y

CAPITOLUL VI
SACRIFICIILE CARE URMAU „ZILEI DE ISPĂŞIRE”

Acestea reprezintă căinţe, angajamente, legăminte etc., în decursul Mileniului — Arderile-de-tot ale poporului — Jertfele lor de pace — Darurile de mâncare — Jertfele lor pentru vină — Încetarea deosebirii dintre bărbat şi femeie arătată în tipuri

212. SACRIFICIILE oferite de popor (Israel — lumea) în contul lor individual după sacrificiile Zilei de Ispăşire, tipificate prin jertfele generale ale lui Israel, aparţin vârstei viitoare şi atunci vor fi prezentate preoţimii împărăteşti glorificate. Totuşi, aceasta are un început foarte vag acum; astfel, omul lumesc ajuns în posesia unor bogăţii este, în sensul acesta, un admi-nistrator al lucrurilor lui Dumnezeu şi poate întrebuinţa acum acest „mamon” pentru a-şi face prieteni cu el, şi atunci când această vârstă a domniei lui Satan se va termina iar domnia lui Hristos va începe (în care el nu va mai fi administrator), cei pe care el i-a favorizat astfel îl vor binecuvânta. Dacă administratorii lumeşti ai bogăţiei (mamonul sau dumnezeul acestei vârste) ar fi înţelepţi, ar întrebuinţa în acest fel mai mult din averile lor. Pentru că oricine va da chiar şi un pahar de apă rece unuia dintre cei mai mici dintre aceşti preoţi, pentru că el este un atare, nu-şi va pierde nicidecum răsplata când Împărăţia lui Hristos este organizată şi stăpânirea ei începe (Luc. 16:1-8; Mat. 10:42).

213. Acele sacrificii care nu aparţin categoriei pe care am numit-o „sacrificiile Zilei de Ispăşire” ilustrau ofrande şi sacrificii care aparţin Vârstei Milenare.

214. Aşa cum în tip „sacrificiile Zilei de Ispăşire” aveau loc înaintea tuturor celorlalte şi erau o bază pentru iertarea generală şi acceptarea de către Dumnezeu a întregului Israel, dar erau urmate de alte sacrificii aduse individual după acea zi, numite „jertfe (ofrande, n. e.) pentru păcat”, „jertfe pentru vină”, „jertfe de pace” etc., aşa va fi şi antitipul. După ce jertfele acestei Vârste Evanghelice vor fi adus „poporul”, lumea, într-o condiţie îndreptăţită, se vor mai săvârşi păcate şi greşeli, care vor cere mărturisire şi reconciliere, făcând necesare aceste sacrificii ulterioare.

215. Sacrificiile Zilei de Ispăşire au reprezentat ştergerea păcatului adamic prin sacrificiul Hristosului, dar în timpul Mileniului, în timp ce beneficiile ispăşirii vor fi aplicate lumii, în timp ce oamenii vor fi restauraţi treptat la o reală perfecţiune, viaţă şi armonie cu Dumnezeu, se vor comite greşeli pentru care ei vor fi în oarecare măsură răspunzători. Pentru acestea ei trebuie să aducă unele despăgubiri, însoţite de pocăinţă, înainte ca să poată fi din nou în armonie cu Dumnezeu, prin Hristos, Mijlocitorul lor.

216. Consacrarea va fi necesară şi în vârsta viitoare, deşi, datorită schimbării guvernării lumii, consacrarea nu va mai fi ca acum, spre moarte, ci, dimpotrivă, ea va fi spre viaţă, pentru că odată cu încheierea domniei răului vine sfârşitul durerii, întristării şi morţii, cu excepţie asupra celor răufăcători. Consacrarea trebuie să fie totdeauna o prezentare voluntară a puterilor individului şi, în consecinţă, ea este reprezentată în unele din sacrificiile care urmau Zilei de Ispăşire.

217. Deoarece baza pentru toată iertarea păcatelor din vârsta viitoare vor fi sacrificiile „Zilei Ispăşirii”, era potrivit ca în tip păcătosul să aducă o jertfă care să arate o recunoaştere a sacrificiilor „Zilei de Ispăşire” ca bază pentru iertarea din nou. Aşa aflăm că toate jertfele poporului după „Ziua Ispăşirii” erau de aşa natură încât indicau înapoi spre sacrificiile acelei zile sau le recunoşteau. Aceste ofrande puteau fi din vite, oi sau păsări (turturele, porumbei tineri) sau din floarea făinii — obiectul oferit depinzând de capacitatea celui ce-l oferea.

218. În decursul Vârstei Milenare toţi oamenii vor veni la „cunoştinţa adevărului” şi astfel la cea mai deplină posibilitate de salvare de sub blestemul (condamnarea sau sentinţa) morţii adamice (1 Tim. 2:4). Când ne amintim că această moarte include toate bolile, durerea şi imperfecţiunea la care este supusă acum omenirea, vedem că planul lui Dumnezeu include o deplină restaurare la perfecţiunea umană; numai cei care vor refuza sau vor neglija cu voia ocaziile favorabile puse atunci la îndemâna tuturor vor muri în moartea a doua. Dar perfecţiunea va veni treptat şi pentru a fi atinsă se va cere cooperarea continuă a VOINŢEI păcătosului. El va trebui să facă ce poate ca să se ridice din nou la desăvârşire şi va avea tot ajutorul necesar. Acest lucru este arătat prin aceste sacrificii în general: ele vor fi după capacitatea fiecărui om. Oricât de degradat de păcat şi imperfect, fiecare va trebui, când va ajunge la o cunoştinţă a adevărului, să se prezinte pe sine însuşi lui Dumnezeu, ofranda indicând condiţia sa. Porumbelul sau turturica adusă de cel mai sărac, în tip, reprezenta totul îndreptăţit al săracului şi degradatului moral, ţapul oferit de cei mai înstăriţi reprezenta totul celor mai puţin degradaţi, pe când viţelul reprezenta totul celor care au atins perfecţiunea naturii umane. După cum viţelul a fost folosit pentru a tipifica umanitatea perfectă (multă grăsime) a sacrificiului lui Isus, iar ţapul (îndărătnic şi slab) a fost folosit pentru a reprezenta natura umană imperfectă a sfinţilor în sacrificiile Zilei Ispăşirii, tot aşa, aceste animale reprezentau în chip asemănător pe ofertanţi (Israel — tipul lumii credincioase în Mileniu) în consacrarea lor. Trebuie să ne amintim că aceste arderi-de-tot şi jertfe de pace din viitor reprezintă poporul consacrându-se — dându-se pe ei înşişi Domnului. Ele nu reprezintă sacrificii pentru păcat care garantează ispăşirea, aşa cum sunt sacrificiile Zilei de Ispăşire. Ele erau într-adevăr jertfe pentru vină, care erau într-o privinţă jertfe pentru păcate individuale, dar, după cum vom vedea imediat, acestea erau cu totul diferite de jertfele naţionale pentru păcat din Ziua de Ispăşire.

219. Când cei din neamul omenesc care vor dori să primească harul lui Dumnezeu vor fi aduşi la perfecţiune, la încheierea Mileniului, nu va mai fi nimeni sărac, în sensul incapacităţii de a putea oferi un viţel — în sensul lipsei capacităţilor mintale, morale sau fizice. Toţi vor fi oameni perfecţi şi ofrandele lor vor fi fiinţele lor perfecte, reprezentate prin viţei. David, vorbind despre aceasta, spune: „Atunci vei primi jertfe ale dreptăţii (ale faptelor drepte), arderi de tot şi jertfe întregi; atunci se vor aduce pe altarul Tău viţei” (sacrificii perfecte, Ps. 51:19 — Cornilescu rev.). Totuşi, este evident că din exprimarea lui David nu trebuie să înţelegem că ar învăţa reintroducerea jertfelor literale, sângeroase, tipice, pentru că, în aceeaşi ordine de idei, el spune: „căci nu doreşti jertfe” (King James) (nici tipice şi nici antitipice — o deplină împăcare pentru păcat fiind îndeplinită în vremea aceea „odată pentru totdeauna”). Jertfele plăcute lui Dumnezeu sunt un spirit zdrobit: „Dumnezeule, Tu nu dispreţuieşti o inimă zdrobită şi mâhnită”. Toate aceste sacrificii trebuie să fie din voinţa şi dorinţa liberă a jertfitorului; Lev. 1:3.

220. Caracterul complet al consacrării a fost arătat prin moartea animalului, ceea ce înseamnă că fiecare membru din rasa umană trebuie să-şi consacreze voinţa. Această consacrare nu va fi urmată nici de distrugerea naturii umane (arderea cărnii afară din tabără), nici de trecerea vieţii într-o natură nouă — în „Sfânta Sfintelor”. Numai preoţii intră acolo, aşa cum se arată în sacrificiile de ispăşire. Nu, când vor fi consacraţi, ei vor fi acceptaţi ca fiinţe omeneşti şi vor fi desăvârşiţi ca atare — dreptul lor la viaţă ca atare fiind cumpărat de Marele Preot, în membrele Corpului Său fiind reprezentată întreaga Biserică biruitoare. Consacrările reprezintă o apreciere a răscumpărării şi consimţământul pentru Legea lui Dumnezeu al celor ce se oferă, ca fiind condiţia pe baza căreia ei vor putea continua să trăiască veşnic, în armonie cu El şi în favoarea Sa.

ARDERILE-DE-TOT ALE POPORULUI

221. Arderile-de-tot ale preoţilor trebuiau ţinute continuu pe altar iar focul nu era permis să se stingă vreodată. „Iată legea arderii-de-tot. Arderea-de-tot să rămână pe vatra altarului toată noaptea până dimineaţa, şi…focul să ardă pe altar şi să nu se stingă deloc: în fiecare dimineaţă, preotul să aprindă lemne pe altar, să aşeze arderea-de-tot pe ele…Focul să ardă necurmat pe altar şi să nu se stingă deloc” (Lev. 6:9,12,13).

222. Astfel se înfăţişa minţii fiecărui jertfitor faptul că altarul a fost deja sfinţit sau pus de-o parte şi că jertfele lor vor fi acceptabile datorită acceptării de către Dumnezeu a sacrificiilor Zilei de Ispăşire. Pe acest altar israelitul aducea jertfa sa de bunăvoie, aşa cum se relatează în Leviticul cap. 1. Acest lucru se făcea în modul obişnuit: animalul, tăiat în bucăţi şi spălat, era aşezat pe altar, bucăţile lângă cap, şi ars în întregime, o jertfă de un miros plăcut Domnului. Aceasta ar servi pentru a simboliza o rugăciune de mulţumire către Iehova — o recunoaştere a milei, înţelepciunii şi iubirii Sale, aşa cum s-au manifestat în Corpul frânt al Hristosului — răscumpărarea lor.

JERTFELE DE PACE* ALE POPORULUI

* În ebraică „shelem”, adică „răsplată”; aici cu sensul de „mulţumire”; n. e.

223. Această jertfă trebuia să fie din cireadă sau din turmă şi putea fi făcută fie pentru îndeplinirea unui angajament (legământ), fie ca o „jertfă de mulţumire” de bună voie. O parte din jertfă trebuia să fie adusă lui Iehova de către jertfitor: „Să aducă cu mâinile lui ceea ce trebuie mistuit de foc înaintea Domnului; şi anume să aducă grăsimea cu pieptul”. „Preotul să ardă grăsimea pe altar şi să legene pieptul înaintea lui Dumnezeu…Dar pieptul să fie dat preotului, de asemenea şi spata dreaptă…Jertfitorul trebuie să mănânce jertfa” (Lev. 3; 7:11-18,30-34).

224. Aceasta pare să arate că dacă cineva va ajunge atunci într-o condiţie de deplină pace şi armonie (la care toţi trebuie să ajungă, altfel vor fi înlăturaţi prin moartea a doua), el trebuie să mănânce sau să împlinească înaintea lui Dumnezeu un legământ de deplină consacrare Lui. Dacă, după ce a fost astfel desăvârşit, se pângăreşte din nou cu păcat făcut cu voia, el trebuie să moară (moartea a doua), aşa cum se arată prin pedepsirea pentru atingerea lucrurilor necurate (Lev. 7:19-21, compară Apoc. 20:9,13-15).

225. Cu acest sacrificiu se prezenta o ofrandă de turte nedospite frământate cu ulei şi plăcinte stropite cu ulei, reprezentând credinţa jertfitorului în caracterul lui Hristos, pe care el îl va copia, şi pâine dospită însemnând recunoaşterea imperfecţiunii sale proprii în timpul consacrării — aluatul fiind un tip al păcatului — Lev. 7:11-13.

JERTFELE DE MÂNCARE ALE POPORULUI

226. Aceste turte nedospite, din floarea făinii, cu ulei etc., erau prezentate Domnului prin preot. Ele reprezintă probabil laudele şi închinăciunea aduse Domnului din partea lumii, prin Biserica Sa. „A Lui să fie slava în Biserică, în Hristos Isus, în toate generaţiile, în vecii vecilor” (Efes. 3:21 — Cornilescu rev.). Ele erau acceptate de preoţi. O bucată fiind adusă pe altar arăta că ea era aprobată de Iehova, era acceptabilă pentru El.

JERTFELE POPORULUI PENTRU VINĂ SAU PĂCAT

227. „Când cineva se poartă în mod necinstit şi păcătuieşte neintenţionat faţă de lucrurile sfinte ale Domnului…când va păcătui cineva, făcând împotriva uneia din poruncile Domnului, lucruri care nu trebuie făcute, chiar dacă n-a ştiut, se va face vinovat şi îşi va purta vina; să aducă preotului ca jertfă pentru vină un berbec fără cusur, luat din turmă”, şi bani potrivit evaluării greşelii de către preot, la care va mai adăuga a cincea parte, şi aceasta să fie jertfa sa. Şi preotul va face o ispăşire pentru el. Şi dacă vreunul va păcătui cu ştiinţă, va fura sau înşela pe aproapele său, el va da întreg înapoi şi va adăuga la el a cincea parte (douăzeci de procente dobândă) care se vor da celui nedreptăţit. Şi el să aducă lui Dumnezeu pentru vina sa un berbec fără cusur din turmă (Lev. 5:15-19; 6:1-7).

228. Învăţăm de aici că pentru fiecare faptă rea trebuie să se facă o restituire atunci, cu dobândă, însoţită de căinţă sau cerere de iertare de la Domnul, prin Biserică (preoţime) — recunoaşterea de către vinovat a imperfecţiunilor sale proprii şi a valorii răscumpărării fiind arătată prin berbecele prezentat.

229. Dar să remarcăm diferenţa între tratarea acestui tip de jertfe pentru păcat şi a jertfelor pentru păcat din Ziua Ispăşirii. Cele din urmă erau aduse lui Dumnezeu (Dreptăţii) în Sfânta Sfintelor, ca „sacrificii mai bune”; cele dintâi erau aduse preoţilor, care, în cursul Zilei de Ispăşire, cumpăraseră poporul. Recunoştinţa poporului va fi adusă Răscumpărătorului lor. Preotul, într-adevăr, lua şi aducea lui Dumnezeu o parte din jertfă, ca o „aducere-aminte”, ca o recunoaştere că tot planul de răscumpărare, aşa cum s-a înfăptuit în Ziua Ispăşirii (Vârsta Evanghelică), era al Tatălui ceresc, dar îşi însuşea rămăşiţa pentru el însuşi — mâncând-o.

230. Toţi oamenii, cumpăraţi cu sângele preţios (viaţa umană) al lui Hristos, se vor prezenta pe ei înşişi, pentru iertarea greşelilor, la „preoţimea împărătească”; primirea darurilor sau a consacrării lor va însemna iertare. În armonie cu aceasta sunt cuvintele Domnului Isus către ucenicii Săi: El „a suflat peste ei şi le-a zis: „Primiţi Duh Sfânt. Celor care le veţi ierta păcatele, vor fi iertate; şi celor care le veţi ţine, vor fi ţinute”” (Ioan 20:22,23 — Cornilescu rev.).

231. Cu toate că această „slujbă a împăcării” priveşte în cel mai deplin sens veacul viitor, când toate jertfele ispăşirii vor fi fost completate, totuşi, chiar şi acum, fiecare membru al „preoţimii împărăteşti” poate spune celor ce cred şi se căiesc: „Păcatele îţi sunt iertate” — cum a făcut Capul nostru, privind prin credinţă înainte ca şi El spre completarea sacrificiilor pentru păcate; mai mult decât atât, aceşti preoţi cunosc acum termenii şi condiţiile pe baza cărora s-a făgăduit iertarea şi pot vorbi cu autoritate ori de câte ori văd că cineva se conformează acestor termeni.

232. Sacrificiile Zilei de Ispăşire, după cum am văzut, erau întotdeauna arse (Lev. 6:30; Evr. 13:11), dar sacrificiile pentru greşeli de mai târziu, aduse după Ziua Ispăşirii, nu erau arse, ci mâncate (însuşite) de preoţi.

DIFERENŢELE DINTRE BĂRBAT ŞI FEMEIE VOR ÎNCETA

233. „Iată legea jertfei pentru păcat (jertfei pentru vină):…Preotul care va aduce jertfa pentru păcat, acela s-o mănânce…Orice bărbat dintre preoţi să mănânce din ea” (Lev. 6:25-29 — Cornilescu rev.).

234. Domnul şi toţi sfinţii îngeri sunt prezentaţi în Scripturi ca bărbaţi, în timp ce toţi sfinţii sunt prezentaţi împreună ca o femeie, o „fecioară” logodită cu Domnul Isus ca bărbat. Dar partea femeiască umană a fost la început o parte din omul făcut după chipul lui Dumnezeu şi mai este încă o parte din om (deşi temporar separaţi pentru scopul înmulţirii oamenilor) — singur nefiind nici unul complet. Întrucât omul perfect a fost numit Adam, tot aşa, când a făcut perechea, „Dumnezeu le-a dat numele Adam” — bărbatul rămânând capul, care a fost făcut astfel îngrijitorul sau protectorul femeii, ca parte din trupul său (Gen. 5:2 — Cornilescu rev., vezi nota de subsol; n. e.; Efes. 5:23, 28). Această impărţire sexuală nu l-a făcut pe Adam imperfect, ea a împărţit numai perfecţiunea sa între două trupuri, al căror „cap” a rămas el.

235. Scripturile ne arată că în final, la încheierea „timpurilor de restabilire”, toţi (atât bărbatul cât şi femeia) vor fi restauraţi la starea perfectă — starea reprezentată în Adam înainte ca Eva să fie separată din el. Nu înţelegem nicidecum că bărbaţii sau femeile îşi vor pierde identitatea, ci că fiecare va recăpăta însuşirile care îi lipsesc acum. Dacă acest gând este cel corect, ar părea să implice că extrema delicateţe a unor femei şi extrema asprime a unor bărbaţi sunt legate de cădere şi că restabilirea la o perfecţiune în care elementele celor două sexe ar fi perfect îmbinate şi armonizate ar constitui umanitatea ideală din planul lui Dumnezeu. Iubitul nostru Răscumpărător, când era „omul Isus Hristos”, n-a fost probabil nici aspru şi vânjos, nici efeminat (cu aspect sau caracter feminin, n. e.). În El puterea mintală şi o grandoare a bărbăţiei erau îmbinate în cel mai armonios mod cu puritatea nobilă, delicateţea şi graţia adevăratei feminită ţi. N-a fost El omul perfect care a murit pentru rasa noastră şi a răscumpărat ambele sexe? Să nu uităm că El, ca om, n-a avut tovarăş de viaţă; prin urmare, nu trebuia să fi fost El complet în Sine pentru a plăti pe deplin preţul corespunzător pentru Adam (parte bărbătească şi femeiască)? Eva a fost reprezentată în marea răscumpărare fie în acest fel, fie de bărbatul ei, ca şi „capul” ei — altfel mama Eva n-a fost răscumpărată deloc, un gând care ar fi în conflict cu alte scripturi.

236. Biserica Evanghelică este într-adevăr prezentată în Scripturi ca o „mireasă”, nu însă ca mireasa „omului Isus Hristos”, ci ca mireasa lui Hristos cel înviat şi mult înălţat. Ca şi creaturi noi, concepuţi de Spiritul lui Dumnezeu la natura spirituală, noi suntem logodiţi cu Isus cel spiritual, al cărui nume, onoare şi tron le vom împărtăşi. Biserica nu este mireasa omului Isus Hristos sacrificat, ci a Domnului Isus glorificat, care la a doua Sa venire o pretinde ca fiind a Lui (Rom. 7:4).

237. Aşa cum va fi cu bărbatul şi femeia în vârsta viitoare, tot aşa va fi cu Hristos şi Biserica — după ce Biserica va fi glorificată toată feminitatea va înceta, „vom fi asemenea Lui”, membre ale Corpului Său. „Şi iată Numele (numele Domnului ei) cu care ea îl va numi (atunci): Dreptatea lui Iehova!” (Ier. 33:16; 23:6; trad. din engleză). Ca şi Corp al marelui Profet, Preot şi Rege, Biserica va fi o parte din „Părintele veşniciilor” sau Dătătorul de viaţă al lumii (Is. 9:6).

238. Acest gând este susţinut pretutindeni în Scripturi; numai partea bărbătească a seminţiei preoţeşti făcea sacrificarea şi, cum am văzut mai sus, mânca din jertfele pentru vină; numai ei intrau în Tabernacol şi treceau după Văl. Tot aşa, în aranjamentul Spiritului Sfânt pentru Vârsta Evanghelică — „El a dat pe unii apostoli (bărbaţi), pe alţii prooroci (bărbaţi), pe alţii evanghelişti (bărbaţi), pe alţii păstori şi învăţători (bărbaţi), pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos” (Efes. 4:11,12 — Diaglott). Cuvântul bărbat, cum este arătat mai sus, ar trebui să apară în traducerile noastre, aşa cum el apare în textul grecesc, instrucţiunile Domnului în acest sens ca şi cele ale apostolilor corespunzând cu aceasta. „Femeii nu-i dau voie să înveţe (în Biserică) pe alţii, nici să se ridice mai presus de bărbat”, declară clar apostolul (1 Tim. 2:12 — Cornilescu rev.). Aceasta este o ilustraţie a relaţiei prezente dintre Hristos şi Biserică, care se va termina, înţelegem, cu încheierea acestei vârste, când biruitorii vor fi glorificaţi şi făcuţi în realitate una cu Domnul — ca „fraţi”.

239. Totuşi, asta nu înseamnă că surorile din Biserică nu pot în aceeaşi măsură „să aducă corpurile lor ca o jertfă vie, sfântă şi plăcută lui Dumnezeu” şi să îndeplinească o importantă „lucrare de slujire” în Biserică, în calitate de „membre” ale „preoţimii împărăteşti”; ele sunt tot atât de plăcute Domnului ca şi fraţii, pentru că, în realitate, toate deosebirile de sex, culoare şi condiţie sunt ignorate, nesocotite de Dumnezeu din momentul când noi devenim „creaturi noi în Hristos Isus” (2 Cor. 5:17; Gal. 3:28); dar tipul, simbolul, învăţătura, trebuie să fie continuate, şi, prin urmare, distincţiile atât de rigide trebuie menţinute în părţile cele mai speciale şi mai importante de serviciu în Biserica lui Hristos.

240. Dimpotrivă, Adversarul a căutat totdeauna să dirijeze omul, din punct de vedere religios, prin iubirea şi stima pe care bărbaţii o au faţă de femei — de aici înălţarea fecioarei Maria până la rang de zeiţă şi venerarea ei de către catolici. Tot aşa şi cu vechii egipteni, Isis era zeiţa, iar, în timpurile mai târzii ale apostolului Pavel, Diana era zeiţa efesenilor. Oare nu caută şi acum Satan să lucreze cu şi prin femeie, ca în grădina Edenului? Nu sunt oare femei principalele lui medii în spiritism şi principalii lui apostoli şi profeţi în Teozofie şi în Ştiinţa Creştină?

241. Acceptarea femeilor de către Satan ca mediul prin care vorbeşte el n-a fost în avantajul lor. Dimpo-trivă, femeile stau pe un plan social şi intelectual mult mai înalt şi sunt mult mai apreciate pentru adevărata lor feminitate în acele ţări unde regulile Scripturii sunt recunoscute şi respectate şi de către cei ce urmează cu cea mai mare grijă reglementările scripturale.

SACRIFICIUL MEU

Pe-al tău altar, o Domnul meu ceresc,
Primeşte-mi darul azi, pentru Isus,
Podoabe n-am să Ţi-l împodobesc,
Nici jertfe strălucite n-am de-adus;
Cu mâna tremurândă Îţi ofer,
Voinţa mea — atâta de puţin,
Tu singur ştii, Părinte bun din cer —
Prin ea cu totul Ţie mă închin.

Patimi, plăceri am adunat în ea
Şi doruri şi speranţe şi iubiri,
În ea-i ascunsă toată viaţa mea,
Ce am, ce sunt, ce mi-aş putea dori.
Frumoasă nu-i, c-am strâns-o mult la piept,
De plâns şi de suspin slăbit-a,
Dar azi, plecată, ‘nalţă înţelept
O rugăciune: — Fie voia Ta!

Primeşte-o Tată, căci Ţi-o dau cu drag,
Uneşte-o cu a Ta, să nu doresc
Vreodată înapoi să o retrag
Şi lasă-mă la Tine când slăbesc.
Tu să o schimbi atât, s-o curăţeşti
Şi-atât o-mpodobeşte cu Iubire,
Să n-o mai ştiu în cele pământeşti,
A Ta să-mi fie voia, peste fire.