SF. PAVEL ÎNAINTEA LUI FELIX

Fapte 24:1-21

Sf. Pavel în Cezareea, capitala romană a Iudeii — Procesul lui în faţa guvernatorului roman — Acuzaţiile aduse împotriva apostolului — Apărarea Sf. Pavel — Doctrina învierii, tema propovăduirii lui — Această doctrină pierdută din vedere de mulţi creştini declaraţi din zilele noastre — Guvernatorul roman interesat de învăţăturile apostolului — Sf. Pavel prizonier doi ani

„De aceea mă deprind să am totdeauna o conştiinţă fără vină înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor.” Versetul 16

W.T. 1 Sept. 1916 (pag. 268-269)

Felix, guvernatorul roman al Iudeii, l-a primit pe Sf. Pavel ca prizonier. Duşmanii apostolului, marele preot şi alţi conducători evrei, setoşi de sângele lui, s-au grăbit să coboare din Ierusalim în Cezareea. Au adus cu ei un avocat roman numit Tertulus, ale cărui cunoştinţe de practică romană le va permite, sperau ei, să dovedească faptul că Sf. Pavel era un personaj periculos, un fel de anarhist. Felix era judecătorul. Nu existau juraţi. Tertulus, abil ca pledant, şi-a făcut acuzaţiile şi le-a confirmat cu martori din Ierusalim.

Cu ascuţit simţ practic, avocatul roman a complimentat pe guvernator în privinţa eficienţei lui în păstrarea până atunci a păcii, în reprimarea oricărei forme de revoltă şi în menţinerea liniştii şi ordinii. Aceasta a pavat complet drumul pentru cererea avocatului ca guvernatorul să-şi continue acest curs vrednic de laudă şi să scape ţara de un agitator periculos, apostolul. S-au adus martori care au depus mărturie cu privire la prima tulburare din templu în Ierusalim, şi, de asemenea, cu privire la aceea din ziua următoare, în care Sinedriul s-a împărţit în două părţi, şi a urmat o revoltă generală. Apostolul a fost acuzat de a fi conducătorul principal al unei secte numită a nazarinenilor, şi pretenţia era că a cauzat tulburare în toată lumea, atât printre evrei, cât şi printre greci.

Acesta era cazul lui Tertulus. El a acuzat pe prizonier că era vinovat de sacrilegiu, că Sf. Pavel profanase templul, şi se deducea concluzia că apostolul cauzase răzvrătiri înăuntru sfântului sanctuar. S-au procurat martori pentru a dovedi că aceste acuzaţii erau adevărate.

Guvernatorul Felix i-a făcut semn apostolului că avea libertatea să răspundă la acuzaţii. Atunci Sf. Pavel şi-a deschis apărarea cu observaţia că era mulţumit pentru faptul că judecătorul lui fusese de câtva timp în scaunul de judecător şi era bine familiarizat cu obiceiurile evreieşti; că, prin urmare, va înţelege ceea ce un novice n-ar putea: de ce venise apostolul la Ierusalim să se închine după maniera evreilor, să sărbătorescă una din sărbătorile lor religioase. El venise nu să provoace o răscoală, ci să se închine lui Dumnezeu după obiceiul evreiesc, şi nici un martor nu mărturisise că a fost găsit în templu discutând în contradictoriu sau adunând mulţime. Acuzaţia era neadevărată. El n-a făcut aceste lucruri nici în sinagogi, nici în altă parte, şi duşmanii lui nu puteau dovedi lucrurile de care îl acuzau.

Răspunsul apostolului a fost şi logic şi complet. Totuşi guvernatorul nu putea înţelege de ce în acele împrejurări trebuia să fie o tulburare. Deci a fost necesar ca Sf. Pavel să explice că evreii aveau antipatie faţă de el din cauza credinţei lui religioase diferite, nu din cauza vreunei fapte rele din partea lui.

Doctrina învierii

Sf. Pavel a declarat că nu suferise nici o schimbare în credinţa sa evreiască, el credea încă învăţăturile legii şi scrierile profeţilor, el ţinea încă la doctrina fundamentală evreiască a necesităţii unei învieri din morţi şi el avea încă credinţă în făgăduinţa că prin învierea morţilor în cele din urmă vor veni binecuvântările lui Dumnezeu la Israel, şi prin Israel la toate familiile pământului. Mai mult, el s-a exersat, s-a antrenat, s-a disciplinat să-şi ţină conştiinţa curată, fără să calce legile divine şi omeneşti.

Aceasta a fost o mare mărturie. Forţa ei trebuie să fi avut greutate nu numai pentru guvernator, ci şi pentru evrei, care în scop ucigaş căutau viaţa apostolului, din cauza unei mici diferenţe de opinie în chestiuni religioase. Ce lecţie avem aici! Un guvernator şi judecător roman de o reputaţie nu prea plăcută, un procuror dispus să-şi vândă talentele pe bani, fără să ţină seama de principiile justiţiei, marele preot evreu, tip al marelui Mesia, asociindu-se cu aceia care se străduiau să pervertească justiţia şi să distrugă pe unul din cei care făceau parte din „sarea pământului”!

Domnul nostru prezisese că unii dintre ucenicii Săi vor sta înaintea împăraţilor şi prinţilor, dar că ei nu vor fi descurajaţi. El va sta lângă ei pentru a le da ajutor (Mat. 10:17-22). Cât de literal s-a împlinit aceasta în cazul Sf. Pavel! Cât de evident a stat Domnul lângă el şi i-a dat cuvinte potrivite!

Apostolul a continuat să explice că adusese milostenii poporului său, darurile neamurilor care auziseră mesajul harului lui Dumnezeu. Anumiţi evrei din Asia Mică îl găsiseră curăţit în templu, dar fără să fie strigăte sau zarvă. Aceşti evrei trebuiau să fie aduşi în faţă ca martori. Sau aceia care au adus acuzaţii împotriva lui să fi fost mai specifici; în ziua următoare atacului mulţimii, ziua când a fost adus în faţa Sinedriului, trebuiau să fi spus ce zarvă a făcut în templu sau ce faptă rea găsiseră la el. Numai o acuzaţie puteau face, anume că, în timp ce stătea printre ei, strigase: „Pentru învierea morţilor sunt eu judecat astăzi de voi”. Sigur, guvernatorul nu putea gândi că în aceasta era ceva înrudit cu răzvrătirea sau cu anarhia! Prizonierul fusese în drept, dar cei care-l acuzau fuseseră incorecţi.

((91))

O doctrină pierdută din vedere

Mărturia apostolului ne arată că în toată pro-povăduirea sa a pus accent deosebit pe doctrina învierii morţilor, atât a celor drepţi, cât şi a celor nedrepţi. Vai, în zilele noastre această doctrină s-a pierdut în mare măsură din vedere! Puţini creştini se gândesc vreodată la înviere. Puţini au auzit vreodată vreo predică despre acest subiect. De ce este acest lucru?

Răspundem că este deoarece o mare eroare cu privire la starea morţilor a intrat printre creştini. Conform, atât catolicilor, cât şi protestanţilor, numai cei sfinţi sunt potriviţi pentru cer când mor. Ambii sunt de acord că numai caracterele finisate ar putea în mod cuvenit să fie admise acolo. Ambii sunt de acord cu cuvintele Domnului nostru referitoare la Împărăţie: „Puţini sunt cei care o găsesc” (Mat. 7:13-14). Prietenii noştri catolici ne spun că aproape toată omenirea — păgâni, catolici şi protestanţi — merg în purgatoriu, unde, timp de secole, trec prin suferinţe grozave care îi curăţă de păcat şi-i pregătesc pentru cer. Mulţi prieteni protestanţi ne spun că ei nu văd nici măcar această speranţă, că, din punctul lor de vedere, numai „turma mică” merge în cer, că toată masa mare a omenirii, nepregătită pentru prezenţa lui Dumnezeu, trebuie să meargă undeva, şi că singurul loc pentru ei este un iad de tortură veşnică, de unde nu este nici o scăpare.

Noi nu ne vom certa cu nici una dintre părţi. Ambele vederi sunt prea îngrozitoare pentru a fi rezonabile ori juste, ca să nu menţionăm iubitoare! Preferăm să mergem înapoi la cuvintele lui Isus şi ale apostolilor şi să remarcăm că, după învăţăturile lor, morţii sunt într-adevăr morţi şi că singura lor speranţă este, după cum spune apostolul, o speranţă de înviere, „speranţa învierii”, speranţa că „va fi o înviere a celor drepţi şi a celor nedrepţi”. Fapte 24:15.

Biblia nu învaţă învierea corpului, ci învierea sufletului; şi la trezire „Dumnezeu îi va da un corp” (1 Cor. 15:38). Am dori ca toţi creştinii să se trezească la un studiu amănunţit al Scripturilor. Atunci, doctrinei învierii morţilor i s-ar da locul cuvenit, şi multă din ceaţa Evului Mediu s-ar înlătura astfel, ceaţă care nea tulburat, ne-a întristat inimile şi a îndepărtat pe mulţi de la Dumnezeu şi de la Biblie, în necredinţă.

Ziua de judecată viitoare

După ce a ascultat ambele laturi ale cazului, guvernatorul judecător a pus cazul la o parte până când va fi ascultat Claudius Lisias, comandantul fortului Antonia, ofiţerul roman care făcuse arestarea. Între timp sfântului Pavel i se dăduse mare libertate, guvernatorul Felix evident înţelegând clar situaţia reală a cazului său.

În aparenţă mult impresionat de comportarea apostolului, guvernatorul l-a chemat după aceea din nou, când şi soţia lui, care era evreică, era prezentă. El a vrut ca ea să audă mesajul Evangheliei, care lui se pare să-i fi părut rezonabil. Fără îndoială că Sf. Pavel a repetat mult din mărturia lui anterioară, apoi a făcut consideraţii referitoare la o judecată sau încercare viitoare, că destinele veşnice nu sunt fixate ca rezultat al vieţii prezente.

Fără îndoială apostolul a explicat că Dumnezeu a hotărât pentru întreaga lume o zi de încercare sau de judecată, Ziua Milenară, lungă de o mie de ani (2 Petru 3:7, 8). În acea perioadă toată omenirea va avea o încercare deplină în ceea ce priveşte vrednicia sau nevrednicia de perfecţiune umană şi de viaţă veşnică. Cei ascultători vor fi binecuvântaţi, înălţaţi, ridicaţi tot mai sus, până la perfecţiune. Neascultătorii cu voia vor fi nimiciţi în moartea a doua.

„O răsplătire dreaptă”

Deci, dacă încercarea lumii va fi în vârsta viitoare, şi dacă în vârsta prezentă Dumnezeu doar alege sau selecţionează Biserica pentru a fi Mireasa Fiului Său şi împreună moştenitori în Împărăţia Mesianică în care se va binecuvânta lumea, cum puteau avea aceste chestiuni vreo influenţă deosebită asupra lui Felix şi asupra soţiei sale? Răspundem, în două moduri:

1) Puteau să-i influenţeze în a accepta pe Christos şi în a căuta să fie din Biserica aleasă.

2) Cunoscând despre încercarea lor viitoare, trebuiau să ştie că vorbele şi faptele din viaţa prezentă au mult de-a face cu starea individului când va fi trezit din mormânt. Cei vicioşi, cei ipocriţi, cei siguri de sine, cei nesăbuiţi, cei desfrânaţi se degradează pe sine, şi numărul de paşi pe care trebuie să şi-i refacă în timpul Mileniului creşte. Dimpotrivă, orice faptă bună, orice victorie câştigată, orice practicare a moderaţiei, va face persoana în mod corespunzător cu atât mai bine pregătită pentru viaţa următoare. Fiecare faptă generoasă din viaţa prezentă îşi lasă urma în caracter, şi va aduce binecuvântări proporţionale în acea Zi Milenară de Judecată. Pe de altă parte, fiecare faptă rea, fiecare încălcare a conştiinţei, îşi va primi „loviturile” sau pedeapsa justă.

Pe când Felix îl asculta pe apostol, conştiinţa i-a fost atinsă. Conform cu această învăţătură, fiind unul dintre „nedrepţi”, el ar avea pentru mult de dat socoteală la înviere. Notăm că Sf. Pavel n-a spus nimic despre chinurile de foc, pe care o minte inteligentă trebuie să le respingă ca iraţionale, dar argumentul lui a fost cu atât mai puternic fără asemenea afirmaţie. Declaraţia lui plină de forţă a fost: „O răsplătire dreaptă pentru cei drepţi şi pentru cei nedrepţi”. În cele din urmă, guvernatorul l-a lasat să plece cu memorabilele cuvinte: „De astă dată, du-te; când voi mai avea timp potrivit, te voi mai chema”.

Guvernatorul Felix l-a chemat tot mereu pe apostol, dar se pare că nici o dată nu i-a găsit inima într-o stare suficient de coaptă şi umilită pentru a accepta mesajul apostolului şi a se preda Domnului. În legătură cu aceasta, o lecţie pentru noi toţi este că trebuie să facem prompt orice ne dăm seama că este datoria noastră. Sf. Pavel a rămas prizonier în Cezareea timp de doi ani, întreţinut confortabil, pregătindu-se pentru următoarele servicii din viaţa lui şi scriind câteva epistole către diferite Biserici.