Diferite sensuri ale înţelesului ispită – VDM 8.4

DIFERITE SENSURI ALE CUVÂNTULUI ISPITĂ

„Nimeni când este ispitit să nu zică: „Sunt ispitit de Dumnezeu”, căci Dumnezeu nu poate fi ispitit de rele şi El Însuşi nu ispiteşte pe nimeni. Ci fiecare este ispitit când este atras şi ademenit de pofta lui însuşi.” Iacov 1:13, 14.

R5701a W. T. 1 iunie 1915 (pag. 171-172)

Mulţi oameni — şi mai cu seamă cei din ţările orientale — au în ei o tendinţă fatalistă; ca, de exemplu, mahomedanii ar fi înclinaţi să spună în privinţa unei calamităţi care ar veni peste ei: „Este de la Dumnezeu”, şi pur şi simplu se supun fără a mai face vreun efort. Aceşti oameni ar fi înclinaţi să aibă aceeaşi atitudine în privinţa păcatului şi să spună: „Este voia lui Dumnezeu ca eu să fac rău şi prin urmare nu pot să fiu învinuit. Dacă voinţa Lui este ca eu să păcătuiesc, voi păcătui. Dacă este voinţa Lui să port însemnele păcatului, voi purta însemnele păcatului”. Aceasta este o mare eroare. Dumnezeu nu ispiteşte pe nimeni la păcat.

Este desigur foarte potrivit să recunoaştem mâna lui Dumnezeu în procedurile Lui cu noi şi trebuie să fim foarte supuşi. Dar Apostolul arată că ispitele nu sunt de la Dumnezeu, ci de la noi înşine. Mulţi creştini sunt înclinaţi să ia punctul de vedere opus orientalilor şi să zică: „Nu există ispite de la Dumnezeu; deci toate ispitele noastre sunt de la adversar.

Dar apostolul Iacov arată că ispitele noastre sunt rezultatul dorinţelor şi slăbiciunilor noastre naturale. Acestea sunt stimulate din exterior — adesea de către tovarăşii şi asociaţii noştri în viaţă. Peste tot în jurul nostru sunt exemple şi influenţe spre rău, sub diferite forme — ademeniri. Acestea ar putea fi puse în primul rând pe seama lui Satan, pentru că tot păcatul a intrat în lume prin el. Satan a avut de-a face cu înşelarea primilor noştri părinţi, şi astfel a avut de-a face cu introducerea păcatului. Şi Satan împreună cu cetele sale de demoni lucrează acum, atât cât este posibil, în legătură cu slăbiciunile noastre. Dar aceasta nu ne scuteşte de responsabilitate personală; pentru că niciunul dintre aceştia n-are putere să ne constrângă voinţa. Responsabilitatea noastră poate varia potrivit cu tăria sau slăbiciunea naturală a caracterului nostru. De aceea noi nu trebuie „să judecăm nimic înainte de timp”. Este o chestiune pe care doar Dumnezeu poate s-o judece pe deplin — anume cât de mult poate cineva să învingă.

Aşadar, poporul lui Dumnezeu trebuie să-şi dea seama că nici o ispită nu este de la Dumnezeu; şi împotrivindu-se ispitei ei vor fi de partea lui Dumnezeu. Ei trebuie să fie învingători ai ispitelor, împotrivitori ai ispitelor, fie că sunt din interior, de la Adversar sau de la slăbiciunile altora, care i-ar putea duce în păcat, în lucruri contrare voinţei lui Dumnezeu.

Apostolul spune că Dumnezeu nu ispiteşte pe nimeni. Dacă ne-am gândi că Dumnezeu ne ispiteşte la păcat, ar fi un gând oribil; pentru că, datorită puterii Sale, nimeni n-ar putea să se împotrivească la ceea ce ar aduce El asupra noastră şi cu siguranţă am fi biruiţi. Dar când ştim că ispitele noastre nu sunt de la Dumnezeu, ştim că El ne va ajuta şi nu va îngădui să fim ispitiţi peste ceea ce putem suporta; dar că El, la fiecare ispită, a pregătit şi o cale de scăpare. El ne va proteja potrivit promisiunii Sale, deoarece noi avem nevoie de protecţie şi ajutor. Cu acest gând în minte, noi putem fi puternici.

CUM L-A ISPITIT DUMEZEU PE AVRAAM

Când ne uităm înapoi în Vechiul Testament, citim că „Dumnezeu a pus la încercare pe Avraam” spunând: „Ia pe fiul tău, pe singurul tău fiu pe care-l iubeşti … şi adu-l ca ardere-de-tot”. Se ridică întrebarea, cum vom armoniza afirmaţia: „Dumnezeu a pus la încercare pe Avraam”, cu afirmaţia apostolului că Dumnezeu „nu ispiteşte pe nimeni”? Răspunsul nostru este că Sf. Iacov în textul nostru limitează cuvântul ispită la ispitele care duc la rău. Dumnezeu ne ispiteşte să facem bine. El aşează înaintea noastră „făgăduinţele nespus de mari şi scumpe”, minunatele făgăduinţe pe care ni le-a făcut. Putem spune că ele acţionează ca nişte magneţi, călăuzindu-ne. În acest sens al cuvântului suntem ispitiţi de Dumnezeu. Dar Dumnezeu nu ne ispiteşte să facem rău, să comitem păcat. Dumnezeu l-a ispitit pe Avraam, l-a încercat nu ca să-i facă rău, ci ca să-i facă bine; şi fiindcă Avraam a rezistat la încercare, Dumnezeu i-a putut acorda binecuvântări şi mai mari. Şi aşa a făcut! I s-au dat binecuvântări mari în această viaţă, precum şi făgăduinţa că la înviere, în viaţa ce va urma, îi va da binecuvântări încă şi mai mari.

Încercarea pentru Avraam a fost aducerea ca jertfă a fiului său Isaac, în jurul căruia se centrau toate făgăduinţele. Prin ascultarea lui promptă, Avraam a făcut dovada credincioşiei Sale. A socotit că Dumnezeu putea chiar să-i ridice fiul din morţi, ca să se poată împlini făgăduinţele. (Evrei 11:18, 19). Când ascultarea lui a fost încercată până la extremă, când cuţitul era ridicat ca să-şi înjunghie fiul, Domnul, prin înger, i-a oprit mâna şi i-a dat un berbec pentru jertfă.

DE CE DUMNEZEU NU POATE FI ISPITIT DE RĂU

Următoarea afirmaţie a textului nostru este că Dumnezeu Însuşi nu poate fi ispitit de rău. Ne întrebăm cum vine aceasta. Ne amintim că Domnul nostru Isus a fost „sfânt, nevinovat, fără pată, despărţit de păcătoşi”; dar că El a fost ispitit în toate, asemenea nouă (ucenicilor Săi) dar fără păcat” (ei 7:26; 4:15). Dacă Isus a fost astfel sfânt şi în deplin acord cu Tatăl, iar Tatăl nu poate fi ispitit, cum a putut Isus să fie ispitit? Răspundem, Domnul nostru a fost perfect în trup, perfect ca fiinţă umană. Dar umanitatea îşi are limitele ei de cunoaştere şi răbdare. Creierul uman şi corpul uman nu sunt adaptate să cunoască sau să suporte totul. Acesta este unul dintre motivele pentru care Dumnezeu nu ne spune totul. Noi trebuie să umblăm prin credinţă. Omul care este conceput de Spiritul sfânt şi care poate înţelege multe din lucrurile adânci ale lui Dumnezeu, nu poate aprecia toate lucrurile veşnice pentru că acestea sunt dincolo de priceperea lui.

Putem lua de exemplu un câine, un câine foarte isteţ, în stare să împlinească toate instrucţiunile până la un punct. Totuşi, dacă am încerca să vorbim unui câine despre trigonometrie sau matematică sub oricare formă, sau despre astronomie, el ar fi — nu vom spune zăpăcit, dar — incapabil să priceapă. Şi tot astfel, între omenire şi Dumnezeu există o prăpastie uriaşă. Nu este posibil ca un om să priceapă toate părţile, toate detaliile planului divin. Chiar şi prin conceperea Spiritului sfânt, vedem lucrurile „ca într-o oglindă, în chip întunecos” şi nu faţă în faţă, ne spune apostolul. Când vom fi desăvârşiţi, pe plan divin, vom vedea lucrurile deplin, complet, le vom vedea din perspectiva lui Dumnezeu.

ISPITELE DOMNULUI NOSTRU

Domnul nostru Isus, perfect ca om din punct de vedere natural, a fost conceput de Spritul sfânt la botez şi a devenit o Noua Creatură; dar acea Nouă Creatură trăia şi lucra prin intermediul trupului uman; şi atâta timp cât a fost în trup, Isus a fost supus unor limite. El a fost şi înconjurat de fiinţe imperfecte, de dorinţele, vederile, imperfecţiunile lor. Ca să-şi jertfească interesele pământeşti, a avut nevoie de multă credinţă. De aceea, El a avut încercări grele, de ascultare faţă de Dumnezeu. El nu a fost ispitit din cauza păcatului sau slăbiciunii, fiindcă n-avea nici un păcat, nici o slăbiciune. N-a fost încercat în acelaşi chip în care a fost încercat un om natural, pentru că El n-a fost ca un om natural — a fost conceput de Spirit. A fost ispitit cu privire la ascultarea Sa faţă de Dumnezeu, cu privire la încrederea în grija providenţială a Tatălui. Şi noi suntem încercaţi la fel în vederea dezvoltării noastre, ca să ne putem jertfi cu credincioşie vieţile, ca să putem renunţa cu bucurie la lucrurile care se văd, ca să putem ajunge la lucrurile nevăzute.

În ceea ce priveşte puterea şi cunoştinţa, Domnul nostru ca om, evident era diferit de Tatăl. Tatăl totdeauna poate deosebi imediat binele din rău şi nu este slab în niciun înţeles al cuvântului — ca să poată fi ispitit de ceva — este puternic în împlinirea propriei Sale voinţe, neavând nici o aplecare spre păcat, ci repulsie pentru el. În Dumnezeu locuieşte puterea infinită. Pentru că Domnul nostru Isus a luat aceeaşi atitudine faţă de păcat, citim despre El: „Tu ai iubit dreptatea şi ai urât răutatea. De aceea, Dumnezeule, Dumnezeul Tău Te-a uns cu un untdelemn de bucurie mai presus decât însoţitorii Tăi” (Psalm 45:7; Evrei 1:9). Toţi fraţii Domnului Isus trebuie să ia aceeaşi poziţie faţă de păcat, şi mai ales faţă de păcatul din noi înşine şi faţă de înclinaţia noastră spre păcat. O luptă continuă se desfăşoară în ucenicii Domnului în măsura în care se străduiesc să-I urmeze exemplul.

Aşadar, Dumnezeu nu ispiteşte pe nimeni, nici nu este ispitit de nimeni ca să păcătuiască. El nu poate fi ispitit de rău. Răul nu poate avea nici o influenţă asupra Lui. Acum Domnul nostru Isus este în acea stare în care nu poate fi ispitit. El este de natură divină şi desăvârşit în putere. Şi la fel, nici noi când vom ajunge la aceeaşi stare prin „schimbarea” învierii, nu vom mai fi supuşi răului sau ispitei. Vom avea putere desăvârşită şi vom fi în deplin acord cu ceea ce este drept, cu ceea ce este din Dumnezeu.