UNELE SFATURI PASTORALE ASUPRA CĂSĂTORIEI

W. T. 1 iunie 1916 (pag. 154)

Prima ceremonie de căsătorie a fost încheiată de însuşi Dumnezeu, prin unirea primilor noştri părinţi, Adam şi Eva. Mama Eva era deja os din oasele lui Adam şi carne din carnea lui, dar cei doi fuseseră separaţi chiar de Dumnezeu. Ei erau doi în corp,dar unul în inimă; cu scopul ca întreaga rasă să se nască din această singură pereche, pentru ca atunci când va intra păcatul şi va cuprinde toată familia umană, moartea unei persoane să fie suficientă pentru a răscumpăra toată rasa. „Căci dacă moartea a venit prin om, tot prin om a venit şi învierea morţilor.” 1 Cor. 15:21; Rom. 5:12, 19

((198))

Biblia ne învaţă clar că atunci când marele plan al lui Dumnezeu va fi completat prin Restabilirea lumii, această Restabilire va duce omenirea la starea în care a fost Adam înainte de separarea femeii din el. În acest sens avem cuvintele lui Isus: „Cei găsiţi vrednici să aibă parte de veacul acela şi de învierea dintre cei morţi, nici nu se vor însura, nici nu se vor mărita . . . căci vor fi ca îngerii” (Luca 20:35). Cu alte cuvinte, în Vremurile Restabilirii, bărbaţii şi femeile îşi vor pierde trăsăturile distinctive şi vor deveni cum a fost Adam la început — fiecare complet în sine — când pământul va fi umplut cu oameni. Dumnezeu nu intenţionează să suprapopuleze pământul, ci doar să-l umple.

Dar deşi unirea bărbatului cu femeia este o chestiune de iubire între ei, legea vine şi spune că trebuie să existe reglementări potrivite şi o cale formală de autorizare a unirii lor în faţa martorilor, aşa încât să se evite necazurile în viitor. Prin urmare există anumite specificări cu privire la libertinaj etc., toate fiind, credem noi, foarte potrivite.

UN SENS SPECIAL AL CĂSĂTORIEI

Totuşi, ca şi creştini care au Cuvântul lui Dumnezeu, şi care în calitate de studenţi ai Bibliei am ajuns la o anumită apreciere a acelui Cuvânt, noi vedem în căsătorie un sens special pe care Dumnezeu l-a intenţionat când a instituit ritualul. Căsătoria între bărbat şi femeie este un tablou sau o ilustraţie a unirii care va avea loc între Cristos şi biserică; şi Dumnezeu aşa a orânduit-o să fie. Apostolul referindu-se la căsătorie ca o ilustraţie, continuă spunând că aşa cum Cristos a iubit biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea, tot aşa şi bărbaţii să-şi iubească soţiile ca pe propriul lor corp. Ef. 5:25-32.

Mare iubire este aceasta — ca un bărbat să facă pentru soţia sa ce ar face pentru sine! Cristos a făcut acest lucru pentru corpul Său, Biserica. El a făcut chiar mai mult — El Şi-a dat viaţa pentru noi. Aceasta să ne sugereze că soţii trebuie să-şi dea viaţa pentru soţiile lor şi prin urmare să se îngrijească nu numai de hrana şi îmbrăcămintea lor, dar şi de interesele lor mintale şi morale. Toate acestea trebuie să intre în grija soţului; şi un soţ bun trebuie să caute ca soţia sa să fie bine îngrijită, chiar prin sacrificarea unor lucruri pentru sine, după cum i-ar sugera împrejurările.

Apoi, privind cealaltă latură a problemei, Apostolul spune că aşa cum Biserica respectă pe Domnul ei, tot aşa soţiile trebuie să-şi respecte soţii. Numai în măsura în care omenirea a prins spiritul acestei lecţii divine înţelege cum să scoată ce este mai bun din viaţă. Cei care urmează strict aranjamentele Domnului scot ce este mai bun din legătura căsătoriei. Soţul care-şi iubeşte soţia până acolo încât îşi neglijează uneori propriile preferinţe este probabil cel mai apreciat; iar soţia care face tot ce poate pentru a servi interesele soţului şi-i este devotată este o ilustraţie a ceea ce face Biserica pentru Domnul.

În această declaraţie noi nu contrazicem pe Apostol când spune, „Cine se căsătoreşte bine face; şi cine nu se căsătoreşte, mai bine face” (1 Cor. 7:38). El nu se adresează aici lumii, ci acelora care şi-au devotat Domnului viaţa. Dacă căsătoria lor nu vine în opoziţie cu consacrarea lor faţă de Domnul, atunci să se căsătorească. Dacă aceasta ar veni în opoziţie cu consacrarea lor, atunci căsătoria ar însemna punerea unei ipoteci pe viaţa lor. Dar sunt cazuri când atât fraţii cât şi surorile au beneficiat de căsătorie, nu numai personal, ci şi în relaţia lor cu Domnul şi cu alţii.

Nu vrem să fim înţeleşi că vrem să spunem că aceia care se căsătoresc fac împotriva Domnului. Toţi cei care vreau să placă Domnului trebuie totuşi să fie foarte atenţi în această chestiune; iar alţii să nu critice pe cei care se căsătoresc. Aceasta este libertatea cu care Dumnezeu ne-a făcut liberi; şi aceasta este libertatea pe care trebuie atât s-o menţinem pentru noi, cât şi s-o acordăm altora.

„LA BINE SAU LA RĂU”

Cei care se căstoresc trebuie să ia în considerare faptul că nu se căsătoresc cu o persoană perfectă; căci Biblia ne spune că „nu este nici unul perfect, nici măcar unul”. Nici unul nu este perfect; iar cineva imperfect să ceară ca altul să fie perfect, când nici unul nu este sau nu poate fi perfect, este evident greşit. Totuşi, fiecare să se străduiască să-şi ascundă slăbiciunile. Există unii care sunt neînţelepţi în această chestiune. Mintea noastră fiind perfectă, noi trebuie să trăim conform cu acel standard înalt al minţii, cât putem de aproape. Trebuie să ne ascundem cât putem de repede orice defect, ca să nu fie nici o piedică. Ar fi o greşeală ca cineva să gândească atunci când se căsătoreşte că se căsătoreşte cu cineva perfect. El şi-a reţinut slăbiciunile faţă de celălalt, iar acesta faţă de el; şi bine ar fi dacă ei şi-ar reţine slăbiciunile toată viaţa.

Cei care se căsătoresc să nu se întrebe unul pe altul despre lucrurile din trecutul lor; fiindcă în momentul căsătoriei fiecare îl ia pe celălalt la bine şi la rău; nu trebuie să privească în urmă. Tot aşa este şi când Domnul ne acceptă; El nu face investigaţii în trecut. Nici noi nu trebuie să facem. Dacă perechile căsătorite află că au dificultăţi, să nu permită nimănui să se amestece între ei, străduindu-se să le rezolve dificultăţile; fiindcă toate aceste încercări fac necazuri. Nimeni să nu încerce să se amestece în ceea ce a legat Dumnezeu împreună. Dificultăţile căsătoriei cauzează invariabil multe discuţii; şi ştiind acest lucru, să fim atenţi să nu facem ceva ce să crească dificultăţile din viaţa altora. Noi nu trebuie nici măcar să ne arătăm compătimirea. Trebuie să-i lăsăm în pace. Să le dăm sfaturi ori de câte ori le cer, dar să nu ne amestecăm. Căsătoria lor este la bine şi la rău câtă vreme vor trăi.

Aşa deci, căsătoria este o problemă serioasă şi trebuie intreprinsă numai după o considerare serioasă. Ea este o obligaţie sacră. Părţile care fac contractul se leagă pentru tot restul vieţii. Dacă acest gând ar fi mai deplin apreciat şi urmat, toate căsniciile ar fi mai satisfăcătoare.