Primiţi bine acest cuvânt de îndemn – VDM 1.4

„PRIMIŢI BINE ACEST CUVÂNT DE ÎNDEMN”

„Orice amărăciune, orice iuţime, orice mânie, orice strigare şi orice defăimare să fie înlăturate de la voi, împreună cu orice fel de răutate. Şi fiţi buni unii cu alţii.” — Efeseni 4:31, 32

W.T. 1916 (pag. 312-313)

Acelaşi apostol care foloseşte aceste cuvinte ale textului nostru, în altă parte a clasificat aceste roade rele enumerate aici, ca fapte ale cărnii şi ale diavolului. Ne spune că aceia care fac aceste lucruri nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu. El arată că aceste trăsături au venit din natura noastră căzută. Dar noi, care am părăsit lumea, care am renunţat la spiritul ei, ca Noi Creaţii în Cristos suntem sub cea mai solemnă obligaţie să ne aducem natura căzută, cu tendinţele ei spre rău, în supunere deplină faţă de natura nouă, să aducem vechea creaţie sub controlul minţii lui Dumnezeu, Spiritului Sfânt, voinţei sfinte, răstignind carnea şi făcând orice gând rob ascultării de Cristos. Domnul ne imprimă acest gând tot mai mult, zi de zi.

Sf. Pavel pune în contrast aceste roade ale adversarului şi ale cărnii căzute, cu roadele preţioase ale Spiritului lui Dumnezeu. Un spirit este ceresc, asemenea lui Dumnezeu, în timp ce celălalt este „pământesc, trupesc, diavolesc.” Credinţa, bunătatea, blândeţea, amabilitatea, răbdarea, pacea, stăpânirea de sine, iubirea — acestea sunt roadele cereşti. Ele sunt tocmai opuse spiritului adversarului. Pe măsură ce ne străduim să facem voia lui Dumnezeu, să cultivăm calităţile plăcute ale Spiritului Sfânt, ne vom găsi în luptă continuă cu slăbiciunile moştenite ale cărnii căzute. Unii pot reuşi într-un timp comparativ scurt să câştige în mare măsură victoria asupra acestor fapte ale cărnii şi ale celui rău, în timp ce alţii pot avea de luptat un mare război. Dar victoria asupra acestei dispoziţii rele trebuie să fie câştigată, altfel nu ni se va acorda niciodată intrare în Împărăţie. Domnul supraveghează să vadă zelul şi seriozitatea cu care ne străduim să înlăturăm aceste fapte ale cărnii căzute, aceste trăsături rele de caracter. Cunoscându-ne propriile slăbiciuni naturale, fiecare dintre noi trebuie aşa să vegheze şi să se apere, aşa să strige la Domnul după ajutor, aşa să-şi umple inima şi mintea cu Cuvântul Domnului, încât să se poată păstra curat şi liber de stricăciunea păcatului.

Venind să analizăm îndemnul apostolului din textul nostru, ar părea ca şi cum el ar menţiona întâi una din cele mai rele trăsături — „orice amărăciune”. Amărăciunea este o stare supărătoare, tocmai opusul dulceţii. Ea reprezintă o ranchiună în inimă şi este foarte strâns legată de ultima trăsătură menţionată: „răutatea”. Răutatea în inimă duce pe cineva la reavoinţă, la a căuta să facă rău altuia. Spiritul de amărăciune şi răutate, dacă i s-a acordat intrare în inimă, este foarte posibil să se extindă la toate afacerile vieţii şi să facă din Noua Creaţie o epavă completă. Efectul lui este foarte primejdios. Chiar dacă este posibil ca cineva să se mânie şi pe moment să se simtă răzbunător, fără să aibă simţământul crescând spre amărăciune care ar fi durabil, fără o dezvoltare a răutăţii, totuşi supărarea şi mânia trupească sunt păcătoase, primejdioase şi sigur, dacă nu sunt cucerite, duc la amărăciune şi răutate.

„Tot ce voiţi să vă facă vouă oamenii”

Cuvântul Domnului ne sfătuieşte: „Să nu apună soarele peste mânia voastră”. Nu are importanţă ce provocare poate să fi avut cineva, el trebuie să caute ca problema să fie rezolvată cât se poate de repede. Furia sau mânia nu trebuie adăpostită şi cultivată, deoarece este sigur că duce la amărăciune permanentă şi ură. Cuvântul furie nu pare să fie aşa de tare ca şi cuvântul mânie. Mânia, la o fiinţă imperfectă, căzută, pare să fie furie adâncă, hotărâtă şi durabilă, ceva plin de resentimente, răzbunător. Vorbirea de rău este o problemă mai rafinată, mai subtilă, mai înşelătoare, mai rea. Mulţi oameni devin atât de slabi la caracter, atât de neechilibraţi, încât nu-şi dau seama de aplicarea cuvenită a „regulii de aur” în viaţa lor zilnică. Ei spun despre alţii lucruri pe care alţii n-ar vrea să le spună despre ei. Ei tratează pe alţii într-un fel în care ei n-ar vrea să fie trataţi. Asemenea conduită să fie departe de copiii Domnului, de aceia care şi-au însuşit legământul sfânt al lui Dumnezeu şi care pretind a fi ambasadorii lui Dumnezeu.

Noi nu spunem că nu există asemenea lucruri ca: furie dreaptă, mânie dreaptă. „Dumnezeu se mânie în fiecare zi pe cei nelegiuiţi.” Chiar acum, mânia Lui dreaptă este aprinsă împotriva neamurilor pământului şi El le loveşte pentru răsturnarea lor finală. Dacă toată mânia ar fi greşită, atunci Dumnezeu însuşi ar fi vinovat de păcat. Dar mânia lui Dumnezeu, furia Lui, este întotdeauna de un fel cuvenit. Nu este furie sau amărăciune trupească. Dumnezeu este furios pe răutate, şi această furie înseamnă că El o va pedepsi. Totuşi Scripturile niciodată nu se referă la Domnul ca fiind înverşunat sau rău. Dumnezeu este iubire, El este răbdător şi bun chiar şi faţă de cei răi. El face totul în dreptate şi iubire.

Atunci, dacă este drept ca Dumnezeu să aibă o anumită furie, o anumită mânie, ar fi drept din partea noastră să exercităm furie sau mânie în vreo ocazie? După cum am dat de înţeles, sunt momente când cineva poate fi mânios în mod cuvenit. De exemplu, noi trebuie să simţim în mod cuvenit un anumit grad de mânie împotriva noastră înşine. Dacă aflăm că nu ne-am valorificat cum se cuvine posibilităţile, dacă am fost nepăsători sau neglijenţi în supravegherea „gândurilor, cuvintelor şi faptelor” noastre, am putea fi provocaţi, chiar înfuriaţi pe noi. Dar, dacă inima este corectă, noi nu trebuie să fim nici prea indignaţi, nici descurajaţi din cauza eşecurilor ((48)) noastre în această direcţie, ci să ne străduim cu tot mai multă grijă, cu ajutorul Domnului să învingem, străduindu-ne să învăţăm o lecţie din fiecare greşeală pe care o facem.

Nevoia pentru cercetarea serioasă a inimii

Neavând dreptul sau capacitatea de a judeca inima altuia, trebuie să fim foarte înceţi la mânie şi foarte atenţi cum ne exprimăm. Trebuie să ne amintim că numai Domnul are dreptul să pedepsească. Poporul Domnului trebuie să se străduiască împotriva tuturor acestor slăbiciuni, acestor neajunsuri ale cărnii — furia, mânia, cearta, răutatea, ura, care sunt stimulate de adversar şi de oştile lui. Noi trebuie să ne temem de aceste lucruri ca de o boală molipsitoare.

Ce grijă, ce cercetare amănunţită a noastră, ce rugăciune serioasă pentru ajutor trebuie să ne provoce acest gând! Cum trebuie să ne păzim limba împotriva vorbirii de rău, a calomniei, a defăimării, deoarece aceasta este roada lipsei de iubire şi a răutăţii. Şi în păzirea limbii noastre trebuie să ne amintim că aceste cuvinte rele pornesc din inimă. De aceea, inima noastră trebuie să devină şi trebuie să fie păstrată aşa de loială lui Cristos, aşa de în armonie cu Spiritul Sfânt al lui Dumnezeu, încât să nu scoată deloc astfel de ape amare.

Psalmistul spune: „Omul cu limba mincinoasă nu se întăreşte pe pământ.” Vezi de-asemenea sfatul sfântului Pavel către Tit 3:2-8 şi către Timotei. (1 Tim. 3:11) O, fie ca acest spirit al iubirii, al amabilităţii şi al consideraţiei unul pentru altul să locuiască aşa de bogat în fiecare membru al Bisericii lui Cristos, încât fiecare, nu numai să se reţină de la a vorbi de rău pe un frate sau o soră, dar şi să îl doară auzind o poveste defăimătoare despre cineva şi mai ales despre un tovarăş peregrin pe „calea îngustă!” Dacă aceasta ar fi realizarea fiecărui membru al tuturor diferitelor eclesii, cu cât mai strâns ar fi ei legaţi împreună în legătura iubirii creştine!

După cum am spus înainte, noi credem că majoritatea prietenilor dragi dezvoltă tot mai mult din acest spirit al iubirii şi consideraţiei, dar există încă loc de îmbunătăţire, cel puţin în cazul unora. Răul care poate fi făcut cu limba este aproape nelimitat. Deci, cât de veghetori şi în rugăciune trebuie să fim la influenţa noastră! Îndemnăm o recitire cu grijă a volumului 6 (şase) al „Studiilor în Scripturi”, de la pagina 523 la 527. Este bine ca minţile noastre sănătoase să fie trezite prin aducerea aminte. Noi credem că timpul în care să ne completăm lucrarea de zidire a caracterului este scurt. Aceasta trebuie să se imprime asupra noastră tot mai mult, văzând membrii corpului lui Cristos trecând unul după altul dincolo de văl. Să căutăm ca prin rugăciune şi prin efort zi de zi, da, oră de oră, să putem deveni în toate asemenea iubitului Fiu al lui Dumnezeu şi să auzim, când ne va veni vremea, dulcele „Bine!” al Învăţătorului.