S-a înălţat, luând robi – VDM 5.4

Vol. 5 Mai-Iunie 1998 Nr. 4

S-A ÎNĂLŢAT, LUÂND ROBI

01164″> Fapte 1:1-14

Cinci puncte speciale ale acestui studiu: (1) Numărul apostolilor limitat la doisprezece; (2) Importanţa Împărăţiei care vine; (3) Nu era atunci timpul să se explice timpul stabilirii Împărăţiei; (4) Înainte de venirea Împărăţiei ucenicii vor avea de făcut o mare lucrare în vestirea ei peste tot pământul; (5) După cum înălţarea Domnului a fost cunoscută de puţini şi a fost fără agitaţie, tot aşa, a doua Sa venire va fi în aceeaşi manieră, cunoscută de puţini şi va fi ca un hoţ.

„Suindu-se la înălţime, a luat robia roabă şi a dat daruri oamenilor.” 01165″> Ef. 4:8 .

R 5829 W. T. 1 ianuarie 1916 (pag. 11-13)

Lecţia noastră este de sub pana Sf. Luca, după cum se indică în primul verset (Luca 1:3). Studiul are cinci aspecte speciale. Primul este declaraţia că doar aceia au fost apostoli pe care Isus i-a ales în mod special pentru acea funcţie — Sf. Pavel, prin aranjament divin, luând ulterior locul lui Iuda. Aceasta este în contradicţie cu pretenţia episcopilor Angliei şi Romei că ei sunt episcopi apostolici, cu puteri apostolice, dar este în armonie deplină cu declaraţia Învăţătorului că toţi ceilalţi care pretind că sunt apostoli sunt „mincinoşi”. Apoc. 2:2.

Al doilea punct al lecţiei este că Isus, înainte de a pleca dintre apostoli, i-a informat în legătură cu Împărăţia lui Dumnezeu. Aceasta este în deplină armonie cu toate relatările învăţăturilor Sale anterioare. Aproape toate învăţăturile Sale au fost în privinţa acestei minunate Împărăţii a lui Dumnezeu care va fi stabilită când El va veni în putere şi glorie mare, şi ai cărei membri vor fi ucenicii şi urmaşii Săi invitaţi — împărtăşind gloria şi tronul Său, ca împreună-moştenitori.

Al treilea punct pe care-l remarcăm în mod special se află în versetele 6 şi 7. Apostolii au întrebat în legătură cu Împărăţia şi cu timpul ca ea să binecuvânteze pe Israel; dar Isus i-a informat că nu era pentru ei să cunoască timpurile şi perioadele în privinţa Împărăţiei (Fapte 1:7) — că această pro-blemă era în întregime în mâinile Tatălui. Al patrulea punct al studiului nostru este concentrat în versetul 8, unde Domnul spune că înainte de stabilirea Împărăţiei, Biserica Sa va face mărturie despre ea peste tot pământul — după primirea binecuvântării de la Rusalii. Al cincilea punct care să fie remarcat în mod special este concentrat în versetul 11, în cuvintele îngerului, „Acest Isus … va veni în acelaşi fel cum L-aţi văzut mergând la cer”.

VEDERI GREŞITE DESPRE ÎMPĂRĂŢIE

Protestanţii au vederi ciudate şi contradictorii despre Împărăţia lui Dumnezeu, Împărăţia lui Mesia. Mult mai logică, dar la fel de nescripturală, este vederea susţinută de Romano-catolici. Confuzia protestanţilor este lamentabilă. Unii susţin că Împărăţia lui Dumnezeu a început cumva la Rusalii; alţii susţin că ea a început cumva când Ierusalimul a fost nimicit; şi totuşi, cu toţii îşi dau seama că făgăduinţele făcute de Isus în privinţa venirii Sale a doua trebuie să fie încă în viitor.

Romano-catolicii susţin că ei au stabilit Împărăţia lui Dumnezeu prin anul 800 d. Cr.; întâi, prin despărţirea clerului de laici şi înălţarea clerului ca să fie o clasă specială; apoi, Biserica Romană având putere mare iar regii pământului fiind comparativ slabi, papalitatea a stabilit o conducere spirituală asupra regilor şi prinţilor pământului în numele lui Cristos — papii fiind recunoscuţi ca locţiitori ai lui Cristos, domnind în locul lui Cristos, ca înlocuitori ai Lui.

Regii şi prinţii pământului au fost informaţi că ei puteau continua să conducă poporul dacă erau supuşi papalităţii; că în cazul acela ei erau împărăţii ale lui Dumnezeu; dar dacă nu erau supuşi papalităţii, aceasta din urmă va informa poporul că nu trebuia ca astfel de regi să mai fie recunoscuţi, ci să fie renegaţi de către Împărăţia spirituală a lui Dumnezeu şi să numească alţi regi şi alţi prinţi în locul lor. Conducătorii Europei au consimţit repede la acest parteneriat, prin care poporul îi recunoştea ca având autorizare divină de a conduce. Lucrurile au progresat în acest fel timp de o mie şi o sută de ani. Austria şi Ungaria mai consimt încă la puterea divină a paplităţii — deşi alte regate ale Europei au rupt pactul, mai mult sau mai puţin.

Marea Britanie a fost prima care a rupt-o cu papalitatea, sub conducerea Regelui Henric al VIII-lea. El a avut o controversă cu papa, şi cu aceasta a început să organizeze poporul englez ca o altă împărăţie a lui Dumnezeu şi Biserica Angliei ca o împărăţie spirituală separată de papalitate, iar regele însuşi şi succesorii lui au devenit capi atât ai bisericii cât şi ai statului. Luteranismul a făcut progrese similare în Scandinavia şi printre statele germane. Acestea au recunoscut luteranismul, iar luteranismul la rândul lui le-a recunoscut ca împărăţii ale lui Dumnezeu. Astfel în prezent împărăţiile acestei lumi sunt încă împărăţii ale lui Dumnezeu cu autoritate iniţial de la papalitate şi după aceea de la protestanţi.

O EROARE — ÎMPĂRĂŢIA LUI CRISTOS ESTE ÎNCĂ ÎN VIITOR

Toţi oamenii inteligenţi, catolici şi protestanţi, îşi dau seama acum că s-a făcut o greşeală serioasă — că împărăţiile acestei lumi n-au fost niciodată împărăţiile lui Cristos şi că lor li s-a aplicat greşit numele creştinătate. Numele acesta înseamnă Împărăţia lui Cristos şi este foarte nepotrivit a-l aplica la naţiunile războinice ale Europei, care caută acum să se şteargă una pe alta de pe faţa pământului şi de pe faţa mării. Mai mult, apostolul spune că, „Dacă cineva n-are Spiritul lui Hristos, nu este al Lui”, şi ne spune că Spiritul lui Cristos se manifestă în smerenie, blândeţe, răbdare, îndelungă răbdare, iubire frăţească, iubire. Rom. 8:9; Gal. 5:22, 23.

((334))

Suntem siguri că în toate aceste naţiuni războinice se află oameni evlavioşi care manifestă Spiritul lui Cristos; dar suntem tot aşa de siguri că regatele războinice nu manifestă acest spirit şi nu sunt „ale Lui”. Dimpotrivă, ele manifestă ceea ce apostolul denumeşte, lucruri ale cărnii şi ale diavolului — mânie, răutate, ură, invidie, ceartă, amărăciune. Studenţii Bibliei sunt convinşi că marele război care a pornit acum în Europa este începutul acelei mari strâmtorări pe care Biblia o numeşte „Armaghedon” şi despre care Biblia spune că va pregăti omenirea şi o va introduce în Împărăţia iubitului Fiu al lui Dumnezeu, care va fi „dorinţa tuturor popoarelor” (Hagai 2:7) şi prin care se va stabili Domnia Dreptăţii peste tot pământul.

Isus n-a încercat să spună poporului Său cât de mult sau cât de puţin timp va fi până la stabilirea Împărăţiei Lui. El a declarat că problema este în grija divină şi nu era cuvenit a fi descoperită atunci poporului lui Dumnezeu. Dar în altă parte le-a spus despre anumite indicii care li se vor da la timpul potrivit, prin care ei vor şti şi vor putea să-şi ridice capetele şi să se bucure, dându-şi seama că eliberarea lor se apropie.

În mod similar, noi nu trebuie să înţelegem că apostolii au aşteptat Împărăţia lui Cristos în zilele lor, înainte de moartea lor. Dimpotrivă, ne amintim că Sf. Pavel, în timp ce-şi prevestea propria sa moarte, a spus că unii dintre poporul Domnului nu vor dormi în moarte, ci vor fi în viaţă la a Doua Venire a lui Cristos şi vor fi „schimbaţi într-o clipă, într-o clipeală de ochi” (1 Cor. 15:51, 52). Tot aşa, Sf. Petru, fără a încerca să spună despre timpuri şi sezoane, a spus că el şi-a scris mesajul şi l-a încredinţat oamenilor sfinţi pentru beneficiul Bisericii după moartea sa. Petru 1:15.

Cuvintele Domnului nostru, în versetul 8, în sensul că ucenicii Lui vor da o mărturie în toată lumea, sunt încă o demonstrare a faptului că Împărăţia nu venea în câteva zile sau în câţiva ani, ci era destul de departe pentru a da ocazia unei depline mărturii despre favoarea Domnului, tuturor oamenilor, popoarelor, neamurilor şi limbilor. Şi aşa a fost.

„ACEST ISUS … VA VENI ÎN ACELAŞI FEL”

Studenţii Bibliei au ajuns să remarce, mai atent ca înainte, exprimarea exactă a Scripturii. Declaraţia că Isus va veni iarăşi în acelaşi fel cum L-au văzut mergând la cer a fost luată în general a înseamna că Isus va veni ca fiinţă naturală sau umană. Aceasta ar fi o contrazicere a declaraţiei că El a fost omorât în trup, dar a fost făcut viu, înviat în spirit (1 Petru 3:18). De asemenea ar contrazice cuvintele Învăţătorului, că El era pe cale să se înalţe unde fusese înainte — pe plan sau la stare spirituală. De asemenea ar contrazice cuvintele Lui, „Încă puţin, şi lumea nu Mă va mai vedea, dar voi mă veţi vedea”. Ioan 14:19.

Într-un cuvânt, întreaga ţinută a Scripturii este în sensul că atunci când Isus a lăsat gloria cerească şi a devenit trup, intenţia divină n-a fost ca El să rămână fiinţă naturală pentru totdeauna, ci tocmai dimpotrivă — că El a luat această stare pământească pentru suferinţa morţii şi nu va mai avea nevoie de ea după aceea. Adam a fost o fiinţă umană, naturală; şi pentru a fi Răscumpărătorul lui Adam şi a rasei lui, Isus a trebuit să fie o fiinţă umană perfectă — „sfânt, nevinovat, nepătat, despărţit de păcătoşi” (Ev. 7:26). Dar n-ar putea fi nici un motiv ca El să continue a fi fiinţă naturală şi fără legătură cu toate stările cereşti.

Când ne amintim că Adam a fost cu puţin mai prejos decât îngerii, trebuie să vedem că omul perfect Isus a fost şi El cu puţin mai prejos decât îngerii. Dar că El n-a păstrat această stare mai joasă este pe deplin dovedit de Sf. Pavel, care, după ce spune despre credincioşia Lui până la moarte, declară, „De aceea şi Dumnezeu L-a înălţat foarte sus şi I-a dat numele care este mai presus de orice nume” (Fil 2:9, 10). Isus Cel înălţat este o Fiinţă spirituală de chiar cel mai înalt ordin — de „natură divină”— care stă la dreapta Tatălui, pe Tronul Tatălui, aşteptând timpul când Îşi va face propriul Tron, va stabili Împărăţia Milenară şi va asocia cu Sine Biserica pe Tronul Său ca Mireasă a Sa. „Celui care va birui îi voi da să stea cu Mine pe Scaunul Meu de domnie, după cum şi Eu am biruit şi M-am aşezat cu Tatăl Meu pe Scaunul Său de domnie.” Apoc. 3:21.

În timpul celor patruzeci de zile după învierea Sa, Isus a apărut de zece sau unsprezece ori, cel mult pentru câteva momente de fiecare dată. Lecţia noastră ne spune că în timpul acestor vizitări ale credincioşilor Săi El le-a dat instrucţiuni. El nu le-a apărut ca fiinţă spirituală ca să-i izbească cu gloria prezenţei Sale, strălucind mai presus de strălucirea soarelui, aşa cum i-a apărut mai târziu lui Saul din Tars (Fapte 26:13). Dimpotrivă, El le-a apărut ca om, uneori sub o înfăţişare, alteori sub altă înfăţişare — ca grădinar, călător etc. În două împrejurări a apărut în corpuri asemănătoare celui în care a fost răstignit, prezentând urmele suliţei şi cuielor. Aceste corpuri s-au materializat în odaia de sus când uşile erau închise; şi desigur şi hainele au fost materializate în acelaşi timp fiindcă n-a fost gol.

Aceste manifestări ale lui Isus au fost cu scopul de a demonstra fără îndoială ucenicilor Săi faptul că nu mai era mort. Apariţia Lui în diferite corpuri a fost ca să dovedească faptul că nici unul dintre aceste corpuri nu era corpul Său spiritual real, ci numai o manifestare. Biblia ne spune despre manifestări anterioare de acelaşi fel când Domnul nostru era fiinţă spirituală, înainte de a deveni om. Cu mult în urmă, pe vremea lui Avraam, Domnul şi doi îngeri s-au materializat, au vorbit cu Avraam şi au mâncat cu el (Gen. 18). Când Isus a înviat din morţi, a înviat în spirit, El a plecat iarăşi unde fusese înainte. Descrierea schimbării învierii Bisericii se potriveşte la fel de bine cu cea a Domnului. El a fost semănat (în moarte) „în slăbiciune, înviat în putere; semănat în necinste (în tovărăşia hoţilor), înviat în slavă; semănat corp natural, înviat corp spiritual”. 1 Cor. 15:42-44.

((335))

„VA VENI ÎN ACELAŞI FEL”

Să se remarce cu grijă că îngerii n-au spus, „va veni în aceeaşi formă”. Domnul a plecat de la ei într-un fel de înfăţişare naturală, sau corp, care să le permită să-L vadă înălţându-Se în nori, deoarece ei nu-I puteau vedea corpul spiritual. Felul plecării lui Isus nu se referă la forma Sa. Felul plecării Domnului nostru a fost liniştit, secret, necunoscut lumii, cunoscut numai ucenicilor Săi, fără zgomot, fără ostentaţie, fără trâmbiţe şi surle. El va veni tot aşa, în acelaşi fel — necunoscut lumii. El va fi prezent ca un hoţ noaptea; şi nimeni nu va şti despre prezenţa Lui decât ucenicii Săi.

Cât de contrare sunt toate acestea cu tot ceea ce am presupus noi odată, când ne-am gândit la Mântuitorul nostru ca degradat pentru totdeauna la stările umane, care la starea lor cea mai bună sunt cu puţin mai prejos decât cele îngereşti! Cât de întristător de greşit înţelegeam problema când cântam:

„Cinci răni sângerânde El poartă,
Primite la Calvar;
Şi ele rugăciuni fierbinţi revarsă
Şi pentru mine pledează!”

Când astfel cântam, evident că nu înţelegeam metodele Domnului de mijlocire pentru sfinţii Săi, după cum nu înţelegeam nici glorificarea Sa ca fiinţă spirituală „mai presus de îngeri”.

Acum înţelegem că trâmbiţa a şaptea, cu care vine, nu este o trâmbiţă literală, ci una simbolică; şi că, la fel cu cele şase de dinainte, ea nu face zgomot în aer. Acum vedem că lumea nu va fi conştientă de a Doua Venire a Învăţătorului în timpul stadiului venirii ca un hoţ, nici până la Marele Timp de Necaz, când El se va descoperi în flacără de foc, făcând răzbunare (2 Tes. 1:8). Ceea ce va vedea lumea atunci va fi necazul; şi treptat ei vor ajunge să înţeleagă că marele Rege este identificat cu necazul care va face pregătire pentru stabilirea Domniei Dreptăţii prin răsturnarea a tot ce este nedrept.