ cu totul corespunzător a trebuit să fie plătit înainte ca neamul omenesc să poată fi eliberat de sentinţa divină.

O utilizare a cuvântului „înlocuitor”, obişnuită printre oameni, a servit spre a încurca gândirea în această privinţă. În timp de război, când devine necesară o recrutare şi este recrutat un om pentru serviciul militar, lui i se permite uneori să găsească un înlocuitor, care să-i ia locul, să servească în locul lui în armată — omul care dă înlocuitorul fiind după aceea liber de orice obligaţie pentru serviciul militar. Această anume utilizare a cuvântului „înlocuitor” în legătură cu problemele militare este destul de armonioasă în sensul că omul care este acceptat de ofiţerul guvernamental ca înlocuitor pentru cel eliberat, trebuie să fie la standardele fizice cerute la timpul acela; în al doilea rând, trebuie să fie un om care nu fusese el însuşi recrutat şi care, prin urmare, este liber să se ofere ca înlocuitor. Aceste aspecte corespund cazului pe care îl avem în discuţie. Domnul nostru S-a oferit să fie înlocuitorul tatălui Adam; El a satisfăcut toate cerinţele guvernării divine prin aceea că a fost calificat în toate privinţele să fie înlocuitorul lui Adam. El a satisfăcut şi cerinţa că nu era deja sub sentinţa morţii când a luat locul nostru şi S-a oferit pe Sine şi a fost acceptat. El a avut o viaţă liberă pe care s-o dea pentru viaţa pierdută a lui Adam.

Dar aici se sfârşeşte corespondenţa între cele două înlocuiri, pentru că în cazul soldatului recrutarea sau sentinţa ((483)) a fost să participe la război şi la greutăţile şi încercările lui etc., în timp ce în cazul lui Adam recrutarea, sentinţa, a fost la moarte. Armonia între aceste două utilizări ale cuvântului „înlocuitor” se termină când soldatul este acceptat şi intră în serviciul militar — aceasta corespunzând cu acceptarea de către Dumnezeu a jertfei Domnului nostru Isus şi cu începutul intrării în moarte. Pentru că soldatul înlocuitor a fost acceptat în armată, numele celui recrutat a fost şters de pe listele recruţilor ca scutit; şi când Cristos a intrat în moarte pentru Adam, numele lui Adam a fost şters de pe liste, în ceea ce privea condamnarea divină. Paralela nu merge mai departe.

Noi fără îndoială procedăm înţelept să nu impunem inutil acest cuvânt „înlocuire” asupra celor care au deja prejudecăţi printr-o înţelegere greşită a subiectului şi care, datorită acestei prejudecăţi, ar putea fi împiedicaţi să-i facă o analiză potrivită şi amănunţită şi imparţială. Cu toate acestea, ar trebui să căutăm în special în propriile noastre inimi să fim cu totul loiali în privinţa ideii de înlocuire, care este ideea de răscumpărare. Oricine, care, după o înţelegere potrivită a subiectului, nu crede că Cristos a fost înlocuitorul nostru, nu exercită credinţă în răscumpărare şi prin urmare este lipsit de credinţa necesară pentru îndreptăţire.

N-a fost posibil un alt plan de mântuire?

Mulţi, care văd subiectul răscumpărării numai imperfect, sunt înclinaţi să-l combată şi să spună că ei nu pot vedea de ce Dumnezeu n-ar fi putut mântui lumea pe altă cale decât prin moartea Fiului Său ca înlocuitorul sau ca preţul de răscumpărare al omului. Noi le răspundem că ei privesc nepotrivit subiectul. Întrebarea pe care ar trebui să şi-o pună nu este dacă Dumnezeu ar fi putut adopta o altă cale, ci, a adoptat El altă cale, sau a adoptat El planul răscumpărării?

Indiscutabil, înţelepciunea divină ar fi putut adopta un alt plan de mântuire pentru omenire, dar noi putem tot atât de hotărât să acceptăm că nu putea fi întocmit nici un alt ((484)) plan care să fie mai bun, şi în măsura în care putem judeca şi cunoaşte, nu putea fi întocmit nici un alt plan, nici chiar de către Atotputernicul, care să fie atât de bun ca planul pe care El l-a adoptat, toate împrejurările conexe, toate condiţiile şi rezultatele dorite fiind luate în considerare. Faptul că Dumnezeu a adoptat un plan diferit în legătură cu îngerii decăzuţi dovedeşte, putem spune, că El ar fi putut adopta un plan diferit în legătură cu omul decăzut. Putea face cu omul aşa cum a făcut cu îngerii, dar*, după cum am văzut, acesta nu era mai favorabil, poate era mai puţin de dorit, în judecata multora.

---

*Vezi „Ce spun Scripturile despre spiritism?”.

---

Chiar dacă am presupune că un număr la fel de mare din familia umană ar fi binecuvântaţi şi în cele din urmă restabiliţi printr-o astfel de procedură din partea lui Dumnezeu, noi am vedea alte dezavantaje în această metodă, adică (1) cu cât mai îngrozitoare ar fi fost degradarea morală a neamului nostru omenesc, dacă ar fi fost complet lăsat în posesia puterilor sale mintale şi fizice, şi să-i fi permis să decadă numai din punct de vedere moral! Cât păcat se poate învăţa temeinic într-o perioadă scurtă de zece, douăzeci, cincizeci sau o sută de ani, şi ce adâncimi de răutate puteau fi explorate şi exploatate dacă omenirea continua să trăiască cu puteri neştirbite timp de şase mii de ani, despărţită de Dumnezeu dar necondamnată la moarte!

(2) Un asemenea plan de mântuire, chiar dacă ar fi ajuns în cele din urmă la un număr la fel de mare ca şi planul pe care l-a adoptat Dumnezeu, niciodată nu ne-ar fi descoperit în aceeaşi măsură calităţile caracterului divin. (a) Vedem Dreptatea lui Dumnezeu în aplicarea pedepsei cu moartea, chiar asupra celor care „nu păcătuiseră printr-o încălcare asemănătoare cu a lui Adam”, dar care au fost numai născuţi în păcat, concepuţi în nelegiuire, născuţi păcătoşi prin ereditate (Rom. 5:14, 12; Ps. 51:5). El ne-a descoperit astfel o dreptate, care în nici un caz nu va ierta pe vinovat şi nu va ((485)) recunoaşte nimic ce nu ajunge la perfecţiune absolută. (b) El nea descoperit astfel o dragoste, cu mult mai mare decât am fi putut noi concepe altfel — care ne-a urmărit şi care ne-a luat în stăpânire „pe când eram noi încă păcătoşi”, cu preţul marelui preţ de răscumpărare pentru recuperarea noastră. (c) Adoptarea acestui plan de a condamna pe om la moarte, de al răscumpăra din moarte şi după aceea, la timpul cuvenit, de al restabili din moarte printr-o înviere, dă o ocazie pentru manifestarea puterii divine cu mult mai presus de orice este legat de lucrarea creaţiei, mare şi minunată cum a fost ea; pentru că, indiscutabil se cere o putere mai mare pentru a îndeplini promisiunea divină a învierii milioanelor de fiinţe care au trăit şi care au murit — pentru a le aduce înapoi, exact la fel cum au fost înainte, chiar cu conştiinţa de ei înşişi — decât a fost nevoie pentru crearea unui singur om. (d) Acest plan divin, când va fi deplin executat, va arăta înţelepciunea divină într-un fel în care nici un alt plan n-ar fi putut-o arăta, după cât ne putem noi gândi la alte planuri. Va arăta cum Dumnezeu a ştiut sfârşitul de la început şi cum El a făcut toate lucrurile după sfatul voii Sale, chiar şi când oamenii şi îngerii n-au văzut scopul şi intenţiile acţiunilor Sale, şi chiar când îngerii decăzuţi şi Satan presupuneau că ei pun piedici voinţei divine. Se va demonstra în afara oricărei îndoieli că Dumnezeu este în stare să facă toate lucrurile să lucreze împreună spre bine, pentru împlinirea scopului divin. La sfârşit se va demonstra că Cuvântul care iese din gura Sa nu se întoarce la El fără rod, ci face ce Îi este plăcut şi împlineşte lucrul pentru care El l-a trimis. Isa. 55:11.

Mai mult, adoptând în cazul omului planul urmat cu îngerii care au păcătuit, sau de fapt oricare plan pe care noi l-am putea concepe, n-ar fi putut fi o ocazie aşa de mare pentru alegerea Bisericii evanghelice ca să fie corpul lui Cristos; căci n-ar fi existat aceeaşi ocazie mare pentru încercarea loialităţii şi ascultării Logosului de Tatăl ceresc, şi prin urmare a înălţării Lui ca să fie participant la natura divină — nici o ocazie pentru o turmă mică dintre cei ((486)) răscumpăraţi ca să umble pe urmele Sale. Şi în final, vedem că aceste lecţii nu sunt numai pentru omenire, ci şi pentru toate creaturile inteligente ale lui Dumnezeu, de pe oricare plan de existenţă; şi nu numai pentru câteva secole, ci pentru toată eternitatea.

„O, adâncul bogăţiei înţelepciunii şi cunoştinţei lui Dumnezeu! Cât de nepătrunse sunt judecăţile Lui şi cât de neînţelese sunt căile Lui! Căci «cine a cunoscut gândul Domnului? Sau cine a fost sfătuitorul Lui?» … Căci din El, prin El şi pentru El sunt toate. A Lui să fie slava în veci! Amin.” Rom. 11:33-36.