Vol. 3 Septembrie-Octombrie 1996 Nr. 6
CONSILIUL DIN IERUSALIM
Fapte 15:22-33
Primul consiliu ecumenic al Bisericii — „Spiritul unei minţi sănătoase” în rezolvarea diferenţelor doctrinare — Jugul legământului Legii faţă de libertatea creştină —Decizia apostolilor asupra chestiunilor în discuţie — Lecţii pentru zilele noastre — Libertatea nu este libertinaj.
„Hristos ne-a eliberat ca să fim liberi.” Galateni 5:1.
W. T. 1 mai 1916 (pag. 137-139)
Când Sf. Pavel şi Barnaba şi-au făcut raportul către Biserica din Antiohia, atât adunarea cât şi misionarii s-au bucurat de serviciul lor comun pentru neamuri. Cauza Domnului a fost într-adevăr prosperă peste tot pentru o perioadă. Dar această perioadă de pace, prosperitate, creştere în cunoştinţă şi în număr a fost urmată în Antiohia de o perioadă de conflicte şi neînţelegeri. Din Ierusalim, centrul activităţii pentru Domnul, au venit anumiţi fraţi, evrei din naştere, care, dându-şi seama că creştinii dintre neamuri ignorau circumcizia, au stârnit o mare agitaţie pentru acel motiv, pretinzând că după cum circumcizia fără Cristos n-ar aduce mântuire, nici mântuirea în Cristos n-ar fi operativă fără circumcizie.
Minţile multora din Biserică au fost tulburate de aceste afirmaţii, şi un timp s-a părut că era posibilă o dezbinare. Însă sfaturi mai bune au învins; şi fraţii lor preaiubiţi, Sf. Pavel şi Barnaba, au fost trimişi la Ierusalim ca şi comitet pentru a discuta cu apostolii şi cu Bătrânii de acolo. Studiul de astăzi ne spune despre această conferinţă şi despre rezultatele ei.
Incidental remarcăm înţelepciunea arătată de aceşti creştini timpurii. Ei aveau „spiritul unei minţi sănătoase” (2 Tim. 1:7; Iacov 3:17, 18). Ei aveau într-adevăr mare încredere în Sf. Pavel şi în Barnaba, şi şi-au dat seama că sub administrarea acestor doi fraţi credincioşi Biserica din Antiohia primise deja mari binecuvântări de la Domnul; şi că acest fapt mai degrabă contrazicea ideea că ei nu puteau fi apreciaţi ca subiecţi potriviţi pentru favoarea divină fără circumcizie. Prin urmare ei au procedat înţelept, considerând că voinţa Domnului în acest subiect era clară; şi că voinţa Lui era indicată prin apostoli, cărora El le spusese, „Orice veţi lega pe pământ va fi legat în ceruri, şi orice veţi dezlega pe pământ va fi dezlegat în ceruri” (Mat. 16:19; Ioan 20:21-23). În mod cuvenit se putea aştepta ca apostolii să ştie dacă creştinii dintre neamuri erau sau nu sub obligaţia care fusese pusă asupra tuturor descendenţilor lui Avraam.
CONFERINŢA DIN IERUSALIM
Respectul plin de amabilitate al Apostolilor unul faţă de altul la conferinţă este bine marcat. Este de asemenea vrednic de remarcat că ei şi-au bazat concluziile pe ceea ce au găsit scris în Scripturile Vechiului Testament şi pe conducerea lor de către providenţa divină. În câţiva ani Adevărul le devenise tot mai clar. Ei au văzut că favoarea specială a lui Dumnezeu faţă de evrei dăduse loc favorii generale faţă de oamenii din orice neam, aşa încât toţi oamenii de pretutindeni care credeau în Domnul, Îi acceptau promisiunile şi în armonie cu aceasta îşi consacrau viaţa, ca să poată avea de atunci încolo privilegii şi avantaje egale cu evreii din naştere. Ei ştiau despre legătura lui Dumnezeu prin legământ cu poporul Israel; şi le-a trebuit timp să se convingă că programul divin făcuse încă un pas înainte.
Similar, la sfârşitul acestei Vârste sunt mulţi care-şi dau seama că numai o „turmă mică” a fost chemată de Dumnezeu şi a răspuns, a sacrificat sub această Înaltă Chemare. Acestora le este însă greu să înţeleagă ideea că începe o schimbare de dispensaţii; şi că Dumnezeu intenţionează să completeze lucrarea acestei Vârste pentru Aleşi, iar apoi să inaugureze o lucrare nouă pentru cei care nu sunt aleşi — în folosul „tuturor familiilor pământului”.
Concluziile conferinţei sunt date în câteva cuvinte; anume, că în ceea ce-L priveşte pe Dumnezeu, El recunoscuse pe credincioşii proveniţi dintre neamuri acordându-le Spiritul Său Sfânt exact în acelaşi mod în care îi recunoscuse pe credincioşii proveniţi dintre evrei, şi „n-a făcut nici o deosebire între noi şi ei, întrucât le-a curăţit inimile prin credinţă” (Fapte 15:9; 10:44-47). Ce se putea cere mai mult? Neamurile primiseră toată această favoare de la Dumnezeu fără să fi venit sub robia Legământului Legii. De ce să pună un jug peste neamuri, în mod înţelept au întrebat ei, când Dumnezeu nu impusese o astfel de cerinţă? Ei şi-au dat seama că Legământul Legii era într-adevăr un jug atât de greu încât nici ei nici părinţii lor nu fuseseră în stare să-l poarte. Cristos îi uşurase de jugul Legământului Legii. De ce să-l pună ei peste fraţi, peste care Domnul nu-l pusese? Rom 3:19.
Trecând chiar dincolo de aceasta, ei au recunoscut că în unele privinţe neamurile deţineau o poziţie superioară; pentru că ele erau libere de Lege, nefiind niciodată sub acel jug. De aceea este declaraţia, „Credem că noi (evreii), ca şi ei (neamurile), suntem mântuiţi prin harul Domnului Isus Hristos”.
CONCLUZIA PROBLEMEI
În versetele 22-29 din studiul de astăzi avem decizia apostolilor în problema discutată. Ei nu numai că au scris-o, dar au şi trimis-o prin doi dintre fraţii lor de încredere — Iuda, zis şi Barsaba, şi Sila — împreună cu ((214) Pavel şi Barnaba, pentru ca Biserica din Antiohia să poată avea subiectul ca mărturie atât scrisă cât şi orală. Declaraţia era că învăţăturile care stârneau nelinişte nu fuseseră autorizate de apostoli la Ierusalim. Atunci ei au rezumat pe scurt, nu ca o lege, ci ca „lucruri necesare”, următoarele: 1) Să se ferească de hrana jertfită idolilor; 2) de sânge; 3) de animale sugrumate; 4) şi de curvie.
Nu se face aluzie la faptul că abţinerea de la aceste lucruri l-ar face pe cineva creştin; pentru că nimic în afară de credinţa în Cristos, consacrarea faţă de El şi străduinţa de a merge pe urmele Lui nu l-ar face pe cineva creştin. Prin aceste recomandări de abţinere ei au declarat, „dacă vă veţi păzi, bine veţi face” — veţi găsi că aceste recomandări sunt profitabile pentru voi ca urmaşi ai Domnului. De fapt, Apostolul Pavel subliniase foarte convingător că „iubirea este împlinirea legii” (Rom. 13:10); căci iubirea pentru Dumnezeu va controla viaţa în ceea ce priveşte sfinţenia, iar iubirea pentru aproapele, care trebuie să fie ca şi iubirea pentru noi înşine, o va controla în ceea ce priveşte dreptatea pământească.
NECESITATEA ACESTOR RESTRICŢII
Lucrurile recomandate la conferinţă erau necesare pentru păstrarea Corpului lui Cristos compus din evrei şi neamuri, având sentimente şi educaţie diferite. Fără a discuta dacă pericolul putea veni sau nu prin carnea vândută în pieţe, datorită ceremoniilor păgâne legate de junghierea animalelor, conferinţa a sfătuit abţinere de la acestea, pentru că evreii în mod sigur ar considera mâncarea unei asemenea cărni ca participare la idolatria păgână — chiar dacă privit dintr-un punct larg de vedere idolul n-ar putea aduce nici beneficiu nici daune hranei, nefiind decât lemn, piatră sau metal. Cu toate acestea, s-a recomandat ca creştinii dintre neamuri să se abţină de la folosirea libertăţii lor în această direcţie, din respect pentru fraţii mai slabi, evrei şi neamuri, care nu puteau gândi adânc şi a căror conştiinţă putea fi lezată.
Un gând asemănător este legat şi de interzicerea folosirii sângelui. Acesta era interzis pentru evrei (Lev. 17:10-14). Sub Legământul Legii sângele era un simbol al vieţii; şi împărtăşirea din el ar implica responsabilitate pentru viaţa luată. Mai mult, în ceremoniile tipice ale Legii, sângele interzis era folosit ca simbol pentru a reprezenta jertfa pentru păcat; căci ispăşirea pentru păcate era efectuată prin sânge. Pentru a accentua aceste lecţii tipice, evreilor li se interzisese să folosească sânge. Ar putea fi şi alte motive legate de aceasta, sanitare sau de altă natură, dar necunoscute încă de noi.
Aceste interdicţii n-au fost niciodată pentru neamuri căci ele n-au fost niciodată sub Legământul Legii. Dar ideile evreilor asupra acestui subiect erau atât de adânc înrădăcinate, încât pentru pacea Bisericii a fost necesar ca neamurile să respecte şi ele acest lucru. Animalele sugrumate se refereau la animalele prinse în cursă, al căror sânge nu fusese vărsat sau scurs, sângerând până ce animalul murea, după cum Legea evreiască cerea să se procedeze cu carnea care urma să fie mâncată. Această restricţie era necesară pentru armonia între cele două ramuri ale Israelului spiritual — cea care venea din iudaism şi cea care venea dintre neamuri — care înainte erau separate prin Legământul Legii. Dacă fraţii dintre neamuri nu voiau să fie gâlcevitori şi să producă dezbinare în Biserică, ei vor fi în mod sigur dispuşi să-şi restrângă sau să-şi sacrifice libertatea cu privire la aceste lucruri.
Ultima restricţie specificată a fost desfrânarea. De închinarea la idoli, care predomina pe timpul despre care vorbeşte studiul nostru, era legată multă senzualitate, care ar fi contrară cu Spiritul lui Cristos în orice sens al cuvântului. Totuşi, este greu să înţelegem de ce un precept moral să fie astfel separat de altele şi pus pe lista cu cerinţe ceremoniale. Înclinăm a întreba de ce n-au fost incluse şi blasfemia, beţia, idolatria, adulterul, mărturia mincinoasă, uciderea etc. Să înţelegem că neamurile sunt libere să comită toate nelegiuirile care nu sunt stipulate prin această conferinţă?
Desigur că nu! Mai degrabă, toate cerinţele Legii sunt incluse în acea Lege a Noi Creaţii — Iubirea pentru Dumnezeu şi pentru om. Iubirea ar restrânge blasfemia, uciderea, furtul, mărturia mincinoasă, adulterul; dar Legea iubirii n-ar restrânge atât de amănunţit lucrurile enumerate prin consiliul din Ierusalim. Noi trebuie să recunoaştem că apostolii au fost autorizaţi divin să lege lucrurile de pe pământ şi că ei astfel au fost îndrumaţi în cuvintele lor publice, încât n-au legat nimic fără să fie necesar, nimic contrar voinţei divine. Opinia noastră este, prin urmare, că aceste puncte supraadăugate astfel la Legea Iubirii trebuie să fie respectate de toţi israeliţii spirituali, ca reprezentând voinţa divină. De fapt, aproape toată distribuirea cărnii pentru pieţele noastre este în armonie cu reglementările evreieşti, chiar dacă mulţi evrei refuză să recunoască acest lucru şi mănâncă numai carnea inspectată şi aprobată de rabinii lor.
REZULTATELE BUNE ALE ACESTEI PROCEDURI ÎNŢELEPTE
Mesajul trimis de conferinţă către Biserica din Antiohia a fost primit cu credinţă de către toţi, şi a produs mare bucurie în Biserică. Printre membri predomina armonia, unitatea de spirit, părtăşia. Secretul acestui lucru stă în faptul că se recunoştea că Domnul deţine supravegherea afacerilor Bisericii şi că El îi conduce cursul şi îi îndrumă calea prin mijloacele hotărâte, Apostolii.
La fel este şi astăzi; acolo unde onestitatea inimii predomină printre poporul Domnului, n-ar trebui să existe dezbinări, separări. Ar trebui să se caute îndrumarea şi instrucţiunea Domnului — cuvântul Său prin Apostolii Săi. Mai mult, deoarece Apostolii au adormit, Domnului I-a plăcut să folosească fraţi credincioşi ca instrumente în Biserică pentru a arăta cărarea dreaptă, în armonie cu Cuvântul Său dat prin Apostoli şi Profeţi. Lucrul necesar pentru fiecare este conştiinţa onestă, spiritul smerit şi inima curată.
Ne bucurăm de dovezile că în Biserica timpurie existau astfel de vederi largi cum sunt prezentate în studiul ((215) de astăzi. Ne bucurăm să ştim că atunci când urma să se analizeze un subiect important în vederea discernerii gândului Domnului, se acorda libertate deplină, ca în manieră potrivită să fie atâta dispută sau dezbatere câtă era necesară pentru a aduce întregul subiect în faţa acelora care-l aveau spre considerare. Există însă o diferenţă între discuţiile în cadrul limitelor credinţei şi disputele în afara acestor limite. După cum spune Sf. Pavel, „primiţi pe cel slab în credinţă, fără să-i judecaţi întrebările îndoielnice” — primiţi-l nu pentru a-i disputa îndoielile — ceea ce el nu crede (Rom. 14:1). Lăsaţi-l să aibă o posibilitate deplină de a auzi discuţiile despre credinţă. Dacă atunci îndoielile lui nu vor dispărea, probabil că se va lăsa de adunare.
DIN CINE SE COMPUNE BISERICA
În armonie cu aceasta, noi nu trebuie să recunoaştem disputele cu privire la principiile-temelie ale Evangheliei lui Cristos. Biserica se compune numai din aceia care recunosc temelia — că Cristos a murit pentru răscumpărarea noastră din păcat şi de sub pedeapsa lui; că toţi aceia care vreau să se împărăşească din binecuvântările Sale trebuie să accepte simplul fapt al morţii Sale pentru noi şi al învierii Sale, prin puterea lui Dumnezeu, pentru eliberarea noastră finală; şi că apoi, având dorinţa de a fi ucenicii Săi, ei trebuie să I se consacre pe deplin, să-I facă voia şi să facă serviciu pentru cauza Sa. Aceste principii-temelie ale Bisericii lui Cristos nu sunt subiecte de dispută. Cei care resping aceste principii nu sunt din Biserică şi nu trebuie ascultaţi în Biserică. Ei sunt intruşi — fără îndoială lupi în piei de oaie — cu intenţii şi rezultate finale rele.
Dar în privinţa discuţiilor printre cei care sunt cu adevărat ai Domnului, posibilitatea libertăţii de discuţie asupra oricărui punct important, în cadrul unor limite rezonabile, este absolut necesară pentru sănătatea şi progresul spiritual. A o opri înseamnă a strivi activitatea de gândire cuvenită şi în multe cazuri înseamnă a acumula o forţă care în cele din urmă va duce la o explozie dăunătoare cel puţin în unele privinţe. Să nu uităm Regula de Aur în această chestiune. Să acordăm altora aceeaşi libertate rezonabilă, în cadrul principiilor-temelie, care nouă ne-ar plăcea să ni se acorde, dacă locurile ar fi inversate.
LIBERTATEA NU ESTE LIBERTINAJ
Textul nostru de bază este scump. Valoarea adevăratei libertăţi printre poporul Domnului nu poate fi supraapreciată. Ea devine parte din însăşi viaţa lor. Dar din cauza unei concepţii greşite despre unitate, spiritul adevăratei libertăţi a fost zdrobit în Biserică la scurt timp după ce apostolii au adormit în moarte; şi a urmat Evul Mediu, cu toată ignoranţa, superstiţia, orbirea, persecuţia etc. Mişcarea Reformei din secolul al şaisprezecelea a fost numai o retrezire a spiritului de libertate menţionat în textul nostru — libertatea de a gândi în cadrul liniilor de bază ale doctrinelor lui Cristos, libertatea de a crede în mai multă sau mai puţină armonie cu acestea, cât permit condiţiile şi împrejurările mintale, fără a fi marcat ca eretic sau persecutat de fraţi, fie în cuvânt sau faptă.
Lucru ciudat, o combinaţie stranie de prea multă libertate şi prea puţină libertate se strecoară astăzi în creştinătate. Aspectul prea puţinei libertăţi obiectează la orice discutare a doctrinelor lui Cristos şi a învăţăturilor apostolilor, de teama că se vor manifesta unele diferenţe de opinie. Aceasta este o străduinţă de a avea o unitate exterioară, fără o unitate de inimă şi minte. Tendinţa generală în această privinţă favorizează acoperirea, ascunderea atât a adevărului cât şi a erorilor, în presupunerea greşită că aparenţa de unitate va servi scopul adevăratei unităţi şi va fi cu adevărat eficientă în privinţa prosperităţii adevăraţilor membri ai Corpului lui Cristos. Însă astfel de înţelegere falsă vine, şi ea va cauza prosperitate în biserica nominală, dar numai pentru o perioadă scurtă. Culminarea Timpului de Strâmtorare va nimici totul.
Pe de altă parte, aspectul libertăţii prea mari este acela reprezentat prin învăţăturile adepţilor Criticii Superioare şi a Evoluţioniştilor. Orice încercare de a contrazice aceste doctrine nescripturale este interzisă, spunându-se că tinde spre a stârni ceartă şi în acest fel a distruge unitatea Bisericii. Astfel aspectele prea marii libertăţi şi prea marii robii lucrează împreună în sistemele bisericii nominale pentru a expulza şi a exila Adevărul şi pe toţi care-l iubesc, pe toţi care doresc să „stea ferm în libertatea cu care Cristos ne-a făcut liberi”. Toţi cei care sunt poporul Domnului şi care au gustat din adevărata libertate creştină să caute să stea fermi în acea libertate; şi de îndată ce se face o încercare de a li se restrânge acea libertate, dacă n-au făcut-o mai devreme, să iasă complet din orice robie a sistemelor umane, pentru a putea sta ferm şi loial lângă Domnul, Răscumpărătorul nostru, Instructorul nostru, Regele nostru.