CREDINŢA DEMONSTRATĂ PRIN FAPTE
„Eu îţi voi arăta credinţa mea din faptele mele.” Iacob 2:18
W. T. 1 mai 1916 (pag. 139-140)
Credinţa este o convingere mintală despre lucruri, nedemonstrată în mod categoric simţurilor, dar primită pe o autoritate care se presupune a fi bună. Există o altă caracteristică ce pare foarte strâns aliată cu credinţa, anume, credulitatea. Diferenţa între acestea două pare a fi că credinţa cere dovezi şi autoritate bună şi sănătoasă ca bază pentru ea. Există oameni cu foarte multe prejudecăţi, şi care par a raţiona foarte puţin asupra lucrurilor. Uneori ei se bucură de reputaţia că au multă credinţă, în timp ce adevărul este că ei au multă credulitate. Creştinul este chemat să exercite credinţă responsabilă. El exercită credinţă în Dumnezeu. Dacă s-ar îndoi de existenţa lui Dumnezeu, de caracterul lui Dumnezeu, el n-ar fi pregătit în nici un sens să primească Mesajul pe care Tatăl îl are de trimis acum.
După ce am prins din cartea naturii o sclipire a marelui Caracter divin, noi, destul de potrivit, înainte de a exercita credinţă în Biblie cercetăm despre persoanele scriitorilor — cine au fost ei, cum a fost caracterul lor, cine au pretins ei că sunt, ce dovezi sunt că ei au fost sinceri, şi dacă aceste dovezi sunt în armonie. Cu alte cuvinte, credinţa nu sare la concluzii, ci face investigaţii şi se asigură să aibă o bază raţională pentru existenţa ei. Dacă ar fi o bază solidă, aceasta ar fi cunoştinţa. Credinţa nu este cunoştinţă. De aceea credinţa cere o bază raţională pe care să clădească.
CREDINŢA SE DEOSEBEŞTE DE CREDULITATE
Cu Biblia deschisă, creştinul are în faţa lui un câmp de credinţă-cunoştinţă — cunoştinţa lucrurilor nevăzute de ochiul natural — toate acestea putând fi continuu verificate. Deşi este întotdeauna satisfăcut de ceea ce-şi demonstrează, pe parcurs el trebuie cu necesitate să-şi manifeste credinţa, verificând ceea ce este bun. Procesele sale mintale fiind active, el trebuie să-şi dea seama cum un aspect al planului divin se potriveşte cu altul. Astfel credinţa lui devine mai largă, mai adâncă, mai puternică. Cu timpul credinţa lui devine convingere atât de puternică încât ar fi dispus să-şi rişte viaţa pentru ceea ce crede că este adevărul din făgăduinţele divine. El acceptă aceste făgăduinţe ca pe un lucru real, ceva despre care ştie — nu ceva primit într-o manieră vagă, nesatisfăcătoare.
Pe de altă parte, credulitatea este prejudecată. Păgânii sunt creduli; pentru că ei au prejudecăţi oarbe. Mulţi creştini par să fie asaltaţi de acelaşi spirit al credulităţii şi par a-l lua în mod greşit drept credinţă. Să nu uităm că în timpul prezent există două puteri mari — puterea Binelui şi puterea Răului. Să nu uităm că timp de 6000 de ani puterea Răului a predominat pe pământ. Dumnezeu i-a permis lui Satan să aibă multă putere în lume. Dar aceasta este o putere înşelătoare. Pe seama puterilor spirituale înşelătoare ale lui Satan punem noi multele superstiţii care s-au fixat printre oameni.
De exemplu, a fost un timp când noi gândeam că este o manifestare de mare credinţă a vedea trei dumnezei într-Unul, şi un Dumnezeu în trei. Din punctul nostru greşit de vedere spuneam, „aceasta nu este o chestiune de raţiune; este o chestiune de credinţă”. Faptul că cineva a spus că sunt trei dumnezei într-Unul şi un Dumnezeu ((211)) în trei nu era o bază de credinţă. Aşa deci, faptul că noi credeam în treime nu era credinţă, ci credulitate, şi la fel era cu multe alte lucruri; noi nu exercitam credinţă, şi aşa se pare a fi fost cazul cu foarte mulţi în trecut. Ei trebuie să fi înghiţit multe lucruri cu foarte puţină masticare mintală. Noi credem că asemenea condiţii încă mai există.
Remarcăm pe prietenii noştri, adepţii Ştiinţei Creştine. Mulţi dintre ei sunt oameni nobili, foarte demni de apreciere în unele privinţe; totuşi, după judecata noastră, ei deţin unele doctrine care nu sunt chestiune de credinţă, ci de credulitate. Ei au teorii cu privire la păcat, cu privire la eroare. Fiindcă aceste teorii par să se potrivească cu anumite experienţe din viaţă, ei le-au acceptat ca bază pentru ceea ce ei numesc credinţă, şi se pare că le-au primit fără nici un proces de raţiune. Baza doctrinei lor pare a fi faptul că ei au avut experienţa vindecării ca rezultat al credinţei. Ei par să nu vadă că Satan are puterea de a induce în eroare. Ne temem că mulţi dintre ei sunt induşi în eroare de înşelăciunile lui Satan. O stare asemănătoare vedem printre Mormoni. Ei de asemenea au teorii şi susţin vindecarea. La fel este cu Adventiştii de ziua a şaptea. Adversarul îi induce în eroare pe toţi aceşti oameni în privinţa Chemării Vârstei prezente; ei sunt deviaţi pe o linie laterală. De aceea ei nu vor primi cea mai înaltă binecuvântare, care este numai pentru credincioşii care merg în urmele lui Isus.
COMBATEREA DEDUCŢIILOR GREŞITE ÎN BISERICA TIMPURIE
În textul nostru apostolul spune, „Eu îţi voi arăta credinţa mea prin faptele mele”. Aceasta este parte dintr-o argumentare pe care el o prezenta. În zilele apostolului predomina o teorie, că faptele nu contau deloc — că numai credinţa conta. Apostolul Iacov combate această idee. Credinţa este foarte bună; dar trebuie să ai şi fapte! Apostolul spune, „Arată-mi credinţa ta fără fapte, şi eu îţi voi arăta credinţa mea prin faptele mele”. Pe timpul acela intrase în circulaţie o pervertire a învăţăturilor Sf. Pavel. Sf. Pavel spusese că prin faptele Legii nimeni nu putea fi îndreptăţit. Evreii, care aveau Legea, nu fuseseră în stare să ţină acea Lege; nici Sf. Pavel şi nici vreo altă fiinţă umană n-a fost în stare să ţină Legea pentru a se îndreptăţi în ochii lui Dumnezeu. Singurul mod de a face aceasta era prin credinţa în Domnul Isus Cristos, şi nu prin Legea faptelor.
Noi nu trebuie să înţelegem că Sf. Iacov i se opune Sf. Pavel în vreun sens al cuvântului în această idee, ci mai degrabă se opune deducţiilor greşite din învăţătura Sf. Pavel; adică, „Nu are importanţă ce fel de fapte am; am credinţă puternică; Dumnezeu nu va da nici o atenţie faptelor mele. Pot face faptele cărnii; dar având multă credinţă în Dumnezeu, stau bine”. Sf. Iacov subliniază că acest lucru nu este adevărat. Credinţa în Dumnezeu, în Cristos şi în iertarea păcatelor este cuvenită; dar trebuie să existe fapte care să o însoţească. După cât este de sigur că avem credinţă, ea se va şi manifesta într-un fel, şi aceste fapte dacă nu vor fi bune, vor fi rele, indiferente. Un pom bun va rodi roade bune. O fântână curată va da apă curată.
Acesta pare să fie argumentul apostolului. Desigur că noi suntem de acord cu el şi căutăm să ne arătăm faptele. Lumea nu poate aprecia credinţa noastră, deoarece nu ne poate citi inima. Dar Dumnezeu ne apreciază credinţa. Avraam a fost tatăl credincioşilor. Dumnezeu l-a iubit şi l-a tratat ca pe un prieten. El a fost numit „prietenul lui Dumnezeu”. Dar, spune apostolul, Dumnezeu i-a cerut lui Avraam să-şi arate credinţa prin fapte; el trebuia să aibă unele fapte ca să-şi dovedească credinţa. El ne va încerca după faptele noastre în privinţa puterii credinţei.