Îndreptăţirea – socotită şi reală – VDM 6.5

 

ÎNDREPTĂŢIREA — SOCOTITĂ ŞI REALĂ

R5774 W. T. 1 octombrie 1915 (pag. 292-295)

Pentru a înţelege corect cuvântul „îndreptăţire”, mintea noastră ar trebui să meargă în urmă ca să înţeleagă care este necazul cu omul şi de ce este nevoie de îndreptăţire prin credinţă ori în alt mod. Aflăm că necesitatea îndreptăţirii înainte ca un om să poată fi în armonie cu Dumnezeu stă în faptul că omul a devenit păcătos şi că sentinţa morţii a fost pronunţată asupra lui de către Dumnezeu, marele Judecător al universului. Înainte de cădere, Adam a fost numit fiul lui Dumnezeu, dar de la Adam nici un alt om n-a fost numit cu acest nume, până când a venit Isus. Isus a fost numit Fiul lui Dumnezeu fiindcă aşa a fost născut şi fiindcă aşa a fost în starea Sa preumană, înainte de a veni în lume.

Adam şi copiii săi au fost condamnaţi la moarte fiindcă au fost nevrednici de viaţă, sub sentinţa, „Vei muri negreşit”. Nu numai atât, dar şi boala şi imperfecţiunea mintală au însoţit împlinirea sentinţei. O altă parte a sentinţei a fost separarea de Dumnezeu, înstrăinarea de Dumnezeu. Pentru ca omul să se întoarcă în favoarea şi la binecuvântarea lui Dumnezeu, se cerea un sacrificiu pentru păcate. Până când nu se făcea acest sacrificiu, nu putea fi nici o îndreptăţire, în sens deplin.

Apostolul Pavel a arătat că sub condiţiile Legii Mozaice date lui Israel, oamenilor le era promisă armonia cu Dumnezeu, iertarea păcatelor trecute, îndreptăţirea, dacă ţineau Legea. Dar după ce au încercat timp de o mie cinci sute de ani şi mai bine, au aflat că nu erau în stare s-o ţină, „pentru că prin faptele Legii nimeni nu va fi îndreptăţit” în ochii lui Dumnezeu (Gal. 2:16). Dar, între timp, deoarece nimeni n-a fost îndreptăţit sub Lege, fiind incapabili să ţină Legea, au fost unii care s-au încredinţat lui Dumnezeu prin manifestarea unui spirit potrivit, a unui spirit de credinţă şi ascultare. Despre aceştia spunem că aparţin clasei Vrednicilor din Vechime. Această clasă include pe Abel, Enoh, Noe, Avraam, Iov, Moise şi toţi profeţii, pe lângă alţii care nu sunt atât de însemnaţi. Vezi Evrei 11.

Dar îndreptăţirea care li s-a dat Vrednicilor din Vechime n-a fost o îndreptăţire la viaţă. Nici o îndreptăţire adevărată la viaţă nu putea veni până când Răscumpărătorul a depus preţul de Răscumpărare pentru păcat — până când a murit Cristos, „Cel Drept pentru cei nedrepţi, ca să ne aducă la Dumnezeu” (1 Pet. 3:18). Deoarece Cristos a murit pentru acest scop, înseamnă că nimeni n-a fost adus la Dumnezeu până când a murit Cristos, căci dacă, potrivit aranjamentului lui Dumnezeu „viaţă pentru viaţă”, ar fi fost posibil să îndreptăţească omenirea prin vreun alt mijloc, atunci Cristos n-ar fi murit. Dacă aceşti Vrednici din Vechime ar fi putut fi îndreptăţiţi la viaţă prin altă metodă, ar fi putut fi îndreptăţiţi la fel şi alţii, iar moartea lui Cristos n-ar fi fost necesară.

ÎNDREPĂŢIREA LA VIAŢĂ

Care a fost atunci deosebirea specifică între relaţia cu Dumnezeu care i-a fost acordată lui Avraam şi tuturor celorlalţi Vrednici din timpurile vechi, şi aceea acordată nouă, care în acest veac exercităm credinţă? Căci cuvântul „îndreptăţire” este folosit în legătură cu ambele clase; Avraam a fost îndreptăţit prin credinţă şi noi la fel — „Fiind îndreptăţiţi prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos”. Dar Avraam şi alţii din veacurile trecute n-au putut, în sens legal, avea pace cu Dumnezeu, căci Cristos nu venise încă pe pământ şi nu murise pentru păcatele lumii. Şi astfel relatarea este că Avraam a fost îndreptăţit la prietenie cu Dumnezeu. Prietenia cu Dumnezeu a fost unul dintre lucrurile care s-au pierdut când Adam a păcătuit. De aceea omul a fost străin faţă de Dumnezeu, „străin prin fapte rele”. Dar Dumnezeu l-a socotit pe Avraam ca prietenul Său.

Credinţa lui Avraam s-a manifestat prin faptele sale. N-a fost doar o declaraţie de loialitate faţă de Dumnezeu nefondată; el şi-a demonstrat credinţa în mod practic — prin faptele sale de ascultare. După ce i-a fost încercată credinţa, el a primit anumite făgăduinţe de la Dumnezeu. N-a mai fost tratat ca vrăjmaş. Dar a fi îndreptăţit la prietenie cu Dumnezeu este un lucru diferit de a fi îndreptăţit la viaţă. Dacă Avraam ar fi fost îndreptăţit la viaţă fără Cristos, atunci nici el nici restul lumii n-ar fi avut nevoie de un Mântuitor. Toţi ar fi putut fi îndreptăţiţi la fel.

Dar Scripturile ne asigură că nu este alt nume dat sub ceruri prin care trebuie să fim mântuiţi decât numele lui Isus. De aceea, dacă noi nu putem fi mântuiţi decât prin credinţă în numele lui Isus şi în sângele Lui, fiind aduşi în relaţie cu Dumnezeu prin El, nici Avraam, Isaac, Iacov, Moise şi profeţii n-au putut fi îndreptăţiţi altfel. Deoarece ei n-au putut avea credinţă într-un Mântuitor care nu venise încă şi a cărui lucrare nu fusese îndeplinită, ((423)) înseamnă că ei n-au fost îndreptăţiţi legal, adică îndreptăţiţi la viaţă. Cu toate acestea, ascultarea lor faţă de Dumnezeu a fost încercată şi demonstrată, şi ei au fost trataţi ca prieteni ai lui Dumnezeu şi familiarizaţi într-o măsură cu anumite aspecte ale Programului divin. Dumnezeu a spus că nu va ascunde aceste lucruri de Avraam, fiindcă a fost prietenul Lui.

Dar de la căderea lui Adam, asupra rasei umane a fost un blestem. Peste lume nu putea fi în acelaşi timp şi o binecuvântare de la Dumnezeu şi un blestem, ci binecuvântarea încă n-a venit. Numai cei care sunt în Cristos Isus au ieşit legal de sub blestem. Numai aceştia au fost îndreptăţiţi la viaţă. Avraam a fost informat de către Domnul că această binecuvântare va ajunge la omenire prin urmaşii lui, datorită marii sale credinţe şi ascultări implicite. Dar Avraam n-a fost invitat să-şi aducă corpul ca jertfă vie, cum au fost invitaţi credincioşii acestui Veac Evanghelic. Evident, n-a existat nici unul înainte de Isus căruia să i se fi acordat ocazia „să calce pe urmele Lui”. 1 Pet. 2:21.

Isus S-a referit la aceasta când a spus, „Nu este nici unul mai mare decât Ioan Botezătorul. Totuşi, cel mai mic în Împărăţia lui Dumnezeu este mai mare decât el”. Luca 7:28.

SERVII ŞI FIII LUI DUMNEZEU

Dacă toţi din Împărăţia cerurilor sunt mai mari decât Ioan Botezătorul, aceştia sunt mai mari şi decât Enoh, Avraam etc. De ce? Răspunsul este: nu înseamnă că urmaşii lui Isus sunt mai vrednici decât Ioan Botezătorul sau decât ceilalţi, ci, ocazia de a deveni membri ai Casei Fiilor a fost acordată numai de la Rusalii şi este acordată numai celor care-şi iau crucea şi-L urmează pe Isus. Deoarece El a fost un înaintemergător al acestei clase, nimeni n-a putut fi înaintea Lui. Cei care pot deveni fii sunt menţionaţi în Evanghelia Sf. Ioan: „Tuturor celor ce L-au primit (pe Isus), adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul (libertatea, privilegiul) să fie copii ai lui Dumnezeu, care au fost născuţi nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu”. Această clasă sunt cei favorizaţi, ei au trăit în timpul stabilit, „anul de îndurare”, iar Mesajul Evangheliei a mers la aceştia.

Evanghelia n-a mers la Avraam în acelaşi sens, deşi Sf. Pavel spune că Evanghelia a fost propovăduită mai înainte lui Avraam. Vedem că Dumnezeu i-a vestit scopul Său mai întâi lui. Dar acel aspect al Evangheliei, care este în mod proeminent aspectul preferenţial, n-a fost cunoscut de Avraam, fiindcă Sacrificiul pentru păcat nu fusese dat. Dumnezeu n-a putut îndreptăţi pe nimeni la viaţă şi n-a putut face din ei fii până când a venit Isus şi a pregătit calea. Privilegiul de a deveni fii ai lui Dumnezeu a fost oferit întâi în zilele lui Isus celor care L-au primit. Toţi care înainte exercitaseră credinţă au fost prieteni sau servi. Israelul a fost numit „Casa Servilor”. „Moise, într-adevăr, a fost credincios în toată Casa Lui, ca servitor … dar Hristos este credincios ca Fiu peste Casa Lui. Şi Casa Lui suntem noi, dacă păstrăm până la sfârşit încrederea neclintită şi nădejdea cu care ne lăudăm.” Evr. 3:1-6.

Astfel vedem contrastul între Casa Servilor şi Casa Fiilor şi motivul pentru aceasta. Nu trebuie să ne gândim că Biserica este mai bine intenţionată sau mai puţin păcătoasă prin natură decât Avraam, Isaac, Moise şi profeţii; dar această ocazie de a deveni fii ne-a fost oferită nouă şi nu le-a fost oferită lor, fiindcă ziua lor nu era „timpul cuvenit” al lui Dumnezeu. Atârnă de noi, ca atare, să ne folosim de marea ocazie de a intra în Casa Fiilor şi a deveni astfel moştenitori ai lui Dumnezeu.

ÎNDREPTĂŢIREA LA VIAŢĂ URMEAZĂ CONSACRĂRII

Astfel deci, Biserica a fost îndreptăţită la viaţă prin meritul sacrificiului lui Cristos. Ca urmare ei au avut ceva ce Dumnezeu a putut accepta. Şi zi de zi ei se oferă lui Dumnezeu. Avraam n-a avut nici un merit prin care să poată fi o jerftă acceptabilă pentru Dumnezeu, deoarece, fiind un membru al rasei adamice căzute, el a fost păcătos, iar aranjamentul divin era că nimic pătat n-ar putea veni la altarul lui Dumnezeu. Dar acum, deoarece Cristos a murit, a înviat, S-a înălţat, S-a înfăţişat înaintea lui Dumnezeu şi a făcut ispăşire pentru Biserică, El ne atribuie dreptatea Sa la consacrarea noastră, şi îndrepăţirea noastră se completează — suntem îndreptăţiţi liber de toate lucrurile — înviaţi din morţi. Ne revine nouă, deci, să ne prezentăm corpul ca jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu, şi să primim conceperea naturii noi — natura divină.

Neavând această deplină îndreptăţire, nici Avraam nici altcineva până la timpul Domnului nostru nu şi-a putut prezenta corpul ca jertfă vie lui Dumnezeu. Astfel nu găsim că acest mesaj a fost propovăduit înainte de zilele lui Isus. Citim că „Isus a adus la lumină viaţa şi nemurirea prin Evanghelie”. Acestea n-au fost aduse la lumină înainte de a veni El. Calea spre viaţă nu fusese deschisă. Lui Avraam i s-a făcut o făgăduinţă vagă, neclară, că odată va fi o binecuvântare pentru toată omenirea, dar nici viaţa veşnică, nici nemurirea, cea mai înaltă formă de viaţă, nu i-au fost clare. El ştia doar că va veni o binecuvântare şi a avut credinţa ca să caute să umble în armonie cu Dumnezeu.

Văzând cât de minunate sunt ocaziile oferite Bisericii evanghelice, „cum vom scăpa noi, dacă stăm nepăsători faţă de o mântuire aşa de mare, care începând să fie vestită de Domnul, ne-a fost adeverită de cei care au auzit-o” (Evr. 2:3). Aici apostolul spune clar unde a început să fie vestită această „mântuire mare”. Niciodată înainte nu fusese clarificat acest lucru. Apostolii Domnului nostru au putut vesti o mântuire din moarte, o mântuire spre viaţă, oferită atunci, dar cei care au trăit înainte de ei n-ar fi putut-o vesti. Isus a fost primul care ne-a adus Mesajul Mântuirii, iar cuvintele Sale asupra acestui subiect au fost confirmate de apostolii Săi, care L-au auzit.

((424))

Îndreptăţirea la viaţă urmează consacrării, niciodată nu este înaintea ei. Consacrarea este dedicarea fiinţei faţă de Domnul, predarea voinţei şi a toate lui Dumnezeu. În legătură cu Biserica, ea înseamnă nu numai predarea lui Dumnezeu a eului, dar şi acceptarea de către El a celui care astfel se oferă. După cum este scris: „Sfinţiţi-vă (consacraţi-vă) şi Eu vă voi sfinţi (consacra)”. În Veacul Evanghelic noi avem privilegiul să ne oferim lui Dumnezeu prin Cristos, care, ca Marele Preot, acceptă aceste oferiri până ce numărul predestinat este complet. Oricine este astfel îndreptăţit şi acceptat de El, este acceptabil pentru Tatăl şi unuia ca acesta îi este dat Spiritul sfânt al Tatălui, concepându-l pentru natura divină.

În timpul celor trei ani şi jumătate ai slujirii Domnului, El le-a spus ucenicilor că dacă ei vor rămâne în El, partea lor va fi binecuvântarea vieţii. Ei însă n-au avut o stare legală în faţa Tatălui până când Isus Şi-a sfârşit mai întâi sacrificiul, a fost înviat din morţi şi S-a înălţat la cer, ca să Se înfăţişeze înaintea Tatălui pentru ei. Atunci ei au primit Spiritul sfânt prin puterea conceperii, cu demonstraţii exterioare. Aceasta a ajuns la ei la Rusalii. Ei se consacraseră înainte şi Isus îi acceptase. Tot ce s-a putut face atunci s-a făcut; dar nu totul era la înălţimea standardului cerut după ce Isus S-a înfăţişat înaintea lui Dumnezeu şi a făcut ispăşire pentru cei care vor constitui Biserica Sa. La Rusalii, şi nu înainte, ei au fost unşi de Spirit şi recunoscuţi ca fii ai lui Dumnezeu. Aceasta a fost completarea consacrării lor — rezultatul ei.

OBIECTIVUL PREZENT AL CONSACRĂRII

Astfel Scripturile ne informează că Dumnezeu este dispus să-i accepte în acelaşi fel pe toţi care vin la El prin Cristos, până când ultimul membru al numărului preorânduit al celor Aleşi va fi fost complet. După aceea uşa va fi închisă — nu uşa îndurării, ci uşa Chemării de Sus la comoştenire cu Cristos, oferită numai în timpul Veacului Evanghelic. Pentru aceasta este consacrarea în timpul dispensaţiei Evanghelice. Tatăl a orânduit ca înainte de a ne atribui meritul lui Cristos, noi să ne facem partea prin dedicarea noastră lui Dumnezeu. Numai cei care fac acest lucru vor fi îndreptăţiţi la viaţă prin meritul atribuit al lui Cristos.

„Dacă doreşte cineva să-Mi fie ucenic, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să Mă urmeze.” Aceasta este condiţia. Numai aşa Isus va deveni Avocatul nostru. „Avem (cei concepuţi de spirit) un avocat la Tatăl.” El nu este în nici un sens Avocatul lumii. Este Avocatul nostru, Avocatul tuturor celor care vin la Tatăl prin El. Numai cei care sunt autorizaţi se pot apropia de marea Curte divină.

Isus a devenit Marele Preot prin oferirea Sa. Şi devenind Marele Preot peste Casa lui Dumnezeu, El este Avocatul tuturor celor care vin în armonie cu Tatăl. El este Garantul lor. Ca atare, El are dreptul să-Şi pună condiţiile, iar condiţiile puse de El sunt să accepte ca ucenici numai pe acei care renunţă la sine, îşi iau crucea şi Îl urmează.

Vedem marea masă a creştinilor declaraţi — patru sute de milioane — unii dintre ei în închisoare, unii în armată, de o parte sau de alta. Cei mai mulţi se zbat după bogăţie sau după plăcerea simţurilor. Puţini sunt îndreptăţiţi la viaţă. Unii ar putea fi îndreptăţiţi parţial, cum a fost Avraam. În măsura în care cineva doreşte să facă bine, în acea măsură este îndreptăţit. Dar pentru a avea viaţă este necesar să aibă această deplină îndreptăţire, care poate veni numai după ce am făcut consacrare deplină faţă de Domnul. Rom. 12:1.

ÎNTREAGA LUME ESTE ÎNCĂ PĂGÂNĂ

Păgânii n-au fost îndreptăţiţi în zilele lui Avraam şi nici în zilele lui Isus; de fapt nu sunt îndreptăţiţi nici astăzi şi toată lumea este păgână cu excepţia celor care au intrat în relaţie de legământ cu Dumnezeu. Israeliţii vorbeau despre restul lumii uneori ca păgâni, alteori ca neamuri, alteori ca popoare — trei termeni diferiţi referindu-se la toţi care nu erau copiii lui Israel.

De când a venit Cristos printre noi şi a inaugurat calea spre viaţă prin sângele Său, suntem privilegiaţi să intrăm în legământ special cu Dumnezeu. Noul Legământ este rezervat pentru Israel şi în cele din urmă pentru lume. Legământul special pe care-l are Dumnezeu pentru Biserică este arătat în porunca Sa, „Adunaţi-Mi pe credincioşii Mei care au făcut Legământ cu Mine prin jertfă” (Ps. 50:5). Numai prin sacrificiu — numai prin predarea voinţei noastre, a tot ce avem — putem veni în acest Legământ, şi nimeni nu poate veni decât prin marele Avocat. Este un Legământ prin Sacrificiu. Păgânii, lumea, n-au intrat în astfel de Legământ de Sacrificiu, de aceea nu pot ajunge în poziţia de fii ai lui Dumnezeu. Nimeni nu poate ajunge la această poziţie fără o cunoştinţă clară a termenilor şi condiţiilor lui.

Când Epoca Iudee s-a terminat şi Chemarea Evanghelică a trecut la neamuri, Corneliu, sutaşul roman, a fost primul care a intrat. Citim despre Corneliu că înainte de a-şi primi Chemarea era un om drept, care se temea de Dumnezeu, se ruga totdeauna şi dădea multe pomeni oamenilor. Am spune că acesta era un caracter foarte frumos. Dar a fost păgân şi astfel n-a putut veni sub Chemare. Însă acum sosise timpul ca Mesajul Evangheliei să meargă la neamuri. L-a primit Tatăl imediat pe Corneliu? Nu. Domnul a trimis un înger la el, care a zis, „Rugăciunile şi milosteniile tale s-au suit ca o aducere aminte înaintea lui Dumnezeu”. Ele fuseseră remarcate înainte, dar până atunci Dumnezeu nu l-a putut primi.

Şi acest mesaj către Corneliu l-a adus oare în legătură de legământ cu Dumnezeu? O, nu! Îngerul Domnului numai l-a îndrumat ce să facă. El a zis, „Trimite acum nişte oameni la Iope şi cheamă pe Simon, zis şi Petru. El găzduieşte la un oarecare Simon, un tăbăcar, care-ţi va spune cuvinte prin care vei fi mântuit tu şi toată casa ta”. Aceste cuvinte au fost necesare; cunoştinţa a fost indispensabilă. Nu poate fi nici o îndreptăţire în ignoranţă. Nu aşa este Planul lui Dumnezeu. Corneliu şi familia sa au fost gata, deoarece el fusese mai înainte consacrat ((425)) după cea mai bună cunoştinţă a sa. Sf. Petru nu ştia cum să procedeze cu neamurile, de aceea Dumnezeu i-a dat o viziune, o manifestare specială a voinţei Sale.

Cazul lui Corneliu ne dă un indiciu referitor la faptul că Dumnezeu nu îndreptăţeşte păgânii, decât pe aceia care vin în relaţie de Legământ cu El şi că nu există o altă cale de a veni în astfel de relaţie decât pe calea pe care El a stabilit-o. Calea specială pentru evreu a fost prin Moise şi prin Legământul Legii, şi de acolo în Cristos. Metoda prin care păgânul poate veni în relaţie de legământ cu Dumnezeu este prin altoirea în „măslinul bun” a cărui rădăcină este Legământul Avraamic (Rom. 11:16-22). Oricine vrea să aparţină lui Cristos trebuie să devină israelit, membru al Seminţei adevărate a lui Avraam. Facem acest lucru prin credinţă în Cristos, Sămânţa, şi prin botez în moartea Lui. Ca atare nu mai suntem din lume. Întreaga lume este păgână, fiindcă nu este în relaţie de legământ cu Dumnezeu. Oamenii sunt neamuri, iar neamurile sunt păgâni, din punctul de vedere al Scripturilor.

„SFINŢII VOR JUDECA LUMEA”

Toate familiile pământului vor fi binecuvântate şi luminate prin Sămânţa lui Avraam, Sămânţă care este Cristos. Şi „dacă sunteţi ai lui Cristos, sunteţi Sămânţa lui Avraam şi moştenitori potrivit Făgăduinţei”. Noi încă n-am binecuvântat lumea, încă n-am judecat lumea, fiindcă nu suntem încă instruiţi să facem astfel. Apostolul Pavel a spus, „Nu ştiţi că sfinţii vor judeca lumea? Nu ştiţi că noi vom judeca pe îngeri?” (1 Cor. 6:2, 3). Noi vom fi judecători nu în timp ce suntem în trup, ci după glorificarea noastră în Întâia Înviere.

Aşa deci, Dumnezeu a hotărât o Zi mare de Judecată pentru lume (Fapt. 17:31; Ps. 96:9-13; 98:1-9; Fapt. 15:13-18), iar sfinţii vor fi judecători împreună cu Cristos. Lumea este încă condamnată în Adam. Oamenii vor avea îndreptăţire — „oricine va vrea” — iar temelia acestei îndreptăţiri va fi pusă, întâi de toate, în Noul Legământ pe care Cristos îl va face cu Israelul, ca rezultat al sacrificiului Său la Calvar. Va fi exact ca vechiul Legământ al Legii, cu excepţia faptului că va avea un Mijlocitor mai bun — Cristosul, Cap şi Corp. După cum vechiul Legământ al Legii a fost stabilit pe baza sacrificiilor tipice, tot aşa, Noul Legământ va fi stabilit pe baza „sacrificiilor mai bune”. Lucrarea Veacului Evanghelic a fost oferirea sacrificiilor mai bune decât taurii şi ţapii — Isus, Capul, şi Biserica, membrii Corpului, asociaţi cu El ca părţi ale acestor sacrificii mai bune. El va fi completat toată sacrificarea când ultimul membru al Corpului Său va fi trecut „înlăuntrul Vălului”. Atunci ocazia de a urma în urmele lui Isus nu va mai fi acordată, deoarece este numai un număr definit care să devină Preoţime. Aceştia vor avea parte în învierea Sa, Învierea Principală. Vorbind despre aceştia, apostolul spune, „toţi vom fi schimbaţi”, deoarece „carne şi sânge nu pot să moştenească Împărăţia lui Dumnezeu” (1 Cor. 15:50-54). Când această clasă va fi moştenit Împărăţia, ea va fi pregătită să facă lucrarea de judecare a lumii.

LUCRAREA VEACULUI VIITOR

Imediat ce se va face satisfacţie în faţa Dreptăţii pentru păcatele lumii, toată omenirea va fi predată Celui care a cumpărat-o. Apoi Dreptatea nu va mai avea de-a face cu ei, pentru că ei vor fi în mâinile lui Cristos. El va fi atunci Dătătorul vieţii, Judecătorul, Regele. În timpul Domniei Milenare lucrarea Lui va fi trezirea şi ridicarea tuturor celor pentru care El a murit. Tuturor li se va da ocazia să vină în armonie cu Domnul, să se devoteze serviciului Său. Răsplata înfăptuirii acestui lucru va fi viaţa veşnică şi deplina perfecţiune a fiinţei pe plan uman. Cei care astfel se vor devota, se vor ridica din degradare la perfecţiune deplină. Perfecţiunea lor va fi îndreptăţirea lor, deoarece aceasta înseamnă a fi făcut drept.

Deosebirea între îndreptăţirea la care va ajunge lumea şi aceea a Bisericii acum, este că Biserica are o îndreptăţire prin credinţă, o îndreptăţire socotită, obţinută instantaneu, prin acordarea meritului lui Cristos, în timp ce îndreptăţirea lumii va fi prin fapte — prin a-i face drepţi în mod real şi a avea o perfecţiune reală. Dar nu va fi nici o îndreptăţire fără credinţă şi fără loialitatea inimii, nici acum nici atunci. Sub aranjamentul prezent al Domnului este de asemenea important să fie fapte perfecte. Noua Creatură este în mod real dreaptă, perfectă, şi Tatăl acordă corpurilor noastre imperfecte meritul lui Isus şi ne socoteşte morţi după carnea imperfectă. Astfel faptele noastre imperfecte sunt socotite, prin Cristos, ca perfecte. Noua creatură perfectă, de la începutul mic al ei, creşte şi se dezvoltă treptat până la maturitate, folosind corpul de carne ca serv.

Cu lumea va fi diferit. Lucrarea ei va fi o lucrare de ajungere treptată la o stare de îndreptăţire, de perfecţiune a minţii şi corpului, sub acoperirea Noului Legământ sigilat cu sângele lui Cristos. Ei se vor apropia tot mai mult de perfecţiune zi de zi şi an de an, ridicându-se spre perfecţiune. Când vor fi ajuns la acea culme, vor fi pe deplin îndreptăţiţi, sau făcuţi drepţi pe deplin; şi dacă vor trece credincioşi de proba lor finală, după încheierea Veacului Milenar, li se va da răsplata vieţii veşnice. Dar morţii din lume nu vor trăi, din punctul de vedere al lui Dumnezeu, până la încheierea acelui veac, când Cristos Îşi va fi terminat lucrarea Mijlocitoare. Între timp cei care nu vor veni în armonie cu aranjamentele lui Dumnezeu vor muri în Moartea a Doua; vor fi distruşi ca „nişte animale fără minte”. 2 Pet. 2:12.

Moartea a Doua este ca prima moarte, numai că va fi instantanee; nu va fi pentru păcatul tatălui, ci pentru păcatul individual; şi va fi eternă. Nu va fi nici o răscumpărare din ea, cum este din prima moarte. „Cristos nu mai moare.” Răsplata celor drepţi va fi viaţa veşnică; nimănui nu i se va acorda această viaţă până vor fi pe deplin încercaţi şi probaţi. De aceea Dumnezeu poate garanta că de atunci încolo nu va mai fi plâns sau suspin sau moarte, niciodată, fiindcă toţi vor fi pe deplin în armonie cu El.

Noi credem că timpul pentru încercarea lumii va veni curând; dar nu gândim că uşa Împărăţiei este închisă. Desigur că n-avem nici o informaţie specială asupra subiectului, fiindcă Domnul nu spune că uşa Chemării de Sus va fi închisă imediat ce se vor sfârşi Timpurile Neamurilor. Uşa se va închide când ultimul membru al Corpului lui Cristos va fi fost adunat, va fi fost găsit credincios, îşi va fi sfârşit cursul şi va fi trecut dincolo de Văl. „Cele ce erau gata au intrat cu el la nuntă şi s-a închis uşa.” Atunci va fi închisă, fiindcă după aceea nici unul nu va putea fi adăugat la acel număr ales. Credem că timpul acela nu este departe.