ISPITE DEOSEBITE PENTRU NOUA CREAŢIE

„Căci n-avem un mare preot care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre, ci Unul ispitit în toate asemenea nouă, dar fără păcat. Să ne apropiem, deci, cu deplină încredere de scaunul harului, ca să căpătăm îndurare şi să aflăm har, ca să avem ajutor la momentul potrivit.” — Evrei 4:15, 16.

W. T. 1916 (pag. 295-296)

În discursul său, aşa cum este dat în această epistolă, apostolul Pavel şi-a condus cititorii la punctul aprecierii faptului că deşi Domnul Isus n-a fost un preot după aran-jamentul evreiesc, nefiind un membru al seminţiei lui Levi, totuşi El a fost un preot prin numire divină specială. El a intrat în funcţia preoţească la conceperea şi ungerea Sa cu Spiritul Sfânt, pe care l-a primit când a fost botezat de Ioan. Lucrarea Sa de Mare Preot continuă încă, şi nu va fi completă până la sfârşitul domniei Sale de o mie de ani. El este acum preot pe cel mai înalt plan, planul divin. Deşi la înviere a devenit atât de mare, atât de mult înălţat deasupra omenirii, totuşi acest Mare Preot, cel mai mare din toată casa fiilor, este unul care poate fi atins de simţământul neputinţelor omeneşti. El îşi dă seama de imperfecţiunile, încercările şi dificultăţile noastre, deoarece în zilele când era în trup a avut încercări similare, dificultăţi similare.

Se ridică întrebarea: Cum a putut Isus avea acelaşi fel de dificultăţi pe care le-ar avea o mamă? Cum a putut fi încercat în toate privinţele ca o mamă? El n-a fost niciodată mamă. Cum a putut fi încercat ca un tată? El n-a fost niciodată tată. Cum a putut fi încercat ca un beţiv, sau în multe feluri cum este încercată omenirea căzută, dacă El a fost perfect?

Răspundem: Apostolul nu se referea la ispitele omenirii căzute. El spune: „Ispitit în toate asemenea nouă”. El vorbea despre noile creaţii. În afara celor pe care le-a avut ca nouă creaţie, nu ştim despre nici o altă ispită care să fi venit la Domnul nostru. El a fost ispitit cum suntem noi ispitiţi, ca şi creaţii noi în Cristos. El n-a fost supus fiecărei ispite de la gusturile, poftele şi tendinţele căzute care ne asalteză, care ne vin ca membri ai rasei degenerate a lui Adam. Acestea nu sunt ispitele creaţiei noi. Cei care s-au înrolat sub stegul lui Iehova trebuie să iubească dreptatea şi să urască nelegiuirea. Acesta a fost gândul Domnului nostru.

Oricine iubeşte şi aprobă răul în gândul lui, dă dovadă că nu are gândul lui Cristos, şi, în mod cuvenit, n-ar fi unul din clasa „noi”, la care se face referire aici, deoarece ispitele lui n-ar fi ca şi acelea pe care le au noile creaţii concepute de spirit, ca şi acelea pe care le-a avut Isus. Cei care înainte au trăit în păcat ar trebui să ştie suficient cât de nedorit este. Cei care au practicat păcatul ar trebui să aibă dovezi satisfăcătoare despre natura lui nesfântă, despre efectele lui dăunătoare şi distructive. Astfel, noi, care am fugit de păcat şi am venit în familia lui Dumnezeu, nu dorim să ne întoarcem în robia lui, ca un câine care s-a întors la ce vărsase sau ca o scroafă care s-a întors să se tăvălească iarăşi în mocirlă. Acelea nu sunt deloc ispitele noastre. Ispitele noastre sunt cu mult mai subtile.

Ispitele spre egoism

Privind în urmă la viaţa Domnului nostru, vedem cum a fost ispitit după botezul Său la Iordan. Una dintre ispite a fost cu privire la folosirea puterii date Lui de Dumnezeu. Îi era foarte foame şi era într-un loc unde nu se putea procura deloc hrană. Adversarul I-a sugerat să-Şi folosească puterea miraculoasă pentru a face hrană pentru Sine, poruncind pietrelor să se facă pâine. El putea să facă aceasta, deoarece ne amintim că nu numai cu o ocazie El a creat miraculos hrană pentru a hrăni mulţimea, iar altă dată a prefăcut apa în cel mai ales vin. Dar cu această ocazie, El a refuzat să folosească această putere pentru a-Şi satisface propria foame. Spiritul de devotare către Tatăl L-a dus în pustie pentru rugăciune, meditare şi studiere a Cuvântului lui Dumnezeu, ca pregătire pentru începerea serviciului Său de jertfire.

Noi n-avem puterea să prefacem pietrele în pâine, ori apa în vin. Dar noi avem anumite privilegii şi posibilităţi; de exemplu, posibilitatea de a vorbi în numele Domnului şi de a spune despre bunătatea Lui şi despre mi-nunatul Lui plan pentru mântuirea omului. Toate aceste lucruri sunt privilegii pentru noi care urmăm în urmele lui Isus. În acestea, ispita este de a face aceste lucruri pentru propriul avantaj deosebit. De exemplu, am putea intreprinde vestirea adevărului cu gândul de a obţine onoare şi plată mare. Această ispită, de a folosi această putere a lui Dumnezeu şi adevărul lui Dumnezeu pentru mărire personală, vine frecvent la aceia care sunt servi ai lui Dumnezeu. În măsura în care cineva ar face aceste lucruri, în acea măsură ar cădea în ispită.

((66))

Un alt mod în care Isus a fost ispitit, a fost sugestia de a se arunca jos de pe acoperişul templului şi astfel să atragă atenţia tuturor oamenilor spre Sine. Acest act L-ar dovedi posedat de o putere supraomenească şi ar părea să implice că era sub protecţia specială a lui Dumnezeu. Astfel ar putea face o demonstraţie minunată despre Sine şi ar fi considerat ca cineva mare. Adversarul, cre-dincios metodelor lui obişnuite, a aplicat greşit o Scriptură, străduindu-se să convingă pe Învăţătorul că Dumnezeu îi promisese că-L va proteja tocmai într-o astfel de împrejurare, că-L va sprijini ca nu cumva să-şi lovească piciorul de vreo piatră. Dar lui Isus i-a displăcut această denaturare a Scripturii şi a răspuns: „Este scris: Să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău.” El a refuzat să ispitească pe Dumnezeu, să-L încerce printr-o aplicare greşită a făgăduinţei Sale. Cuvântul scris a fost refugiul şi tăria Lui în fiecare ispită.

Tot aşa, unii dintre ucenicii lui Cristos sunt ispitiţi să facă lucruri într-un spirit de nesăbuinţă, sperând că Dumnezeu îi va apăra de rezultatele rele ale unui curs contrar cu legile naturii, sau îi va cruţa de urmări care în mod natural ar rezulta din anumite acţiuni. Aceasta ar fi îngâmfare din partea unui copil al lui Dumnezeu. Un astfel de curs spune prin implicaţie: „Dumnezeu mă va proteja, El nu va permite să ajung la daune.” A-ţi lua libertatea să faci ceea ce Dumnezeu niciodată n-a autorizat în Cuvântul Său, şi apoi a aştepta un miracol pentru a preveni răul din cele ce ar urma, este în întregime greşit şi nejustificabil. Dacă ne-am lua libertatea să ieşim afară pe vreme rece sau furtunoasă îmbrăcaţi nepo-trivit, când nu este necesar să facem astfel, şi în acest fel a risca să ne îmbolnăvim, am face un lucru greşit şi nejustificat. Corpurile noastre aparţin Domnului şi n-avem nici un drept să facem fără nici un rost ceva ce ar fi risc de rănire sau de moarte. Numai datoria sau necesitatea ar scuza un astfel de curs.

Ispite de a face compromis

O altă ispită care I s-a prezentat Domnului nostru a fost ca să privescă peste împărăţiile lumii şi apoi să fie sigur că toate acestea îi vor fi date în stăpânire, fără să trebuiască să se supună la suferinţă, fără să adopte cursul dureros trasat de Dumnezeu, dacă doar ar cădea la pământ şi s-ar închina lui Satan, i-ar recunoaşte autoritatea lui, în locul celei a lui Iehova. Cuvintele lui Satan implicau că el n-ar cere aşa suferinţă şi sacrificiu cum cerea Dumnezeu, că numai de-ar coopera Isus cu el, şi toate ar merge fără piedici şi prosper. Dragul nostru Domn a replicat: „Pleacă Satan! căci este scris: „Domnului Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui să-I slujeşti.” Astfel adversarul cel viclean a fost zădărnicit în fiecare punct. Isus a avut ca armătură Cuvântul lui Dumnezeu şi a fost în siguranţă la fiecare atac.

Aşa ispite ne pot veni şi nouă. Am putea avea sugestii că numai de n-am fi aşa de stricţi, ci am coopera într-o oarecare măsură cu lumea şi cu spiritul ei, am putea să ne înţelgem mai bine şi să avem o influenţă mai mare asupra oamenilor. Acesta a fost argumentul adversarului la Învăţătorul: „Cooperează cu mine şi noi vom aduce toată lumea acolo unde îi poţi da mari binecuvântări.” Dar Isus n-a vrut să se abată de la calea Tatălui. Ispite şi sugestii de felul acesta vin adesea la poporul Domnului. Ne temem că mulţi dintre urmaşii declaraţi ai Lui au făcut compromisuri cu lumea şi cu adversarul. Sistemele bisericeşti au căzut tocmai în această cursă a diavolului. Aceasta a fost desigur o greşeală gravă şi costisitoare. Ispite şi sugestii de acest fel vin adesea la poporul Domnului.

Ispitele de a întoarce rău pentru rău

Şi noi avem ispite de a întoarce rău pentru rău şi ocară pentru ocară. Domnul nostru a fost ispitit astfel chiar înainte de răstignire. Când a fost predat preoţilor celor mai de seamă şi dus în faţa Sinedriului evreiesc, El nu i-a dat în vileag, cum ar fi putut face. Isus putea atunci să-i facă marelui preot o critică foarte usturătoare; El putea să facă remarci caustice despre caracterul marelui preot, pe bună dreptate. Cu puterea elocvenţei ce-o poseda, ar fi putut face o mare agitaţie. Poate că a simţit un impuls în această direcţie, dar a păstrat liniştea şi S-a lăsat să fie dus ca un miel la tăiere. Tot aşa avem şi noi ispite de un fel asemănător — ispite de a întoarce rău pentru rău, de a ne achita faţă de oameni, de a le da ceea ce merită.

Tronul nostru de milă

Când ne dăm seama că n-avem totdeauna succes în a rezista la aceste ispite, trebuie să ne amintim că avem un tron al harului la care putem veni şi găsi milă şi har care să ne ajute în vreme de nevoie. Putem veni la Marele nostru Preot. Marele preot din vechime deţinea o poziţie foarte înaltă şi onorabilă. Marele Preot al nostru este cu mult mai presus înălţat. Considerând aceasta, la început am putea fi înclinaţi să gândim despre El că este foarte grav, nu uşor de abordat. Dar apostolul spune că trebuie să ne amintim că acesta este Mântuitorul nostru, Cel care a murit pentru noi; şi că, deşi este atât de mult înălţat şi stă pe tronul gloriei, totuşi tronul Lui este şi un tron de milă.

A veni la tronul Mântuitorului nu este acelaşi lucru cu a veni la tronul Tatălui. Tronul lui Iehova este un tron de dreptate, dar tronul lui Isus este un tron de milă. Aici putem căpăta milă dacă nu reuşim să ajungem până la ((67)) standardul cel mai înalt. Trebuie să ne amintim că milostivul nostru Mare Preot ştie întocmai ce fel de încercări avem. Dacă am încercat să facem cât am putut de bine şi am fost surprinşi într-o greşeală, El ştie cum să facă îngăduinţă pentru noi şi să fie foarte compătimitor. Trebuie să ne amintim că acest Capac al Ispăşirii este tocmai pentru acest scop — să ne arate milă.

Astfel, dându-ne seama că în ispitele şi încercările noastre Domnul este pentru noi atunci când vede luptele şi străduinţele noastre serioase, aceasta ne face cu atât mai tari în rezistenţă altă dată. „El ştie, iubeşte şi se îngrijeşte.” De aceea niciodată să nu ne descurajăm, ci să venim la El tot mereu, amintindu-ne că El niciodată nu se plictiseşte de venirea noastră şi că nu ne va îndepărta cu mâna goală.

((68))

Odihnă

„Căci noi, care am crezut, intrăm în odihnă”

Odihna credinţei, ce frumuseţe!
Să-ntâmpini prin harul care se-ncrede
Oricare-ncercare şi-oricare tristeţe
În orice momente, chiar şi când nu-L vede.

Odihnă a păcii, atât de adâncă!
Precum pescăruşii-n furtună se-avântă
Şi au a lor mare neînfricare
Cum sufletul meu linişte doreşte şi are.

Odihna iubirii, ce strălucire!
Sfântă gândire că El e al meu şi eu sunt al Lui.
Cupa amară mi-o îndulceşte,
Ochii în lacrimi mi-i fericeşte, sus când mă uit.

Inima-mi goală o umple deplin,
Cerul devine al vieţii cămin.
O, dulce odihn-a credinţei şi păcii!
Odihna iubirii, izvor dulce-al vieţii!