Principiile iubirii şi dreptăţii, comparate – VDM 4.2

Vol. 4 Ianuarie-Februarie 1997 Nr. 2

PRINCIPIILE DREPTĂŢII ŞI IUBIRII, COMPARATE

W. T. 15 aprilie 1916 (pag. 115-117)

Nimic nu este mai necesar pentru pacea şi prosperitatea Bisericii lui Dumnezeu decât ca membrii ei să aibă o înţelegere şi o apreciere clară a principiilor morale, cu hotărârea deplină de a fi conduşi de ele. Chiar şi printre creştini sunt adesea diferenţe de opinie referitor la principiile de acţiune, care intervin mult în creşterea şi prosperitatea spirituală. Asemenea dificultăţi apar cel mai adesea datorită neputinţei de a distinge între pretenţiile relative ale Iubirii şi Dreptăţii. De aceea considerăm folositor să examinăm aceste principii şi operarea lor printre copiii lui Dumnezeu.

Uneori dreptatea este reprezentată printr-o balanţă echilibrată, iar alteori printr-un echer şi un compas, ambele fiind simboluri potrivite ale caracterului ei. Dreptatea nu cunoaşte nici un compromis şi nici o deviere de la regulile ei fixe de acţiune. Ea este precisă din punct de vedere matematic. Ea nu dă nimic în plus. În ea nu există deloc îndurare, compătimire, favoare de nici un fel. Ea este o măsură calculată, exactă, de adevăr şi dreptate. Când se face dreptate, celui care o împarte nu i se cuvin mulţumiri. Acesta nu şi-a făcut decât o datorie de care s-ar fi făcut vinovat dacă ar fi neglijat-o, iar împlinirea ei nu merită nici o favoare sau laudă. Şi totuşi, ferm şi neîndurător cum este acest principiu, se spune despre el că este însăşi temelia Tronului lui Dumnezeu. Este principiul care stă la baza tuturor procedurilor faţă de creaturile Sale. Este principiul de lucru care nu se schimbă; şi cât de ferm ţine El la acest principiu este vizibil pentru fiecare persoană care înţelege Planul de Mântuire, a cărui bază este mulţumirea Dreptăţii împotriva rasei noastre. Deşi aranjamentul pentru satisfacerea Dreptăţii L-a costat viaţa pe Unicul şi preaiubitul Său Fiu născut, atât de important a fost acest principiu al Dreptăţii divine, încât Dumnezeu L-a dat pe Fiul Său fără plată pentru noi toţi.

DREPTATEA ÎNAINTE DE GENEROZITATE

Principiul Iubirii, spre deosebire de cel al Dreptăţii, prisoseşte în tandreţe şi doreşte să binecuvânteze. Este plin de graţie şi îşi găseşte plăcerea în acordarea favorii. Este totuşi evident că nici o acţiune nu poate fi răsplătită ca o favoare sau ca o manifestare a iubirii dacă n-are la baza ei temelia substanţială a dreptăţii. Astfel, de exemplu, dacă cineva vine la tine cu un dar şi în acelaşi timp nesocoteşte o datorie dreaptă pe care o are la tine, darul va fi departe de a fi apreciat ca o expresie a iubirii şi vei zice, „Ar trebui să fim drepţi înainte de a fi generoşi”.

Şi acest lucru este corect; dacă Dreptatea este principiul-temelie în toate procedurile lui Dumnezeu, la fel ar trebui să fie şi în toate procedurile noastre; şi cu cât mai mult printre fraţii în Cristos decât printre cei din lume. Ca fraţi în Cristos, noi n-avem nici un drept să abuzăm de favoarea unuia faţă de altul. Tot dreptul pe care-l avem este simpla dreptate, deşi noi putem renunţa de fapt la drepturile noastre. Dar în procedurile noastre trebuie să ne străduim întotdeauna să facem dreptate — dreptate în plătirea datoriilor oneste unul faţă de altul, dreptate în judecarea noastră reciprocă (ce trebuie să facă o îngăduinţă cuvenită pentru slăbiciuni etc., deoarece recunoaştem în noi înşine o anumită măsură de imperfecţiune asemănătoare), şi dreptate în tratarea corectă şi prietenească reciprocă.

După cum tocmai am spus, nu există nici o obligaţie de a cere dreptate pentru noi înşine, şi dacă vrem, putem chiar suferi nedreptate fără să ne plângem. Trebuie însă, dacă suntem ai lui Cristos, să facem dreptate în măsura în care o putem recunoaşte. Cu alte cuvinte, noi nu suntem responsabili de faptele altora în această privinţă, ci suntem responsabili de ale noastre proprii. De aceea trebuie să ne străduim serios ca toate faptele, cuvintele şi gândurile noastre să fie măsurate după regula exactă a dreptăţii, înainte de a oferi chiar şi o singură faptă ca expresie a iubirii.

DREPTATEA, ECHITATEA, O CALITATE CREŞTINĂ

S-ar părea că mulţi creştini petrec ani de experienţă fără să facă vreun mare progres. O dificultate care duce la această stare este neputinţa de a recunoaşte principiile de bază ale legilor divine, care ni se aplică din momentul când suntem adoptaţi în familia Domnului. Primul dintre aceste principii de bază este dreptatea. Noi trebuie să învăţăm tot mai clar care sunt propriile noastre drepturi şi drepturile semenilor noştri din Biserică şi din afara Bisericii. Noi trebuie să învăţăm cum să măsurăm în cumpăna dreptăţii afacerile noastre şi ale altora, şi să recunoaştem că nu trebuie în nici o împrejurare sau condiţie să încălcăm drepturile, interesele sau libertăţile altora — că a face astfel ar fi greşit, ar fi păcat contrar voinţei divine, şi ar fi o piedică serioasă pentru creşterea ((238)) noastră în har. În al doilea rând, noi trebuie să învăţăm să apreciem iubirea imediat după dreptate, ca importanţă în codul lui Dumnezeu. Prin iubire noi înţelegem nu atracţie trupească, nici sentimentalism dulceag, ci acel principiu al blândeţii, compătimirii, consideraţiei şi bunăvoinţei pe care-l vedem manifestat în Tatăl nostru ceresc şi în Domnul nostru Isus.

Măsura în care creştem în Domnul, ne întărim în El, trebuie să fie pe linia acestor elemente ale caracterului Său. Trebuie să-i apreciem pe alţii tot mai mult şi să compătimim cu ei în încercările, dificultăţile şi necazurile lor; trebuie să devenim tot mai blânzi, răbdători, amabili faţă de toţi, dar mai ales faţă de casa credinţei. Toate darurile Spiritului sunt elemente ale iubirii. Dumnezeu este iubire; şi oricine primeşte din Spiritul Său, primeşte spiritul iubirii.

Aceste două principii de bază trebuie să acopere toată conduita noastră în viaţă. Dreptatea ne spune că trebuie să încetăm a face rău — că nu trebuie să spunem vreun cuvânt sau să facem vreo faptă care ar produce altuia nedreptate; nici chiar expresia feţei să nu implice asemenea nedreptate; că trebuie să fim tot aşa de atenţi faţă de interesele şi binele altuia cum suntem de ale noastre. Dreptatea trebuie să guverneze toate procedurile noastre cu alţii. Iubirea ne-ar putea permite să le dăm altora mai mult decât ar cere dreptatea, dar dreptatea cere ca noi să nu le dăm mai puţin decât le datorăm. Nu contează dacă ei nu cer de la noi dreptate, nu contează dacă ei sunt dispuşi să ia mai puţin decât este drept, nu contează dacă ei n-ar spune nimic dacă noi am profita de ei,nu contează dacă ei n-ar aprecia gradul nostru de dreptate, cursul nostru să fie totuşi acelaşi. Noi am primit din Spiritul Domnului şi trebuie să acţionăm din acest punct de vedere şi nu din punctul altora de vedere, care n-au Spiritul Său ori care sunt mai mult sau mai puţin orbiţi şi inapţi de a proceda drept.

IUBIREA ŞI DREPTATEA, AMBELE STĂPÂNESC

Dacă dreptatea trebuie să marcheze conduita noastră faţă de alţii, tot aşa trebuie să fie folosită de noi şi iubirea pentru a măsura conduita altora faţă de noi. Noi nu putem să aplicăm la alţii regulile stricte ale dreptăţii pe care le recunoaştem ca fiind responsabilitatea noastră faţă de ei. Iubirea, generozitatea, cere ca noi să acceptăm de la alţii mai puţin decât dreptatea, fiindcă ne dăm seama că sunt căzuţi, imperfecţi, nu numai în trup, dar şi în judecată. Mai mult, vedem că marea masă a lumii n-a primit deloc Spiritul Domnului şi de aceea ei nu pot aprecia aceste principii de bază ale dreptăţii şi iubirii cum le apreciem noi. În iubire, noi trebuie să privim compătimitor starea lor, aşa cum am privi starea unui vecin, prieten, părinte sau copil bolnav. Noi trebuie să avem îngăduinţă pentru starea lor dezorganizată şi să gândim cât se poate de milostiv despre cuvintele, conduita lor etc.

Aceasta nu înseamnă că noi trebuie să fim orbi faţă de adevăratele condiţii şi să permitem a fi privaţi de tot ceea ce posedăm sau câştigăm; ci înseamnă să privim compătimitor nedreptatea la cei cu care avem de-a face. Să nu uităm că ei sunt căzuţi şi că n-au primit harul lui Dumnezeu ca şi noi; şi că, prin urmare, ei nu trebuie să fie măsuraţi după norma strictei dreptăţi, ci mai degrabă coarda elastică a iubirii să ţină seama în mod rezonabil de imperfecţiunile lor. Propria noastră conduită este cea pe care trebuie s-o măsurăm după legea dreptăţii, Regula de Aur.

CUM POATE IUBIREA SĂ ÎNTREACĂ MĂSURA

Cât de clar prezintă Învăţătorul aceste condiţii, recomandându-ne Regula de Aur ca măsură a conduitei noastre faţă de alţii, şi că în măsurarea conduitei lor faţă de noi să fim tot atât de generoşi cum am dori să fie Domnul nostru când ne judecă, în armonie cu declaraţia Sa, „Cu ce judecată judecaţi, veţi fi judecaţi”. O apreciere corectă de către poporul Domnului a acestor principii de bază, dreptatea şi iubirea, şi realizarea lor în afacerile zilnice ale vieţii, îl va ridica deasupra lumii. S-ar evita multe neînţelegeri, urmăriri penale, certuri, şi ar face din poporul Domnului exemple strălucitoare de blândeţe, generozitate, iubire, şi în acelaşi timp exemple de justiţie, viaţă dreaptă, onestitate veritabilă etc.

Iubirea nu este ca şi dreptatea, un principiu exact, care să fie măsurat şi cântărit. Ea are un caracter întreit: este milostivă, este compătimitoare, în sensul înrudirii sufletului — afectuoasă, este reverenţioasă. Aceste forme diferite de iubire sunt exercitate după obiectul asupra căruia aceasta se centrează. Iubirea-milă este cea mai joasă formă de iubire; aceasta ia cunoştinţă chiar şi de ticăloşi şi degradaţi şi este activă în măsuri de alinare. Iubirea compătimitoare se ridică mai sus, şi oferă părtăşie, tovărăşie. Dar iubirea reverenţioasă se ridică deasupra tuturor acestora şi se desfătează în contemplarea binelui, purităţii şi frumosului. În această formă din urmă putem într-adevăr să-L iubim pe Dumnezeu în grad suprem, ca fiind personificarea a tot ce este cu adevărat vrednic de admiraţie şi reverenţă; şi să ne iubim semenii în măsura în care ei poartă asemănarea Lui. Legea divină cere iubire, atât faţă de Dumnezeu cât şi faţă de om.

((239))

Deşi într-un sens datorăm fiecărui om iubire, noi nu putem s-o cerem unul de la altul; dar iubirea trece peste dreptate. Iubirea scutură măsura, o apasă şi mai pune deasupra. Creştinul nu trebuie să se plângă de lipsa iubirii, dar totuşi, când îi este acordată, el trebuie s-o aprecieze cu recunoştinţă şi să răspundă la ea cu generozitate. Oricine doreşte iubirea, trebuie s-o dorească în sensul cel mai înalt — în sensul admiraţiei şi reverenţei. Dar această formă de iubire este cea mai scumpă; şi singura cale de a o obţine este să manifestăm acea nobleţe de caracter care o provoacă la alţii care sunt cu adevărat nobili, cu adevărat asemenea Domnului nostru Isus.

Iubirea concepută de compătimire şi tovărăşie este de asemenea foarte scumpă. Dar orice sentiment care vine numai ca răspuns la o cerere, este lipsit de parfumul cel mai ales al iubirii. De aceea, nu cereţi niciodată iubire, ci mai degrabă prin manifestarea ei faţă de alţii atrageţi-o ca răspuns. Iubirea din milă nu este provocată de nobleţea subiectului, ci mai degrabă de nobleţea celui care o acordă, a cărui inimă este atât de plină de iubire, încât ea se revarsă în impulsuri generoase chiar şi către cei nevrednici. Cu toate acestea, nici unul dintre cei asupra cărora se îndreaptă mila nu este nevrednic de iubirea în sensul cel mai înalt; iar unii dintre ei atrag adesea asupra lor iubirea în toate sensurile.

O VEDERE UNILATERALĂ, EGOISTĂ

A cere revărsarea de binecuvântare a Iubirii — care este peste pretenţia dreptăţii — nu este decât o manifestare a poftei. Noi înşine putem să ne comportăm după acest principiu de iubire, dar nu putem să-l pretindem de la alţii. Dacă-l pretindem, manifestăm lipsă de iubire şi posesiunea unei mari măsuri de egoism. Unii par să vadă clar până unde trebuie să se extindă iubirea frăţească asupra lor, dar cu greu pot vedea propriile lor obligaţii în această privinţă.

De exemplu, odată doi fraţi au închiriat o cameră, şi unul, neputând lua în consideraţie pretenţiile relative ale dreptăţii şi iubirii, a abuzat de iubirea frăţească a celuilalt până acolo încât să aştepte de la el să plătească toată chiria pentru cameră. Când primul a solicitat pretenţiile dreptăţii, celălalt a solicitat pretenţiile iubirii frăţeşti, şi primul a cedat în silă, neştiind cum să respingă pretenţia, dar simţind că unii creştini sunt cumva mai puţin principiali decât mulţi oameni lumeşti. Cât de ciudat este ca unii dintre copiii lui Dumnezeu să aibă o vedere atât de îngustă, atât de unilaterală, atât de egoistă! Nu pot vedea că iubirea şi dreptatea trebuie să lucreze în ambele sensuri; că datoria fiecăruia este nu să supravegheze pe alţii în aceste privinţe, ci să privească bine la propria sa cale, să caute a manifesta iubire frăţească; şi dacă vrea să înveţe pe alţii, aceasta trebuie să fie mai degrabă prin exemplu decât prin precepte?

IUBIREA SĂ DOMNEASCĂ SUPREM

Să fim atenţi la înclinaţia spre poftă. Nici unul să nu uităm că suntem administratori peste bunurile Domnului încredinţate nouă, nu peste cele încredinţate fratelui nostru; că fiecare suntem răspunzători faţă de Domnul, şi nu faţă de alţii, pentru folosirea corectă a ceea ce Stăpânul ne-a pus în mâini. Nu există nimic mai necuviincios şi mai urât la copiii lui Dumnezeu decât dispoziţia spre critică meschină a afacerilor individuale. Este o treabă prea mică pentru sfinţi, şi manifestă o tristă lipsă de iubire frăţească, ce ar trebui în special să se manifeste printr-o apreciere largă şi generoasă, care să acopere o mulţime de păcate mai degrabă decât să exagereze unul.

Creştinul trebuie să aibă o dispoziţie de inimă iubitoare, generoasă — o copie a dispoziţiei Tatălui ceresc. În lucrurile mărunte el trebuie să aibă o astfel de simpatie şi iubire încât să nu observe, întocmai cum Dumnezeu, pentru Cristos, procedează cu noi şi nu ne impută păcatul, decât atunci când acesta reprezintă cunoştinţă şi voinţă. O astfel de regulă operând printre creştini, hotărârea de a nu recunoaşte ca ofensă nimic ce nu se face intenţionat sau nu se intenţionează a fi o ofensă, ar fi o mare binecuvântare pentru toţi şi ar fi calea cuvenită, asemenea lui Dumnezeu. Încălcările la care se referă Domnul nostru în Matei 18:15-17 nu sunt afaceri mici fără nici o consecinţă, nu sunt presupuneri de rău şi imaginaţie, nu sunt zvonuri, nu sunt insulte închipuite, ci sunt nedreptăţi clare făcute nouă, pe seama cărora este de datoria noastră să facem în mod blând, iubitor şi înţelept o mustrare cuvenită — ceva aluzie că recunoaştem răul, că ne-a întristat şi ne-a rănit şi trebuie corectat.

Dispoziţia noastră să fie întotdeauna de a ierta, şi s-o manifestăm în toate împrejurările. Generozitatea şi blândeţea noastră iubitoare, ca şi dorinţa noastră de a nu gândi rău, sau a gândi cât mai puţin rău posibil, să fie evidentă din toate cuvintele şi faptele vieţii. Acest lucru este asemenea lui Dumnezeu. Dumnezeu a avut un sentiment blând, binevoitor, generos faţă de noi chiar pe când eram păcătoşi. Şi El n-a aşteptat ca păcătoşii să-şi ceară iertare, ci prompt Şi-a arătat dorinţa de armonie şi dispoziţia de a ierta. Întregul mesaj evanghelic este în acest scop: „Împăcaţi-vă cu Dumnezeu”. Inimile noastre să fie atât de pline de această dispoziţie spre iertare, încât feţele noastre să nu aibă o înfăţişare aspră, nici cuvintele de mustrare o înţepătură amară. Să manifestăm iertarea iubitoare pe care trebuie s-o avem întotdeauna în inimă.

((240))

Fie ca iubirea şi dreptatea să-şi găsească locul cuvenit în inimile tuturor din poporul lui Dumnezeu, pentru ca astfel vrăjmaşul să n-aibă nici o ocazie de a se bucura! Psalmistul a spus, „Cât de mult iubesc eu legea Ta (legea iubirii a cărei temelie este dreptatea)! Toată ziua mă gândesc la ea” (Ps. 119:97). Desigur, dacă Legea lui Dumnezeu ar fi meditaţia permanentă a tuturor, ar exista mai puţine greşeli şi mai mici decât vedem adeseori! Să veghem şi să fim treji, pentru ca adversarul şi carnea noastră căzută să nu câştige avantaj asupra noastră ca Noi Creaţii. Să fie tot mai mult eliminat EUL, şi IUBIREA să domnească suprem.