Răscumpărarea nu este Jertfa pentru Păcat – VDM 1.4

RĂSCUMPĂRAREA NU ESTE JERTFA PENTRU PĂCAT

W.T. 1916 (pag. 310-312)

Pare dificil pentru unii dintre dragii noştri cititori să facă distincţia clară între răscumpărare şi jertfa pentru păcat. Deşi am încercat în mod repetat să clarificăm acest subiect, vom încerca din nou.

Cuvântul „răscumpărare” în Vechiul Testament pare să fie folosit mai puţin clar decât în Noul Testament. În Vechiul Testament, cuvântul ebraic tradus „răscumpărare” este „kopher” şi înseamnă acoperire, protecţie, după cum citim: „Cel rău slujeşte ca preţ de răscumpărare pentru cel drept” (Proverbe 21:18) — acoperirea lor, protecţia lor. Cei drepţi sunt puţini şi neinfluenţi în lume, şi în general legile nu sunt făcute pentru protecţia lor. Legile societăţii sunt făcute pentru masele de oameni, nu pentru sfinţi; dar noi, sfinţii Domnului, avem ca acoperire acele legi făcute pentru oameni în general.

Profetul David declară că nimeni nu poate da o răscumpărare pentru fratele său. (Psalm 49:7) Adică, toată omenirea este imperfectă prin căderea lui Adam. Toţi sunt păcătoşi, de aceea nimeni n-ar putea sta înaintea lui Dumnezeu, în sensul de a se justifica pe sine; şi în acest fel, incapabili de a se justifica pe sine, ar fi cu totul incapabili să justifice pe altul — pe fratele său. Gândul de aici este foarte asemănător cu cel care se leagă de cuvântul „răscumpărare” din Noul Testament, arătând că pentru a fi o astfel de răscumpărare sau acoperire se cere perfecţiune, dreptate, pe care nici un om, din toată rasa noastră, n-a posedat-o, cu excepţia omului Isus Cristos, „sfânt, nevinovat, nepătat, deosebit de păcătoşi”, care, de aceea, a fost în stare şi îndreptăţit să se dea pe Sine „ca preţ de răscumpărare pentru toţi, mărturie pentru timpurile Sale.” (1 Tim. 2:6 — Sf. Scr. 1874)

Cuvântul grecesc folosit în Noul Testament pentru „răscumpărare” este foarte explicit: înseamnă un preţ care să corespundă sau un preţ corespunzător. Implicaţia este că ceva a fost pierdut, care are nevoie să fie recumpărat, răscumpărat, cumpărat înapoi, iar lucrul care este în stare să-l cumpere înapoi trebuie să aibă valoare egală cu lucrul pierdut sau asupra căruia s-a pierdut dreptul — nici mai mult nici mai puţin — un „preţ corespunzător.”

((49))

De ce a fost necesară o răscumpărare

Lucrul care a fost pierdut de tatăl Adam, pentru sine şi pentru toată familia sa, a fost dreptul la viaţă. Ca om perfect, aranjamentul lui Dumnezeu l-a asigurat cu privilegiul de a trăi veşnic, cu condiţia să fie ascultător, loial Creatorului său. Păcatul lui a fost neloialitatea, neascultarea; şi pedeapsa a fost moartea — pierderea dreptului de a trăi. Astfel, datorită neascultării lui Adam, el a venit sub sentinţa morţii: „cu moarte vei muri.” (Genesa 2:17) Copiii lui Adam s-au născut după ce el şi-a pierdut în acest fel drepturile de viaţă; şi el a fost incapabil să le dea mai mult decât poseda — o natură muritoare. Astfel citim: „De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor pentru că toţi au păcătuit etc.” — Romani 5:12

Dumnezeu ne revelează în Cuvântul Său că deşi El doreşte să fie îndurător şi să primească înapoi, la Sine, pe toţi aceia din rasă care vreau şi care ascultă, totuşi El trebuie să menţină demnitatea propriei Sale legi şi nu poate pune la o parte sentinţa morţii, decât pe condiţiile pe care El le-a aranjat, adică, o răscumpărare. Dacă Adam este răscumpărat din sentinţa morţii, dreptatea nu va mai avea nici o pretenţie împotriva vieţii lui şi Răscumpărătorul va avea dreptul să restaureze pe Adam şi rasa lui. Dar nici un răscumpărător n-a putut fi găsit printre cei din familia oamenilor, pentru că toţi erau păcătoşi — nici unul nu era perfect, toţi moşteniseră neajunsurile păcatului. De aceea a fost aran-jamentul lui Dumnezeu — trimiterea singurului Său fiu născut pentru a fi Răscumpărătorul lui Adam şi a familiei sale, şi pentru a fi în cele din urmă Restauratorul a tot ce s-a pierdut.

De acest serviciu — de această realizare a programului divin — Dumnezeu a ataşat o foarte mare răsplată de glorie, onoare şi nemurire. Logosul, „începutul creaţiei lui Dumnezeu”, „Cel întâi născut peste toată creaţia” (Apoc. 3:14, Col. 1:15) a acceptat cu bucurie aranjamentul divin şi S-a umilit pe Sine. Lăsând onorurile şi favorurile înaltei Sale poziţii pe plan spiritual, El a fost făcut trup, pentru ca „prin harul lui Dumnezeu, El să guste moartea pentru toţi” (Evrei 2:9), ca Răscumpărătorul lui Adam. Sf. Pavel ne spune despre El ca despre Cel „care, pentru bucuria care-I era pusă înainte, a suferit crucea, a dispreţuit ruşinea”, şi, ca rezultat, acum „stă la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu” (Evrei 12:2), în continuare aşteptând până va veni timpul să binecuvinteze pe Adam şi rasa lui, pentru care El a murit deja — aşteptând ca Tatăl, la timpul cuvenit, după alegerea clasei mireasă, să-I supună toate lucrurile — sub Mesia — pentru ca El să domnească o mie de ani pentru ridicarea şi binecuvântarea celor pentru care a murit.

Filosofia răscumpărării

După cum păcătosul a fost omul perfect Adam — în deplină armonie şi legătură cu Dumnezeu, numai cu puţin mai prejos decât îngerii şi încoronat cu slavă şi cinste ca fiinţă umană perfectă, tot aşa, cel care-l va răscumpăra sau îi va fi răscumpărător trebuie să aibă toate aceste însuşiri. El trebuie să fie om, şi om perfect; în el chipul şi asemănarea lui Dumnezeu trebuie să fie complete; el trebuie să fie încoronat cu slava şi cinstea perfecţiunii; el trebuie să fie „sfânt, nevinovat, nepătat şi deosebit de păcătoşi” şi în legătură deplină cu Dumnezeu.

Toate aceste cerinţe au fost satisfăcute pe deplin în Omul Cristos Isus când avea treizeci de ani, când S-a prezentat la Iordan să-şi completeze şi să-şi confirme consacrarea spre moarte, dându-Se pe Sine un preţ de răscumpărare pentru toată rasa, lucru care să le fie mărturisit tuturor la timpul cuvenit. După cum un viţel niciodată n-a putut să ridice păcatul prin moartea lui, nici un înger sau o altă fiinţă spirituală n-a putut ridica păcatul murind pentru Adam. Sub aranjamentul divin, Răscumpărătorul trebuia să fie un preţ corespunzător al celui răscumpărat. Isus a fost chiar aşa; ceva mai mult n-a fost nici necesar, nici posibil. Nimic n-a lipsit din meritul omului perfect pentru a răscumpăra pe primul om şi familia sa; prin urmare, biserica nu putea da sau face nimic pentru a ajuta în aceasta. Dreptatea putea accepta numai preţul corespunzător.

Acel preţ de răscumpărare, acel preţ corespunzător pentru Adam, a fost deja pus în mâinile dreptăţii. Isus a făcut aceasta în consacrarea Sa la Iordan, prin aceea că a fost de acord să facă voinţa Tatălui chiar până la moarte, şi pe cruce a spus: „În mâinile Tale îmi încredinţez spiritul” — spiritul vieţii, dreptul Său la viaţă, pe care nu-l pierduse nici prin păcat şi nici altfel. Acest preţ de răscumpărare, sau preţ suficient pentru a răscumpăra pe Adam cu toată rasa lui, întotdeauna de atunci a fost ca o depunere în mâinile dreptăţii şi este acolo acum — încă neaplicat. Nu poate fi aplicat treptat, câte puţin pentru fiecare; când va fi aplicat, trebuie aplicat pentru toţi în acelaşi timp.

De ce trebuie aplicat tot odată? Pentru că este doar o viaţă. Se cere întregul merit al jertfei lui Cristos pentru a recupera pe tatăl Adam din condamnarea lui, şi se cere întregul merit al acestei jertfe pentru oricare din copiii lui Adam. Răscumpărarea nu poate fi împărţită în milioane de părţi ca să i se dea fiecărui membru al rasei o bucăţică. Întreaga jertfă a lui Cristos a fost necesară pentru fiecare din rasă şi este suficientă pentru întreaga rasă, când va fi în acest fel aplicată. Va fi aplicată pentru întreaga rasă, dar nu va fi aplicată numai când vine timpul Tatălui ca să predea rasa Răscumpărătorului — la timpul hotărât ca Răscumpărătorul să ia în posesiune rasa ca Rege al regilor şi Domn al domnilor, să stabilească peste ei Împărăţia Lui glorioasă, să-i elibereze din puterea păcatului şi morţii şi să le dea tuturor privilegiile restabilirii, pe care jertfa Lui de răscumpărare le face posibile.

Jertfa pentru păcat

Între timp se realizează o altă trăsătură a marelui plan al Tatălui ceresc — un aranjament prin care un anumit număr din copiii lui Adam pot deveni asociaţi cu Isus în suferinţa din timpul prezent şi în gloria care va urma. Această trăsătură a planului nu este darea unei răscumpărări, deoarece aceasta a fost deja dată prin moartea lui ((50)) Isus; ci acest plan este să pregătească o subpreoţime, care în cele din urmă vor fi regi cu Mântuitorul — o preoţime regală. În mod evident, prin urmare, jertfa pentru păcat nu trebuie să se confunde cu preţul de răscumpărare, pentru că preţul de răscumpărare este complet şi a fost complet înainte de a fi invitată Biserica să ajungă în această poziţie de sacrificiu de sine.

Ziua de Ispăşire evreiască a reprezentat întreagă lucrarea şi operarea jertfei pentru păcat, care a început cu persoana lui Isus. Moartea lui Isus a fost ilustrată prin uciderea viţelului în Ziua Ispăşirii. Aceasta a fost marea jertfă pentru păcat — o jertfă pentru păcat dată de Isus, care S-a oferit pe Sine. El a fost atât Preotul uns al lui Dumnezeu, cât şi jertfa devotată. Meritul acelei jertfe putea fi aplicat pentru tot poporul, dar, dacă se făcea aşa, nu mai era loc pentru jertfa clasei Ţapului Domnului, jertfa sub-preoţilor care, dacă sunt credincioşi, vor fi făcuţi curând preoţime regală a Mileniului. În tip, Marele Preot făcea posibil ca meritul jertfei sale să fie aplicat pentru sine şi pentru casa sa — el însuşi reprezentând Biserica, corpul lui Cristos; casa sa reprezentând casa credinţei, consacraţii care nu vor reuşi să ajungă membri ai corpului lui Cristos şi în schimb vor fi pe plan spiritual, „o mulţime mare”, care vor servi pe Dumnezeu zi şi noapte în Templul Său — în Biserica Sa glorificată.

Jertfele făcute în timpul vârstei Evanghelice

Această trecere a meritului jertfei lui Isus, întâi de toate pentru şi prin Biserica Sa, nu diminuează meritul acestei jertfe şi nici valoarea ei, deoarece toţi cei care au parte de acest merit participă la condiţia că îşi vor preda drepturile pământeşti, urmând pe urmele lui Isus. Clasa preoţească cuprinde pe aceia care ţin aran-jamentul legământului, care voluntar şi din inimă îşi pun viaţa în serviciul Domnului. Clasa turmei mari este compusă din aceia care n-au reuşit să-şi predea cu totul viaţa şi drepturile pământeşti, şi de aceea aceste drepturi pământeşti le vor fi luate prin strâmtorare mare. Toţi ceilalţi care primesc favoarea Domnului în timpul acestei vârste şi nu reuşesc să ajungă în una sau cealaltă din aceste clase — dacă nu reuşesc să devină membri, fie ai preoţimii regale, fie ai companiei de servi Levitici — nu pot păstra nici o binecuvântare sau privilegiu al restabilirii, ci vor muri în moartea a doua. Astfel, întregul merit al lui Isus, destinat pentru Adam şi rasa lui, numai trece prin clasa bisericii, prin cei consacraţi, în drum spre Adam şi rasa lui. Prin acest aran-jament, Biserica având posibilitatea să se împărtăşească cu Isus de suferinţele pentru dreptate, Marele Preot ne acceptă fiinţele consacrate şi le face parte din sacrificiul Său, iar măsura deplină a meritului Său, ca preţ de răscumpărare, trece mai departe la omenire pentru a-i da lui Adam şi familiei lui privilegiile restabilirii timp de o mie de ani.

Acestea sunt sacrificiile mai bune şi jertfele pentru păcat, nu făcute de noi, ci făcute de Marele Preot pe care Tatăl L-a numit pentru acest scop. Acest Mare Preot şi-a completat sacrificiul pentru păcate: întâi propriul trup şi apoi trupul tuturor celor care au venit la Tatăl prin El în timpul celor 19 secole trecute. El îşi va termina curând lucrarea de sacrificiu şi va glorifica împreună cu El pe cei care suferă împreună cu El — făcând din ei tovarăşii Săi în Împărăţia Sa mesianică. Atunci El va aplica în folosul întregii omeniri meritul sacrificiului pe care la sfârşit la Calvar şi pe care numai l-a împrumutat sau acordat Bisericii în timpul vârstei Evanghelice.

Acest sacrificiu va fi predat dreptăţii deplin, complet, veşnic, destinat ca o compensaţie deplină a păcatului originar. Cu aceasta, Adam şi toţi copiii lui vor fi predaţi de către dreptate în mâinile lui Isus. Dreptatea divină nu va mai avea de-a face cu omenirea. Toţi vor fi sub administrarea Împărăţiei Milenare. Timp de o mie de ani Răscumpărătorul, Răscum-părătorul rasei, va învăţa, va răsplăti, va pedepsi, se va ocupa de omenire pentru instruirea ei în dreptate şi pentru ridicarea ei din starea de păcat şi moarte, dând fiecăruia posibilitatea deplină de întoarcere la perfecţiune.

La sfârşitul celor o mie de ani, după ce a realizat tot ce a fost posibil pentru fiecare membru al rasei, Mesia va preda Tatălui totul şi va spune clasei oilor: „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, de moşteniţi împărăţia care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii”. (Mat. 25:34) Toţi ceilalţi, găsiţi nevrednici de viaţă veşnică, vor fi nimiciţi în moartea a doua, simbolic reprezentată ca un foc mistuitor.

Astfel ne-am străduit să clarificăm distincţia între preţul de răscumpărare şi aplicarea preţului de răscumpărare, şi jertfa pentru păcat şi binecuvântările care rezultă pentru Biserică din privilegiul participării în acele jertfe pentru păcat — suferinţele lui Cristos.

Trei întrebări interesante

Ne folosim aici de ocazie pentru a răspunde la unele întrebări legate de aceasta:

Întrebare: Este corect să spunem că noi, Biserica, primim prin acordare „o anumită parte”, sau „partea noastră”, din meritul răscumpărării acum — în timpul vârstei Evanghelice?

Răspuns: Persoana care foloseşte acest limbaj ar putea avea gândul corect, dar n-ar folosi cele mai bune cuvinte prin care să exprime gândul acela, ca să evite a fi înţeles greşit. După cum s-a arătat mai sus, tot meritul lui Cristos este necesar fiecărui membru al rasei. Dacă am împărţi meritul lui Cristos, nimeni n-ar avea destul. Dacă ar fi dat tot unuia, ceilalţi n-ar primi nimic. Planul lui Dumnezeu, prin urmare, este să ţină acel preţ de răscumpărare în rezervă până la timpul cuvenit pentru inaugurarea Împărăţiei lui Mesia, şi atunci să aplice acel preţ şi să transfere întreaga rasă deodată lui Isus — Împărăţiei Mesianice. Atunci, în timpul Mileniului, ar putea fi potrivit să se spună că fiecare va primi binecuvântările restabilirii ca partea sau împărtăşirea sa din meritul de răscumpărare; dar, strict vorbind, toată binecuvântarea întregii lumi este binecuvântarea răscumpărării.

Întrebare: Dacă răscumpărarea n-a fost încă aplicată, împărţită, acordată rasei din cărţile dreptăţii, şi dacă ((51)) noi, care suntem din Biserică, suntem membri ai omenirii, cum participăm noi la binecuvântarea răscumpărării?

Răspuns: Întregul merit al răscumpărării fiind în mâinile dreptăţii, Cel care posedă acel merit, Isus — în armonie cu planul Tatălui — îl atribuie întregii companii, celor care vreau să accepte oferta acestei vârste Evanghelice şi se predau pe sine ca jertfe, pentru a merge în urmele paşilor Învăţătorului. Există o mare diferenţă între a da şi a atribui, întocmai cum ar fi diferenţa între a da unui om o mie de dolari şi a-i atribui o mie de dolari susţi- nându-i nota de plată. Isus, ca marele nostru Avocat, ne atribuie sau ne susţine în măsură deplină contractul cu Tatăl. Contractul nostru este că ne vom preda drepturile pământeşti asemenea lui Isus.

Tatăl ceresc nu ne-ar putea recunoaşte vrednici de a încheia aşa un contract, numai dacă Marele nostru Avocat ne susţine sau garantează pentru noi în această problemă. Ce garantează El? El garantează că noi ne vom pune viaţa — că viaţa noastră pământească va fi deplin predată la timpul cuvenit.

După cum am văzut, există trei clase pentru care Isus devine Chezaşul, Garantul. Întâi sunt aceia care deplin şi complet îşi îndeplinesc contractul, atât în literă, cât şi în spirit, punându-şi viaţa voluntar, după exemplul Învăţătorului. Aceştia vor fi „mai mult decât învingători”, membri ai corpului Celui Uns. Apoi va urma clasa turmei mari, care în cele din urmă vor fi învingători, dar nu „mai mult decât învingători”. Fiind învingători, li se va acorda viaţă veşnică pe plan spiritual, dar, din cauza lipsei de zel şi iubire, ei nu vor reuşi în alegerea ca membri ai Corpului lui Cristos.

În al treilea rând sunt aceia care nu vor fi nici mai mult decât învingători, nici chiar învingători, ci eşecuri — care se întorc înapoi în păcat ca şi scroafa care s-a întors să se tăvălească în mocirlă. Aceştia vor muri în moartea a doua. În orice caz, marele nostru Avocat, Marele Preot, susţinându-i pe toţi aceştia, ei vor fi astfel liberi în cele din urmă de toată respo