Vol. 1 Martie-Aprilie 1994 Nr. 3

PREZENTÂND MESAJUL ÎMPĂRĂŢIEI

„În orice casă veţi intra, să ziceţi întâi: Pace casei acesteia! Şi dacă va fi acolo un fiu al păcii, pacea voastră va rămâne peste el; altfel ea se va întoarce la voi”. — Luca 10:5, 6

W.T. (Turnul de Veghere) 1916 (pag. 325-327)

Când a trimis pe cei şaptezeci să vestească Evanghelia împărăţiei Cuvintele de mai sus au fost o parte din instrucţiunile pe care le-a dat Domnul nostru Isus. El i-a trimis fără pregătire specială în privinţa banilor sau a îmbrăcăminţii în plus. Ei trebuiau să găsească pe aceia din Israel care aveau ureche pentru mesajul lui Dumnezeu, care-şi avea atunci timpul să fie prezentat — pe „israeliţii adevăraţi.” Aceştia îi întreţineau cu bucurie gratis. În această privinţă, ţările orientale sunt cumva diferite de cele din occident. Ospitalitatea este mai caracteristică la oamenii din Orientul îndepărtat decât la cei din Europa şi America. Acest lucru era adevărat despre Palestina în zilele lui Isus.

Când cei şaptezeci s-au întors din misiunea lor, Domnul nostru i-a întrebat dacă le lipsise ceva. Ei au răspuns că nu le lipsise nimic, câtuşi de puţin. Isus îi instruise că mesajul lor trebuia să fie un mesaj din casă în casă — nu unul public — nu dat pe străzi sau în pieţe publice. Ucenicii urmau să meargă şi să caute pe acei vrednici din fiecare cetate pe care o vizitau. Când ajungeau la o casă trebuiau întâi să spună: „Pace casei acesteia!” Dacă erau primiţi amabil, pacea lor urma să rămână, dacă nu, pacea lor urma să se întoarcă la ei, nu urma să rămână peste casa aceea.

Această formă de salut nouă ni se pare mai degrabă ciudată, pentru că obiceiul nostru nu este să folosim acest fel de salut. Dar în ţările orientale este încă obişnuit să se salute unul pe altul astfel nu numai în case, ci şi pe stradă sau la drum. Oamenii vor spune unul către altul: „Pace ţie în această dimineaţă.” Aproape fiecare salută şi aproape toţi spun ceva de felul acesta. Ne amintim ce surprinşi am fost când am vizitat întâi Palestina, în 1892. Ghidul nostru era bine cunoscut în acea ţară; şi mergând de-a lungul străzii, oamenii i se adresau în limba arabă şi el răspundea. După aceea l-am întrebat: „Ce-ţi ziceau?”. El a răspuns că ziceau: „Pace ţie” sau „Binecuvântarea lui Dumnezeu să fie cu tine”. Noi am fost surprinşi ca oamenii de acolo să vorbească atât de general în această manieră graţioasă. Cu greu intram pe un drum fără să primim vreun fel de salut.

Totuşi noi avem ceva înrudit cu aceasta în salutul nostru: „Bună ziua” sau „Ce mai faci?” sau „Îţi doresc bună ziua” etc. Aceste expresii exprimă mult acelaşi sentiment. În cazul ucenicilor lui Isus, salutul lor a fost intenţionat ca o probă pentru oameni în timp ce mergeau din casă în casă prin tot Israelul. Dacă erau bine primiţi ei urmau să rămână la casa unde fuseseră întâmpinaţi bine şi în timpul şederii în acel loc să nu se mute de la casă la casă. Dacă oamenii nu manifestau nici un interes pentru ei sau pentru mesajul lor, ei urmau să-şi continue călătoria. Dacă mergeau în acest fel printr-un oraş întreg şi nu găseau într-adevăr pe nimeni să le ureze bun venit, pe nimeni să-şi aplece urechea când vesteau „împărăţia lui Dumnezeu este aproape”, ei urmau să părăsească locul, figurativ scuturându-şi de pe picioare praful acelei cetăţi. Dacă oamenii ziceau: „spuneţi-ne despre ea”, ei urmau să intre în casă şi să le spună despre Isus, despre marea Lui însărcinare, despre minunile Lui, etc. Când mesajul era dat, ei urmau să-şi lase pacea să rămână cu familia şi să se grăbească în drumul lor.

Astăzi condiţiile sunt diferite. A se urma acum metoda primilor ucenici, nu ar îndeplini scopul. Pentru noi este mult mai bine să luăm cu noi nişte pliante sau să vindem oamenilor la un preţ moderat ceva literatură care le va stârni interesul şi-l va fixa, care le va da informaţia necesară despre Împărăţia care se va stabili în curând, într-o manieră mult mai deplină decât în zilele primei veniri a Domnului nostru. La timpul acela ea urma să se stabilească în inimile unor puţini, acum trebuie să se stabilească în putere şi glorie mare peste tot pământul. Totuşi noi trebuie să mergem aşa cum au făcut primii ucenici, cu un mesaj de pace — mesajul Împărăţiei păcii.

Comportamentul cuvenit al mesagerilor lui Dumnezeu

Nu marele timp de strâmtorare constituie mesajul nostru. Noi trebuie să spunem veştile de bucurie ale Evangheliei care vor fi pentru tot poporul şi ale timpului de restabilire care va fi introdus curând. Timpul de strâmtorare, dacă se face referire la el cumva, trebuie să fie menţionat numai ca un însoţitor necesar al schimbării de dispensaţii din cauza lipsei de pregătire a lumii pentru Împărăţie şi pentru binecuvântările ei. Mergând mai departe în lucrarea noastră de vestire, noi vom ţine minte în mod cuvenit că suntem făcători de pace, nu stârnitori de conflict şi ceartă. Unii dintre noi am putea fi luaţi ca stârnitori de conflict, dacă n-am fi foarte atenţi cum prezentăm mesajul. Noi trebuie să căutăm pe cât este posibil să promovăm pacea, să spunem oamenilor despre iubirea, îndurarea şi bunătatea lui Dumnezeu. Făcând aceasta în iubire, noi găsim şi ajungem tocmai la clasa la care Domnul intenţionează să se ajungă acum. El nu caută acum pe cei refractari. El caută o clasă specială, clasa mireasă.

Dacă suntem înţelepţi vom da atenţie trăsăturilor speciale ale mesajului. Este un mesaj de pace şi bunăvoinţă. Este să arătăm oamenilor — adică, celor care sunt din clasa potrivită spre direcţia corectă. Mesajul nu este acum pentru grosolani, pentru certăreţi, pentru egoişti şi răi. El este pentru umiliţi, pentru cei care se lasă învăţaţi, pentru ((34)) cei cu inima onestă. Dacă cineva refuză mesajul nostru, noi nu trebuie să manifestăm antagonism sau amărăciune. Noi nu trebuie să spunem: „Într-o zi vei dori să mă fi ascultat!” Aceasta nu este treaba noastră. În mod deosebit s-a spus despre Învăţătorul nostru că atunci când a fost ocărât n-a răspuns la ocară. Trebuie să-l urmăm exemplul în aceasta.

Unii ar putea spune: „dar n-a folosit Domnul nostru un limbaj foarte clar faţă de ei când a suferit împotrivirea din partea cărturarilor, fariseilor şi învăţătorilor legii? Nu i-a numit El, făţarnici, morminte văruite şi vipere?” Aceasta este adevărat, dar trebuie să ne amintim că Domnul nostru Isus a fost într-o poziţie de autoritate, pe care noi nu o ocupăm. De-asemenea, El a fost perfect, „ştia ce este în om” şi nu putea face nici o greşeală în privinţa stării inimii fiecăruia dintre împotrivitorii Săi. Acest lucru nu este adevărat despre noi. Mai mult, când Isus a folosit acest limbaj, El s-a adresat unei clase, nu unei persoane. Dacă am prezentat mesajul Domnului cu credinţă, trebuie să simţim că ne-am făcut datoria şi trebuie să lăsăm rezultatele pentru Domnul secerişului. Adevărul este o sabie ascuţită şi însuşi el va face toată tăierea necesară. Mai mult, însuşi Adevărul trebuie să fie cel care cauzează opoziţie oriunde se găseşte, şi nu vreo nepoliteţe sau asprime în cuvânt sau faptă din partea noastră. Toţi aceia cu care venim în contact trebuie să poată vedea după caracterul plăcut al spiritului nostru, după răbdarea noastră la provocare, că într-adevăr „am fost cu Isus” şi am învăţat de la El. — Fapte 4:13

„Pacea lui Dumnezeu care întrece orice înţelegere tebuie să aibă aşa control asupra fiecăruia care vrea să reprezinte pe Domnul şi mesajul Lui, încât cu fiecare să meargă o influenţă sfinţitoare, în special în fiecare serviciu făcut şi în fiecare cuvânt vorbit în numele Prinţului păcii. Caracterul poporului Său adevărat este descris de către Învăţătorul însuşi. Cei care vreau în mod cuvenit să fie numiţi copii ai lui Dumnezeu, trebuie să fie făcători de pace. El a declarat că aceştia au fost binecuvântaţi. Apostolul Pavel de-asemenea îndeamnă: „Cât atârnă de voi să trăiţi în pace cu toţi oamenii” (Romani 12:18). Nu este posibil a trăi în pace cu toţi şi totuşi a fi sincer faţă de principiile dreptăţii, dar interesele păcii trebuie să fie conservate de către reprezentanţii Domnului în toate modurile corecte.

Intrând într-o casă, gândul nostru trebuie să fie să facem bine, să ducem binecuvântare, să exercităm o influenţă favorabilă pentru pacea, bucuria şi ridicarea celor dinăuntru — nu predicându-le, ci simplu, prezentând mo-dest mesajul nostru. Dacă am fi respinşi şi dispreţuiţi, nu bineveniţi, ca servi ai Domnului noi ar trebui să fim atenţi să nu ne impunem în continuare. În acest sens figurativ trebuie să ne ştergem chiar şi praful de pe picioare, grăbindu-ne mai departe să găsim pe aceia ale căror inimi sunt flămânde după Cuvântul harului, deoarece, dacă Adevărul este prezentat corect, iubitor, dar nu are nici un răspuns, Tatăl nu vrea ca noi să violăm buna cuviinţă de politeţe, impunându-ne celor care nu apreciază. Domnul nostru ne-a lăsăt un bun exemplu în această chestiune.

Cerşitul pentru Domnul nu este autorizat

Ucenicii lui Isus care au fost trimişi să propovăduiască mesajul Împărăţiei nu trebuiau să meargă din casă în casă ca cerşetorii, să capete aici mâncare şi dincolo adăpost, ci trebuiau să se aştepte că dacă Domnul îi condusese providenţial spre cei care i-au primit, El a vrut să le dea gazdelor lor o binecuvântare proporţională cu costul scurtei lor întreţineri. Ei nu urmau să considere aceste ospitalităţi ca şi pomeni, deoarece, ca reprezentanţi ai Domnului, ei erau acolo pentru a da binecuvântări cu mult mai mari decât primeau; şi ca lucrători obişnuiţi chiar, serviciul pe care ei îl făceau trebuia să merite cel puţin întreţinerea lor. Acest principiu urma să se aplice nu numai la o casă, ci şi la o cetate. Ei nu trebuiau să fie mofturoşi, ci să accepte felul de ospitalităţi care le erau oferite; şi dacă aceasta nu însemna nici o ospitalitate, ei urmau să părăsească cetatea şi să meargă spre alta unde erau primiţi şi se dădea ascultare rezonabilă mesajului lor. Servii Domnului, în nici un sens, nu trebuie să fie cerşetori şi să nu ceară pentru Domnul.

Versetul 9 al capitolului din care este luat textul nostru, la prima vedere ar putea părea aplicabil numai la secerişul iudaic, dar nu este aşa. Există atât boală spirituală cât şi fizică; şi ambasadorii Domnului de astăzi trebuie să considere că este misiunea lor, treaba lor, să deschidă ochii orbi, urechile surde şi să ajute pe cei bolnavi spiritual, turnând balsam din Galaad pe inimile lor rănite şi zdrobite. Este potrivit acum, ca şi atunci, să vestească la tot poporul: „Împărăţia lui Dumnezeu s-a apropiat de voi”. Acest anunţ n-a fost potrivit toată vârsta, ci a fost potrivit numai la sfârşiturile sau secerişurile celor două vârste.

Mesajul adevărului făcând o separare

Acum noi am ajuns la sfârşitul timpului pe care Dumnezeu l-a rezervat pentru adunarea Israelului spiritual şi acum îşi are timpul vestirea: Iată, Regele este la uşă! În ultimii 40 de ani acest mesaj a ieşit de la fecioarele înţelepte şi a separat pe cele înţelepte de cele nechibzuite. Această lucrare este aproape terminată acum. După cum, în zilele când Domnul nostru mergea din cetate în cetate prin Israel vestind chemarea noii dispensaţii împreună la comoştenire în Împărăţie, El a declarat cetăţilor care i-au respins mesajul: „În ziua judecăţii va fi mai uşor pentru ţinutul Sodomei şi Gomorei decât pentru voi” (Matei 10:15), tot aşa ne putem aştepta să fie acum. Cei care au fost favorizaţi cu mesajul Adevărului şi n-au vrut să audă, deşi pretinzând a fi urmaşi ai lui Cristos şi poate învăţând în numele Lui, vor găsi condiţiile vârstei care vine mai puţin favorabile pentru ei decât pentru popoarele păgâne, care nu au auzit niciodată adevăratul mesaj al lui Dumnezeu, Evanghelia Împărăţiei a cărei stabilire este acum foarte aproape.

Aceşti păgâni, probabil, se vor alinia condiţiilor şi cerinţelor împărăţiei mai repede şi cu mai puţine lovituri ((35)) decât aceia ale căror inimi au fost mai mult sau mai puţin împie-trite, din cauză că au păcătuit împotriva luminii şi posibilităţii şi din cauză că au refuzat să audă şi să cântărească cum se cuvine mărturiile prezentate lor de către mesagerii Domnului. Unii, care în această viaţă s-au bucurat de poziţii înalte în sistemul Iudaic şi creştin, vor fi mult umiliţi în timpul care vine, în Împărăţia lui Cristos, când se va „face din judecată o linie şi din dreptate un fir cu plumb; şi grindina va surpa locul de scăpare al neadevărului” (Isa. 28:17) şi când toate relele şi înşelăciunile practicate acum vor fi expuse şi răsturnate. Multe deci, ne temem, vor fi loviturile pe care unii dintre aceştia le vor primi, până când vor fi aduşi la o stare de inimă umilită, ascultătoare, care să poată fi învăţată.

Un cuvânt de precauţie potrivit

În zilele sau lunile care încă ne rămân până la completarea lucrării aici în trup, să fim exponenţi vrednici de Adevărul preţios şi reprezentanţi vrednici ai Celui al cărui nume îl purtăm. Există pericolul ca aceia care nu sunt de mult pe calea îngustă şi au învăţat încă numai parţial lecţiile umilinţei, blândeţei, răbdării şi iubirii, să nu poată întotdeauna lăsa o influenţă dulce, folositoare în casele în care intră. Există pericolul să fie vorbire de rău, calomnie, insinuări rele împotriva altora, lipsă de amabilitate în cuvânt sau conduită, nerăbdare etc. Influenţa acestora, chiar dacă ei pot fi elevi în şcoala lui Cristos, este carnală, mult dăunătoare dezvoltării spirituale, dăunătoare creşterii diferitelor roade ale spiritului în ei şi în alţii care caută să meargă pe căile bune, îndrumaţi de Domnul prin Cuvântul Său.

Ce important este ca toţi aceia care s-au numit cu numele lui Cristos, care au intrat în şcoala Lui, bine să recurgă ei înşişi la lecţiile prezentate pentru noi de către marele nostru Învăţător! Ce important este ca noi, care am făcut un legământ cu Domnul, să umblăm vrednic de noua noastră vocaţie şi să nu fim o ocară pentru Cel al cărui cauză am îmbrăţişat-o! Nu există alţi oameni pe faţa pământului care aşa trebuie, să exemplifice roadele preţioase şi darurile Spiritului Sfânt al lui Dumnezeu în mersul şi vorbirea lor zilnică, cum trebuie aceia care au fost conduşi din întuneric la lumina minunată a Domnului. Noi credem că suntem cu seriozitate doritori de a glorifica astfel pe Domnul nostru şi de a-I arăta recunoştinţa şi aprecierea noastră pentru bunătatea Lui iubitoare faţă de noi.

Biserica este astăzi „o cetate aşezată pe un munte, care nu poate fi ascunsă”. Mult se aşteaptă de la noi, chiar de către oponenţii noştri. Mult se aşteaptă de la noi, desigur, de către Domnul nostru. Atunci, să fim credincioşi, dragi fraţi, în cuvânt, în fapt şi în toată comportarea noastră. Astfel vom onora noi numele Dumnezeului nostru şi al Mântuitorului şi Regelui nostru, pe care sperăm să-L vedem faţă în faţă curând.