FERICE DE CEI CU INIMA CURATĂ

„Toate lucrurile sunt curate pentru cei curaţi; dar pentru cei necuraţi şi necredincioşi, nimic nu este curat, ci şi mintea şi conştiinţa le sunt întinate. Ei mărturisesc că Îl cunosc pe Dumnezeu, dar cu faptele Îl tăgăduiesc, căci sunt o urâciune, nesupuşi şi netrebnici pentru orice faptă bună.” „Păzeşte-ţi inima mai mult decât orice este de păzit, căci din ea ies izvoarele vieţii.” Tit 1:15,16; Proverbe 4:23.

R 5746 W. T.15 august 1915 (pag. 245-247)

Primul nostru text este o acuzare extrem de severă. Contextul pare să sugereze că apostolul Pavel se adresa unora care se identificau într-un sens cu Cauza lui Dumnezeu, dar ale căror doctrine şi fel de viaţă erau în opoziţie cu Mesajul Evangheliei. Nu putem fi siguri dacă el se referea la evreii necredincioşi sau la cei care cel puţin pe dinafară deveniseră urmaşi ai lui Cristos. El se referea, în orice caz, la cei care pretindeau că-L cunoscuseră pe Dumnezeu, fie că-L cunoşteau prin Lege sau prin Evanghelie. Limbajul pare să implice că aceştia erau defăimători. Ei puteau găsi greşeală în orice — nimeni nu putea face nimic tocmai corect, nici o doctrină nu era corectă. Cu toţii am întâlnit oameni cu acest caracter — oameni care nu văd nimic curat, nimic bun, nicăieri, şi care tot timpul acuză pe alţii.

Afirmaţia apostolului este foarte puternică, foarte convingătoare — „Toate lucrurile sunt curate pentru cei curaţi, dar pentru cei necuraţi şi necredincioşi nimic nu este curat”. Prin aceste cuvinte înţelegem că el a vrut să spună nu că cel curat n-ar putea găsi literalmente nimic necurat, nici că cel necurat n-ar putea găsi nimic curat, dar că acest lucru este adevărat într-un sens larg, ge-neral. Cei care ei înşişi sunt curaţi pot vedea dreptate în Legea divină şi în aranjamentul divin. Ei pot vedea inimile sincere, curate ale celor „micuţi” ai lui Dumnezeu, în ciuda slăbiciunilor cărnii decăzute. Dar cei necredincioşi devin întinaţi, conştiinţele lor devin denaturate, aşa încât ei nu sunt capabili să vadă pe nimeni şi nimic într-o lumină potrivită. Ei au îngăduit gândurilor rele să le intre în minte şi să rămână acolo — suspiciuni, presupuneri rele, cum ar fi, „Orice om îşi are preţul lui. Orice om poate fi cumpărat. Nu este vreunul care să fie cinstit”, şi tot felul de asemenea lucruri. Ei judecă pe alţii mai mult sau mai puţin după ei înşişi.

Nu numai minţile acestora devin corupte, nevăzând nimic curat, nimic bun, nimic drept în alţii, dar şi conştiinţele lor devin întinate. La început conştiinţa unuia ca aceştia i-a condamnat într-o oarecare măsură. Dar treptat, dacă ei cedează acestei atitudini greşite, conştiinţele lor devin corupte şi nesimţitoare, astfel încât ei nu-şi dau seama că ocolesc adevărul, că judecă greşit, nu văd cât de nedrepţi, necuraţi şi orbi au devenit. „Ei mărturisesc că Îl cunosc pe Dumnezeu” spune apostolul — ştiind ceva într-un mod intelectual despre Planul şi Cuvântul Său — „dar cu faptele Îl tăgăduiesc”. Faptele lor sunt contrare Cuvântului lui Dumnezeu, care învaţă că toţi trebuie să caute să facă tot binele pe care-l pot face, să vadă tot binele pe care-l pot vedea şi să facă judecată generoasă altora.

((474))

CÂRCOTAŞI, ACUZATORI AI FRAŢILOR

Aceştia întinaţi Îl neagă pe Dumnezeu, Îl tăgăduiesc prin faptele lor — după cum declară Sf. Pavel, ei sunt „o urâciune şi nesupuşi” lui Dumnezeu, umblând contrar instrucţiunilor Lui. Acest lucru este într-adevăr o urâciune — după ce L-ai cunoscut pe Domnul să umbli într-o direcţie opusă, să nu ţii seama de sfatul Lui. Aceştia sunt „netrebnici pentru orice faptă bună”. Ei nu înfăptuiesc nimic bun, ci chiar opusul; totuşi ei găsesc vină la toţi ceilalţi.

Apostolul nu spune aici că aceştia au devenit în mod necesar imorali şi josnici prin aceea că s-au îngropat în tot felul de păcate şi vicii. Nu trebuie să citim în cuvintele lui mai mult decât este acolo. Dar el spune că în ceea ce priveşte orice lucrare bună ei o vor întina, o vor prejudicia. Ar fi mai bine ca ei să stea cu totul deoparte de lucrarea Domnului. Ei au permis spiritului amar să lucreze în ei până când totul ia culoarea propriilor lor minţi. Ei nu recunosc în ce măsură sunt nejuşti, nedrepţi, în gândurile lor, faptele lor, purtarea lor. Sunt defăimători faţă de orice lucrare bună.

Aici sunt lecţii de avertizare pentru noi toţi, ca nu cumva să fim duşi în rătăcire de spiritul celui rău şi să devenim simpli cârcotaşi, acuzatori ai fraţilor — nefolosindu-ne timpul, mâinile, picioarele, limbile pentru facerea de bine, pentru binecuvântarea şi zidirea fraţilor, ci mai degrabă pentru a dărâma. În măsura în care cineva face aceasta, este fără valoare, da, mai mult decât fără valoare, pentru Domnul şi Cauza Sa.

NECESITATEA PĂZIRII INIMII

„Păzeşte-ţi inima mai mult decât orice, căci din ea ies izvoarele vieţii”, îndeamnă Înţeleptul. Gândul întrupat în acest îndemn este de cea mai mare importanţă. Cu adevărat acestea sunt cuvinte de înţelepciune! După cum inima este poate cel mai important organ al corpului uman, tot aşa cuvântul „inimă” este folosit aici în mod figurativ pentru a reprezenta centrul afecţiunilor minţii umane. Implicaţia este că inima are nevoie de pază. Sunt multe lucruri care pot să distragă, să tragă deoparte, să ne rătăcească. Nu doar povara afacerilor, ci şi orientarea lumii în general şi a cărnii noastre decăzute tind să tragă inima de la dreptate, de la serviciul lui Dumnezeu, de la curăţie, iubire şi bunătate faţă de alţii.

Marele Adversar îşi dă şi el ajutorul în încercările de a denatura. Inima — voinţa, afecţiunile — fiecărei fiinţe umane trebuie să fie credincioase lui Dumnezeu şi dreptăţii. Aşa a fost făcută la început. După cum acul magnetic se întoarce spre pol, tot aşa inima omului trebuie să se întoarcă spre Domnul. Orice este contrar reprezintă o condiţie păcătoasă, denaturată, pervertită. Dar de fapt păcatul a ajuns ferm implantat în natura umană decăzută. În timpul acestor lungi secole de păcat mulţi oameni s-au străduit să-şi păzească inimile drepte în faţa lui Dumnezeu. Dar după ce şi le-au îndreptat, majoritatea n-au reuşit să rămână în acea stare, să-şi păstreze inima în iubirea lui Dumnezeu, s-o păzească pentru a nu merge pe căi greşite, pentru a nu ajunge într-o stare greşită.

De multe ori avem greutăţi în a ne stăpâni corpurile. Există pofte ale cărnii care necesită veghere constantă. Limba are nevoie de pază constantă. În timp ce trebuie să veghem la toate aceste lucruri cu atenţie, totuşi cel mai important lucru de vegheat este inima, pentru că toate tendinţele noastre rele acolo îşi au resortul principal. „Omul bun scoate lucruri bune din comoara lui bună; dar omul rău scoate lucruri rele din comoara lui rea.” Noi ar trebui să fim mereu vigilenţi să vedem ca inima noastră să fie păstrată curată, sinceră. Dacă găsim acolo impurităţi, trebuie cu rugăciune să luptăm împotriva lor şi să le corectăm. Trebuie să ne păstrăm minţile pline cu ceea ce este curat, vrednic, asemenea lui Dumnezeu.

Ca şi copii ai lui Dumnezeu am învăţat că singura cale de a avea inimile corecte faţă de Tatăl nostru este prin Domnul Isus Cristos. Am venit la Dumnezeu prin Cristos şi astfel am devenit fiii Lui, primind Spiritul Său sfânt. Atunci avem o nouă influenţă, o nouă fântână deschisă pentru inimă, care-i schimbă cursul, care-i îndulceşte curentul de ieşire. De atunci înainte iubim dreptatea şi urâm nedreptatea. Dacă este vreo schimbare de la aceasta cândva, trebuie să căutăm să fim aduşi imediat înapoi în acord cu Spiritul Domnului. Noi avem nevoie să ne ţinem inimile continuu sub cercetare, aşa încât să putem rămâne în părtăşie intimă cu Tatăl şi cu Domnul nostru Isus.

„Căci din ea (inimă) ies izvoarele vieţii” a spus Solomon. De la acest organ — inima — este pompat sângele spre toate părţile corpului. Corpul este astfel dependent de inimă în privinţa puterii lui, vitalităţii lui, a însăşi vieţii lui. Trupul ar fi mort dacă inima n-ar propulsa continuu sângele în organism. Astfel izvoarele vieţii noastre trupeşti pornesc de la inimă în fiecare zi, chiar în fiecare clipă. În fiecare zi iese fie viaţă puţină, fie viaţă multă. La fel este şi cu sediul afecţiunilor noastre — la fel este şi cu voinţa noastră. Toţi cei care vin în contact cu noi zi de zi sunt influenţaţi spre bine sau spre rău prin spiritul pe care-l manifestăm. Este foarte important ca toată purtarea noastră în viaţă să fie sub conducerea potrivită a unei inimi curate — vegheate cu grijă şi păstrate sub inspecţie, aşa încât astăzi începând ziua, un izvor bun să iasă din inima noastră către alţii. Astfel vom fi plăcuţi Domnului şi ne va socoti „copii dragi”. Astfel minţile şi conştiinţele noastre vor fi păzite neîntinate.

((475))

REZULTATUL FINAL — VIAŢĂ SAU MOARTE

Dar mai este încă un sens, un sens vital, în care izvoarele vieţii sunt din inimă. Dumnezeu ne-a informat că deşi El a condamnat rasa la moarte, a făcut pregătire pentru o viaţă viitoare şi veşnică pentru toţi. Şi condiţiile pe care cineva poate avea această viaţă veşnică sunt expuse în Scripturi. Ele ne spun despre anumite lucruri care trebuie făcute. Pentru noi care am fost chemaţi şi am acceptat acum este important să facem tot ce suntem în stare să facem, pentru că prin natură avem păcatul înrădăcinat în carnea noastră. Asemenea tuturor din rasa lui Adam, noi suntem prin natură imperfecţi prin căderea lui; dar Domnul ne informează că dacă devenim copii ai Lui, El ne va judeca după inimă — după voinţa noastră, după intenţia noastră, dorinţa noastră, eforturile noastre. De aceea, când ne gândim la gloriosul premiu, trebuie să ne amintim că rezultatul final al acestei chestiuni, hotărârea finală, va depinde întru totul de felul în care am îndeplinit condiţiile. Este ca şi la o curte de judecată, în care juriul este legat prin jurământ să decidă care va fi verdictul — fie în favoarea unei părţi, fie în favoarea celeilalte. În cazul nostru va fi un rezultat, o hotărâre, pentru care nu va mai fi nici un recurs.

Lumea va fi în proces de judecată în Veacul viitor, dar Biserica lui Cristos este acum în proces — de când sunt concepuţi de Spiritul sfânt. Noua viaţă este în proces de judecată. Noua noastră inimă se află în faţa barei de judecată divină. Acea inimă nouă, deci, necesită păstrare foarte atentă, deoarece izvoarele vieţii veşnice sau ale morţii veşnice sunt legate de ea. Speranţele noastre nu sunt dependente de un corp perfect; unii ar putea avea un trup bolnav, unii ar putea avea o dispoziţie naturală binevoitoare, iar alţii nu. Dar corpurile noastre vechi sunt socotite moarte din momentul în care devenim Noi Creaturi, iar Noua Creatură este responsabilă de controlul corpului după cea mai bună capacitate a sa. Aceste inimi noi trebuie să fie păstrate loiale lui Dumnezeu, principiilor dreptăţii, adevărului, echităţii — loiale Legământului nostru. Dacă nu reuşim să cultivăm cum se cuvine caracterul asemenea lui Cristos, dacă nu reuşim să ne păstrăm în acord cu Domnul, atunci nu ne vom dezvolta niciodată ca Noi Creaturi în Cristos. Şi când vin încercările decisive, vom fi aflaţi necorespunzători.

Domnul a promis să dea binecuvântarea gloriei, onoarei, nemuririi, moştenirii împreună cu Isus acelora care în timpul Veacului Evanghelic ajung la asemănarea caracterului Său. Şi acea asemănare de caracter cu Dumnezeu va demonstra loialitatea noastră faţă de principiile dreptăţii şi faţă de voinţa divină. În cazul Domnului nostru Isus, El a fost dispus, bucuros să jertfească totul pentru a face voia Tatălui. La fel trebuie să fie cu toţi care vor fi număraţi împreună cu Cristos. Izvoarele, rezultatele vieţii noastre sunt aici. Dumnezeu ne spune nouă, ca şi urmaşi ai lui Cristos, ca ucenicii Săi declaraţi: „Am pus înaintea ta viaţa şi moartea, binecuvântarea şi blestemul. Alege viaţa ca să trăieşti”. Viaţa este binecuvântarea; moartea este blestemul. Pe tot parcursul Bibliei este menţinut acest gând — că darul lui Dumnezeu este binecuvântarea vieţii veşnice şi că „plata păcatului” este blestemul morţii — nu chinul.

Aşadar pentru creştin rezultatul vieţii noastre de aici de pe pământ este viaţa veşnică, dacă suntem credincioşi. Nereuşind să câştigăm viaţa veşnică, vom merge în moarte — Moartea a Doua; pentru că dacă nu suntem credincioşi faţă de principiile dreptăţii şi faţă de ocaziile acordate nouă în această încercare pentru viaţa veşnică care ne-a venit în Veacul Evanghelic, nu mai rămâne nici o ocazie viitoare pentru noi. Aceste cuvinte se aplică la aceia care într-adevăr au devenit copii ai lui Dumnezeu, care au gustat din „darul ceresc”. Cât de important este deci să ne păzim inimile sincere, credincioase, neîntinate!

REZULTATUL FINAL AL VIEŢII DIFERĂ ÎN GRAD

Printre cei în cazul cărora rezultatul va fi viaţa veşnică vor exista grade diferite cu privire la gradul de onoare şi binecuvântare. După cum ilustrează apostolul aceasta, „Căci chiar o stea se deosebeşte în strălucire de altă stea. Aşa este şi învierea morţilor” — aşa va fi cu cei care au o parte în Întâia Înviere. Unii vor avea o glorie mai strălucitoare în Împărăţie decât alţii. Am putea spune că vor exista rezultate diferite — onoare mai mare şi onoare mai mică. După cum se arată în altă parte în Scripturi, sunt două clase care vor câştiga viaţă veşnică pe planul spiritual de existenţă. Mulţi vor fi din marea mulţime, unii vor fi din Turma Mică, Mireasa lui Cristos. Unii vor atinge planul cel mai înalt, nemurirea; dar mai mulţi vor primi viaţă asemănătoare cu cea a îngerilor, pe plan spiritual mai jos.

Astfel vedem înţelepciunea îndemnului scriptural, că inima are nevoie de atenţie constantă, pentru că de ea sunt legate rezultate atât de importante, vitale. Şi vedem înţelepciunea avertizării legate de pericolul permiterii minţii şi conştiinţei să devină întinate şi necurate. Unii ar putea spune: „Voi fi foarte atent la orice cuvânt voi spune”. Până aici foarte bine. Dar a ne păzi limba n-ar fi suficient ca să ne dea viaţă veşnică; pentru că inima ar putea fi foarte diferită de limbă în unele cazuri. Cineva ar putea fi în stare să vorbească foarte liniştit şi totuşi să aibă o inimă înşelătoare, necurată. Din nou, cineva ar putea spune, „Îmi voi veghea trupul şi nu voi păcătui cu el”. Dar aceasta n-ar fi destul. Trebuie să coborâm până la sursă. Domnul se uită la dorinţele, intenţiile inimii, la poporul Său. Aceasta are nevoie de veghere specială, pentru că inima este câmpul de bătălie, atât de mari sunt rezultatele din ea — viaţă sau moarte. Dacă va fi viaţă, atunci dorim să avem locul cel mai înalt pe care Dumnezeu este dispus să ni-l dea. Şi va fi al nostru prin împlinirea condiţiilor.