Lucrarea lui Ilie înainte de înălţare

1 Împa. 20:1-21

Înfrângeri din cauza beţiei — Împăratul Siriei se luptă cu Israelul — Capitala lui Israel în pericol — Regele Benhadab încrezător în victorie — O sărbătoreşte înainte în petreceri cu beţie — Mica armată a lui Israel sub comandă divină învinge pe sirieni printr-un groaznic măcel — Contrastul cu războaiele moderne — De ce permite Dumnezeu războaie, calamităţi, boală, demenţă etc — Când vor înceta războaiele — Ar trebui creştinii să se angajeze în război?

R 5759 W. T. 1 septembrie 1915 (pag. 266-267)

Lecţia noastră relatează atacul sirienilor asupra israeliţilor, a căror cetate-capitală, Samaria, este asediată şi regele ei se teme de necesitatea capitulării. Regele sirian spune cu lăudăroşie ce va face şi porunceşte predarea. Dezorientat, regele Ahab consideră rezistenţa nefolositoare, până când mesajul Domnului îi reînsufleţeşte curajul, îndrumându-l în modul în care avea să procedeze în bătălie. Urmând această îndrumare, israeliţii au câştigat o mare victorie — şi aceasta, în parte, pentru că regele sirian, Benhadab, era foarte beat şi mulţi dintre mai marii lui la fel. Astfel ei au fost în incapacitate de a-şi folosi puterea vitală a marii lor armate şi au suferit o înfrângere serioasă.

Totuşi, toate războaiele din trecut pălesc în importanţă faţă de marea bătălie din prezent ce se desfăşoară în Europa. Unul din lorzii britanici, adresându-se recent muncitorilor şi solicitând eficienţă în fabricarea muniţiilor de război, a declarat că Marea Britanie a cheltuit recent pentru muniţii în Belgia mai mulţi bani decât în întregul Război al Burilor. Rapiditatea cu care se trage cu armele moderne şi măcelul teribil pe care îl fac este ceva înspăimântător. Rapoarte autentice declară că 12 milioane dintre cei mai aleşi bărbaţi ai Europei au fost deja fie omorâţi, fie răniţi, fie luaţi prizonieri, ((450)) şi putem presupune cu siguranţă că armatele în luptă acum numără 10 milioane.

Când ne gândim că un om înarmat cu o mitralieră echivalează cu mai mult de 20 de oameni, ba chiar cu mai mult de o sută de oameni din războaiele de demult, căpătăm o idee despre cât de teribil este războiul din prezent. Scripturile par să afirme că niciunuia dintre combatanţi nu-i va aduce o mare victorie, ci toate naţiunile astfel angajate vor fi în cele din urmă îngrozitor slăbite, nu numai prin pierderea celor mai capabili bărbaţi ai lor, dar, de asemenea, împovărate şi împiedicate financiar, până în măsura în care datoriile lor nu vor fi plătite probabil niciodată.

Lecţia pe care o dă războiul

Este o reflectare tristă asupra lăudatei civilizaţii din zilele noastre, că un astfel de război ar trebui considerat singurul mijloc prin care marile naţiuni ale lumii ar putea ajunge la o înţelegere în probleme de interes reciproc cu privire la pământul pe care Dumnezeu l-a dat fiilor oamenilor ca moştenire comună. Când ne gândim că naţiunile implicate în război se pretind naţiuni creştine, aceasta este încă şi mai groaznic. Singura noastră mângâiere este gândul că bieţii oameni înşelaţi nu au o înţelegere a sensului cuvântului creştin şi că marea masa n-au fost niciodată creştini. Adevăraţii creştini, sfinţii, fără îndoială se vor fi găsind în toate armatele ţărilor unde serviciul militar este cerut de lege. Din când în când, studenţii Bibliei din diferite armate ne înştiinţează despre starea şi străduinţa lor de a ţine sus Lumina şi de a vesti virtuţile Domnului chiar şi în condiţii atât de îngrozitoare.

Bineînţeles, oamenii din lume încep să se trezească, realizând faptul că cei 400 milioane de creştini cu care se laudă sunt în cea mai mare parte tot atât de departe de Dumnezeu şi de idealurile creştine ca şi cei 1200 milioane de păgâni. Trezirea lor ar trebui să-i ajute să înţeleagă ce înseamnă Biserica adevărată şi că misiunea ei nu este să convertească lumea, ci să se pregătească pe ea însăşi pentru a fi clasa Împărăţiei lui Mesia, Mireasa, Soţia Mielului, Comoştenitoare cu Mesia în Împărăţia Lui cerească. Dacă războiul va da această lecţie unui număr considerabil, el nu va fi fost în zadar. Şi, dacă aceşti sfinţi ai lui Dumnezeu, învăţând şi mai bine calea, îşi vor duce la bun sfârşit consacrarea deplină faţă de Domnul, îşi vor întări astfel chemarea şi alegerea pentru un loc în Împărăţie, ei vor avea parte de Întâia Înviere la condiţii spirituale. Apoi, împreună cu Răscumpărătorul lor, ei vor binecuvânta omenirea pe planul uman, ridicându-i pe cei doritori şi ascultători la perfecţiune umană.

De ce permite Dumnezeu războiul

Mulţi se întreabă, de ce permite Dumnezeu războiul — ba mai mult, de ce Scripturile arată că Dumnezeu aduce războaiele? Noi răspundem că pentru o persoană muribundă are puţină importanţă dacă moartea sa survine ca rezultat al unei răni de baionetă, al unei răni de sabie sau de glonţ, sau dacă survine prin tuberculoză, pneumonie, variolă sau epuizare totală a organismului. Şi dacă pentru individ nu importă prea mult, putem spune că pentru Atotputernicul încă şi mai puţin. Pedeapsa lui Dumnezeu asupra rasei umane este pedeapsa morţii — oricum ar veni ea. De şase mii de ani pedeapsa se execută. Şi întreaga rasă coboară în mormânt sub sentinţa, „Cu moarte vei muri”.

De aceea, speranţa pentru toţi este în Cristos şi prin moartea Sa — prin învierea morţilor pe care El o va îndeplini în timpul Mileniului. Biserica Sa credincioasă, Mireasa Sa care va avea parte cu El în Împărăţie, va fi prima înviată şi încă pe planul gloriei, onoarei şi nemuririi. Restul omenirii va ieşi afară, „fiecare la rândul lui” aşa cum afirmă Biblia. Vor ieşi afară ca să poată învăţa despre Bunătatea lui Dumnezeu, despre Înţelepciunea lui Dumnezeu, despre Puterea lui Dumnezeu şi Iubirea lui Dumnezeu şi vor putea să le compare pe acestea cu ceea ce au învăţat în viaţa anterioară sub domnia Păcatului şi a Morţii. Între timp, Biblia declară că din punct de vedere divin toată omenirea adoarme în moarte aşteptând de la Împărăţia lui Mesia trezirea şi începerea atunci a marii ocazii pe care El a asigurat-o pentru toţi, prin care ei pot scăpa de păcat şi în cele din urmă de moarte.

„Nu va mai fi nici un blestem”

Promisiunea şi prevederea divină este că sub Împărăţia lui Mesia războaiele vor înceta pentru totdeauna şi de asemenea toate celelalte calamităţi. În loc ca omenirea să meargă în jos, spre mormânt, va fi stabilită ordinea inversă — învierea morţilor. În locul bolii, a suferinţei şi a alienării mintale, va veni vindecare, putere, restabilire (Fapte 3:19-21). Vorbind despre efectul Împărăţiei Sale milenare, Isus spune că blestemul va fi îndepărtat şi în locul lui va veni binecuvântarea lui Dumnezeu, până când nu va mai fi suspin sau moarte sau plânset sau durere. Toate aceste binecuvântări sunt încă numai promisiuni, şi, prin urmare, numai Biserica se bucură în ele sau le înţelege — şi ei potrivit gradului de credinţă în Dumnezeu şi a înţelegerii Cuvântului Său.

Biblia ne informează că după ce Împărăţia spirituală a lui Mesia va fi luat în stăpânire problemele lumii, nici un rău şi nici o pustiire nu se va face în toată Împărăţia glorioasă al lui Dumnezeu. Aceasta va însemna că o forţă poliţienească spirituală va avea omenirea sub control absolut. Orice fărădelege ((451)) va fi pedepsită de îndată ce se va lua hotărârea să se comită, şi înainte de a fi pusă în aplicare. În acelaşi fel, fiecare faptă bună, cuvânt bun sau gând bun va aduce o binecuvântare de restabilire, sănătate, putere — mintală, morală şi fizică. În astfel de condiţii, lumea va învăţa foarte rapid să facă diferenţă între drept şi nedrept. Ei vor învăţa repede despre schimbarea de dispensaţie, şi că, în continuare, orice gând, cuvânt, fapt păcătos îşi va primi sigur pedeapsa, în timp ce, fiecare gând, cuvânt, fapt bun îşi va primi sigur binecuvântarea. Biblia ne vorbeşte despre această stare de lucruri, spunând: „Când se împlinesc judecăţile Tale pe pământ, locuitorii lumii învaţă dreptatea. ” Isa. 11:9; 26:9; 28:17.

Angajarea creştinilor în război

Mulţi sunt nedumeriţi în înţelegerea învăţăturilor lui Isus şi ale apostolilor cu privire la război, când le compară cu îndrumările Domnului către evrei şi cu binecuvântarea de către El a războaielor lor. Această problemă poate fi înţeleasă numai dintr-un singur punct de vedere — al Bibliei.

Prima invitaţie pentru oamenii căzuţi ca să devină fii ai lui Dumnezeu, comoştenitori cu Isus Cristos, Domnul lor, datează din timpul lui Isus, şi, mai precis, din timpul când El a murit pentru păcatele noastre, a înviat din morţi, S-a înălţat la cer pentru a apărea în faţa lui Dumnezeu pentru noi, şi ca rezultat al acestei lucrări a revărsat Spiritul sfânt al lui Dumnezeu şi puterea de concepere la o nouă natură asupra ucenicilor în aşteptare. Nimeni înainte de aceasta nu fusese fiu al lui Dumnezeu de când a păcătuit Adam. Cel mult Moise a fost un serv, iar Avraam un prieten. Sf. Ioan ne asigură că libertatea sau privilegiul de a deveni fii ai lui Dumnezeu a venit prin Domnul nostru Isus la prima Sa venire pentru cei care L-au acceptat întru totul. Ioan 1:12, 13.

Aceşti fii ai lui Dumnezeu, altfel spus Corpul lui Cristos, Mireasa lui Cristos, nu sunt din lume, ci aleşi şi separaţi de lume prin chemarea divină şi conceperea de spirit. Acestora Isus le-a spus: „Ei nu sunt din lume, după cum Eu nu sunt din lume”. „Eu v-am ales pe voi (afară din lume) şi v-am rânduit să mergeţi să aduceţi roadă. … În aceasta Tatăl Meu este preamărit: să aduceţi roadă multă” (Ioan 17:14; 15:16, 8). Roadele Spiritului, ne spune apostolul, se arată în umilinţă, blândeţe, răbdare, îndelungă-răbdare, iubire fraţească, dragoste. Aceste lucruri prisosind din belşug în noi ne vor face să nu fim nici leneşi, nici neroditori în cunoaşterea Domnului nostru Isus Cristos; şi aşa vom avea din belşug intrare în Împărăţia veşnică a Domnului şi Mântuitorului nostru, Isus Cristos, pentru care ne rugăm, „Vie Împărăţia Ta” şi în care vom intra prin schimbarea învierii la timpul potrivit. Gal. 5:22, 23; 2 Pet. 1:5-11.

Scripturi greşit aplicate

Dă oare Dumnezeu acestei clase de copii ai Săi concepuţi de Spirit o îndrumare specială cu privire la război, sau ei sunt lăsaţi în voia puterilor care sunt? Noi răspundem că tot poporul Domnului sunt soldaţi ai Crucii şi că apostolul ne-a prevenit că armele luptei noastre nu sunt ale firii păcătoase (2 Cor. 10:4). Pentru poporul consacrat al lui Dumnezeu nu există nicăieri în Biblie vreo împuternicire să se lupte, să omoare, să ia de la ceilalţi, fie viaţă, fie proprietate. Marele război prezent este numai o demonstraţie a faptului că dacă din cei care participă în el un număr considerabil ar fi creştini, ei n-ar fi decât prunci în Cristos şi n-au înţeles învăţăturile Domnului.

Totuşi, noi observăm că în toate ţările beligerante slujitorii declaraţi ai lui Cristos se poartă ca agenţi de recrutare. Se folosesc tot felul de argumente pentru a-i convinge pe tinerii ţării contrar cu învăţăturile Învăţătorului. Aceiaşi oameni care obişnuiau să râdă de declaraţia prin care li se promitea soldaţilor turci un paşaport sigur spre Paradisul ceresc în eventualitatea morţii lor — aceiaşi slujitori îi îndeamnă pe toţi cei care pot fi recrutaţi, asupra cărora au influenţă, să se pregătească să meargă la bătălie spre a-şi jertfi vieţile. În timp ce germanii au pus pe centurile soldaţilor lor „Dumnezeu cu noi”, slujitorii britanici ai bisericii citează texte din Biblie spre a încuraja înrolarea tinerilor şi aruncă o aureolă de glorie asupra soldatului mort.