Ilie, un mare profet – VDM 7.4

ILIE, UN MARE PROFET

1 Împăraţi 17:1-16

Un servitor credincios al Dumnezeului adevărat — Ilie, un tip al Bisericii — Antitipicul Ilie — Izabela şi Ahab antitipici — Cele 1260 de zile antitipice, de foamete spirituală — Reforma prin secte — Ultima mişcare de reformă.

„Aruncând asupra Lui toate îngrijorările noastre, căci El Însuşi îngrijeşte de voi” 1 Petru 5:7.

R 5741 W. T. 1 august 1915 (pag. 235-237)

Ilie a fost un mare profet. Acest fapt este dovedit nu numai de relatarea Vechiului Testament, din care este luată lecţia noastră, ci şi de cuvintele lui Isus cu privire la el şi de cuvintele apostolului Iacov (Iac. 5:16-18). El ne este adus în atenţie ca purtătorul de cuvânt al lui Dumnezeu către regele Ahab, din împărăţia celor zece seminţii ale lui Israel. El a adus împăratului o ameninţare cu foametea, asigurându-l că nu va fi nici ploaie nici rouă în ţara lui Israel până când Ilie se va ruga lui Dumnezeu pentru ea. Aceasta însemna secetă, foamete, strâmtorare. Ilie n-a făcut această declaraţie cu vreo autoritate a sa proprie, ci pentru că acesta era Programul divin şi pentru că astfel îl îndrumase Domnul. Adevăraţii profeţi ai lui Dumnezeu nu sunt lăudăroşi şi nu-şi iau niciodată onoruri şi puteri ei înşişi. Ei vorbesc doar ca purtători de cuvânt ai divinităţii.

Motivul unui astfel de necaz, pedeapsă, care a venit asupra regelui Ahab şi asupra naţiunii lui Israel a fost acela că era intenţionat să fie corecţional, şi pe lângă aceasta, după cum vom vedea, este profetic sau tipic. Israeliţii căzuseră în idolatrie, iar regele Ahab cooperase şi fusese un conducător. Profeţii lui Dumnezeu fuseseră persecutaţi, iar profeţii lui Baal fuseseră onoraţi. O mare pedeapsă naţională le putea face bine. Prin urmare, după cum este declarat în primul verset al lecţiei noastre, chestiunea i-a fost limpede spusă împăratului de către Ilie, care apoi a fost îndrumat să meargă spre pârâul Cherit.

Acest pârâu este pe versantul unui munte, pe drumul care coboară de la Ierusalim spre Marea Moartă, lângă locul unde se varsă Iordanul în mare. Era un loc singuratic, iar acum este marcat printr-o mănăstire străveche. Acolo, timp de trei ani şi jumătate, profetul a locuit departe de public şi a fost hrănit de corbi, care i-au adus pâine şi carne dimineaţa şi seara. Apa din pârâu îi potolea setea. Deoarece seceta a continuat, în cele din urmă pârâul a secat iar profetul a fost îndrumat spre casa unei văduve din oraşul Sarepta — dincolo de graniţa Israelului, în ţinutul Sidonului.

Isus S-a referit la această întâmplare, remarcând că femeia era păgână, şi faptul că Ilie a fost trimis la ea sugera că ea era mai vrednică de binecuvântările pe care el le dădea decât oricare dintre văduvele din ţara lui Israel (Luca 4:25, 26). Biata văduvă avea doar nişte făină rămasă din care să-şi facă nişte turte pentru a se hrăni ea şi fiul ei; dar la sugestia profetului ea a avut destulă credinţă pentru a împărţi cu el puţinul avut. Rezultatul a fost o minune. Rămăşiţa de făină a ţinut, după cum spusese profetul, tot timpul foametei. „Făina din oală n-a scăzut şi untdelemnul din ulcior n-a lipsit, potrivit cuvântului pe care Domnul îl rostise prin Ilie.”

PROFEŢIA LUI ILIE, ANTITIPICĂ

După cum s-a sugerat deja, profeţia lui Ilie a fost mai largă decât părea la suprafaţă, pentru că el şi toate faptele lui au fost un tip la o scară mai mică a unor lucruri mai mari care au venit mai târziu. Ilie a fost un tip al Bisericii în trup — Biserica al cărei Cap este Isus, iar toţi urmaşii Lui evlavioşi sunt membrii ei. Despre acest Ilie antitipic a spus Dumnezeu: „Iată, vă voi trimite pe prorocul Ilie, înainte de a veni ziua Domnului, ziua aceea mare şi înfricoşătoare. El va întoarce inima părinţilor spre copii şi inima copiilor spre părinţii lor, ca nu cumva, la venirea Mea, să lovesc ţara cu blestem”. Maleahi 4:5-6.

Isus şi apostolii, şi toţi urmaşii Săi, ca membri ai acestui Ilie mai mare, mişcaţi de Spiritul lui Dumnezeu, au dat un Mesaj lumii. Ei au mustrat păcatul şi au făcut cunoscută lumii dreptatea lui Dumnezeu. Dacă lumea ar fi dat atenţie Mesajului, Împărăţia lui Mesia de pe planul spiritual ar fi fost în cele din urmă introdusă, ca dorinţa tuturor popoarelor, fără să fie necesar nici un Timp de Necaz sau „Zi a Mâniei”. Dar lumea n-a dat atenţie Mesajului lui Isus şi al urmaşilor Lui; şi astfel lovirea pământului cu blestem, lovitura marelui Timp de Necaz care acum începe este singura cale prin care poate fi introdusă Împărăţia lui Mesia.

((484))

Popoarele, acceptând doar o formă de evlavie, dar fără puterea şi spiritul ei, sunt popoare creştine doar cu numele, nu cu fapta, după cum demonstrează din plin actualul război pentru supremaţie comercială în lume. Prin acest război şi prin marea revoluţie despre care spune Biblia că va urma după el, şi prin anarhia mondială care va rezulta din revoluţie, toate împărăţiile lumii vor fi răsturnate şi toate sistemele şi instituţiile prezente vor fi măcinate până la pulbere, pentru a fi pregătite calea şi locul pentru Împărăţia lui Mesia. Ceea ce n-a venit prin ascultare de Adevăr, va veni prin răsturnarea acelora care au auzit dar au neglijat, au denaturat şi au deformat Mesajul divin de „Pace pe pământ între oamenii plăcuţi Lui!”

ÎMPLINIREA ACELEI PROFEŢII

Faptul că Dumnezeu a avut în vedere ca Ilie să fie un tip al Bisericii ne este confirmat de anumite afirmaţii din Apocalipsa. Chestiunea este acolo prezentată ascuns, un mare sistem religios fiind figurativ descris ca Izabela, iar sistemul lumesc cu care este unită această biserică pretinsă fiind reprezentat prin Ahab, împăratul Israelului. În această imagine, după cum Ilie a fugit de puterea Izabelei şi a lui Ahab timp de trei ani şi jumătate, tot aşa se spune că Biserica a fugit în pustie într-un loc pregătit pentru ea, unde este în mod miraculos susţinută de Domnul trei ”timpuri” şi jumătate, sau ani simbolici, altfel explicat ca fiind 42 de luni, sau 1260 de zile. Apocalipsa 2:20-23; 12:6, 14; 13:5; 11:2, 3.

Această perioadă lungă de timp când adevărata Biserică a fost eclipsată de succesul Babilonului a marcat timpul de mare secetă spirituală. După cum în timpul absenţei lui Ilie la pârâul Cherit şi în Sidon n-a fost deloc ploaie, tot aşa şi cu lumea, în timpul celor 1260 de ani n-a fost nici o ploaie spirituală, nici o înviorare de Sus. În timpul acelei perioade lungi Cuvântul lui Dumnezeu, Biblia, a fost interzis şi neglijat. Episcopii, catolici şi protestanţi, au interzis-o pentru că, dacă oamenii ar fi dat atenţie învăţăturilor lui Isus şi ale celor doisprezece apostoli pe care El i-a desemnat (Sf. Pavel luând locul lui Iuda), ei ar fi ignorat proporţional învăţăturile episcopilor care s-au autoproclamat în mod fals episcopi „apostolici” şi şi-au arogat pentru ei puterea şi autoritatea despre care Isus a declarat că aparţine numai Celor Doisprezece. Domnul nostru a spus că aceştia Doisprezece sunt cele douăsprezece stele care să conducă Biserica (Apocalipsa 12:1) şi cele douăsprezece pietre de temelie ale gloriosului Ierusalim Nou, care este pe punctul de a fi stabilit. Apocalipsa 21:14.

De-a lungul acestui timp întunecos a existat o foamete în ţară, după cum menţionează profetul — nu o foamete de pâine, nici o sete de apă, ci o foamete de auzirea Cuvântului Domnului (Amos 8:11, 12). Potrivit Bibliei, cei 1260 de ani de secetă au început în anul 539 d. Cr., când puterea eclesiastică a ajuns la capacitatea de a persecuta, şi s-au sfârşit în 1799 d. Cr., când persecuţiile ei s-au terminat, la timpul marii victorii a lui Napoleon, când papa a fost luat prizonier în Franţa.

Într-un alt sens însă, cei 1260 de ani s-ar întinde în mod foarte potrivit de la anul 325 d. Cr. până la anul 1585 d. Cr. În anul 325 d. Cr. autonumiţii episcopi apostolici adunaţi sub patronajul împăratului Constantin s-au constituit în Conciliul Ecumenic de la Niceea şi au formulat primul dintre marile crezuri, Crezul Niceean. De atunci înainte, timp de 1260 de ani Biblia a fost neglijată, deoarece crezurile făcute de aceşti aşa-zişi episcopi apostolici au fost acceptate pentru a înlocui Biblia, ca declaraţii scurte şi cuprinzătoare ale învăţăturilor ei, singurele care trebuiau crezute. După aceea, dacă cineva studia Biblia era considerat că se plânge de crezuri şi era în mod corespunzător condamnat. Crezurile au fost studiate şi Biblia a fost neglijată.

În timpul acelei lungi perioade de 1260 de ani erorile sfruntate care de atunci au tulburat omenirea s-au întreţesut cu crezurile Veacurilor Întunecate. Şi de când s-au sfârşit cei 1260 de ani mişcarea reformei a avut preponderenţă — nu o reformă mulţumitoare, după Biblie, ci o reformă prin secte. Induşi în eroare de gândul că Biserica trebuia să aibă o organizare exterioară, fiecare reformator şi-a adunat adepţii în jurul său şi a început o nouă sectă, care pretindea a fi Biserica adevărată. Fără îndoială Adversarul a avut mult de-a face cu organizarea acestor diferite denominaţii, care n-au autoritate nicăieri în Biblie (1 Cor. 1:11-13; 3:3-5). Mai recent creştinii îşi dau seama că nici una dintre acestea nu este adevărata Biserică a lui Cristos, care este formată numai din sfinţi, şi ei se adună la Domnul indiferent de liniile denominaţionale.