Sufletul, nu trupul adus afară din mormânt – VDM 10.5

Vol. 10 Iulie-August 2003 Nr. 5

SUFLETUL, NU TRUPUL ADUS AFARĂ DIN MORMÂNT

„Va fi o înviere a celor drepţi şi a celor nedrepţi.” Fapte 24:15.

R5611 W. T. 15 ianuarie 1915 (pag. 19-21)

Dacă ne gândim că de secole oamenii au fost obişnuiţi cu confuzia în legătură cu învăţăturile Scripturii, este natural să se pună întrebarea: Ce dovadă avem că nu trupul este cel care doarme în moarte şi că între timp sufletul n-a trecut pe tărâmuri mai înalte? Răspunsul este că în Cuvântul lui Dumnezeu nu găsim nici o sugestie că aşa stau lucrurile. Biblia nu spune nimic despre învierea trupului, dar spune mult despre învierea sufletului. În mod repetat Cuvântul lui Dumnezeu numeşte moartea un somn. În fiecare noapte trupul doarme, dacă este într-o stare bună; şi acest somn natural al corpului este scriptural folosit spre a ilustra condiţia tuturor celor care mor în moartea adamică.

Pentru a avea problema clară în minţile noastre, trebuie să mergem înapoi la început şi să vedem ce este sufletul. Mai întâi citim în relatarea din Geneza (1:27) că Dumnezeu a creat pe om — nu corpul omului, ci omul. Atunci se pune întrebarea: Ce este omul?

Noi răspundem: Omul nu este atât de mult corpul material, pe cât este o fiinţă inteligentă, o personalitate. Ce a creat Dumnezeu din ţărâna pământului n-a fost un om, ci numai o formă, sau un corp, care urma să fie transformat într-un om. Apoi Dumnezeu a suflat în nările lui „suflarea vieţilor” — termenul ebraic însemnând suflarea sau vitalitatea comună tuturor fiinţelor animale. N-a fost un fel special de viaţă, diferit de cel pe care-l au animalele inferioare; din contră, a fost acelaşi fel de viaţă dat peştilor, păsărilor şi animalelor — puterea de a trăi.

Acelaşi fel de viaţă este transmis în familia umană care este transmis şi în animale. Această vitalitate comună tuturor creaturilor animale pătrunde corpul şi astfel îl pune în activitate. Diferenţa dintre om şi animalele inferioare este aceea că în timp ce ambii au acelaşi fel de viaţă, omul are un creier superior. Capul omului este format diferit; prin urmare el poate gândi la subiecte la care animalele inferioare nu pot, pentru că el are un creier superior. Un om cu un cap de o formă dată nu poate gândi cu aceeaşi lărgime de minte ca un om cu un cap mai bine configurat — un om care este mai puţin decăzut. Unii au pierdut mai mult, alţii au pierdut mai puţin din perfecţiunea originară, din inteligenţa originară dată omului la crearea sa.

O lumânare ca ilustraţie

O examinare atentă a relatării din Geneza despre crearea omului relevă faptul că atunci când a intrat suflarea în trupul pe care-l crease Dumnezeu din ţărâna pământului, această combinaţie a produs sufletul, fiinţa simţitoare, cu personalitate. Corpul în sine nu are nici un fel de personalitate, suflarea vieţii nu are putere, fiinţă simţitoare, dar când acestea două s-au unit, ele au produs o fiinţă simţitoare.

Poate cea mai bună ilustraţie a acestei idei este oferită de o lumânare. Lumânarea este compusă din seu sau ceară şi fitil. Flacăra este produsă de o putere exterioară — scânteia de foc. Când scânteia atinge fitilul, aerul începe să se combine cu ceara sau seul şi rezultatul este lumina.

Lumânarea să reprezinte trupul, aerul să reprezinte suflarea de viaţă — vitalitatea — şi flacăra să reprezinte fiinţa, personalitatea. Numai Dumnezeu poate aprinde chibritul — poate crea fiinţa umană. Această viaţă care vine de la Dumnezeu i-a fost dată la început lui Adam pe anumite condiţii, anumite ((710)) restricţii; şi anume, ea urma să continue pentru totdeauna dacă omul rămânea ascultător de Dumnezeu, dar dacă era neascultător, Dumnezeu lua viaţa de la el.

Adam a fost neascultător şi sufletul lui a fost condamnat la moarte (Ezechiel 18:4, 20). Nu corpul a fost cel care a păcătuit şi a fost condamnat la moarte în timp ce sufletul a rămas curat. Din contră, „sufletul care păcătuieşte, acela va muri”. Sentinţa morţii pronunţată asupra lui Adam i-a afectat sufletul. După cum scânteia de viaţă a produs sufletul, tot aşa luarea scânteii de viaţă a stins sufletul. Să revenim la ilustraţia cu lumânarea: Dacă cineva o suflă, flacăra se stinge; astfel este produsă o condiţie nefavorabilă.

Dar înainte ca tatăl Adam să moară, înainte ca flacăra vieţii să fie complet stinsă, el împărţise scânteia de viaţă copiilor săi; şi aceştia la rândul lor au împărţit scânteia de viaţă copiilor lor. În acest mod scânteia de viaţă s-a transmis din generaţie în generaţie. În ilustraţie, dacă înainte ca noi să spunem, „voi stinge flacăra acelei lumânări”, acea lumânare ar fi fost folosită pentru a aprinde alte lumânări, stingerea flăcării primei lumânări nu le-ar afecta pe celelalte. Dar faptul că scânteia de viaţă transmisă a fost deteriorată este evident; căci, în timp ce Adam a trăit 930 de ani sub condiţii nefavorabile, copiii lui în general n-au putut trăi aşa de mult, 33 de ani fiind acum durata medie de viaţă.

În ce sens dorm cei morţi

Peste tot Scripturile spun că sufletul este cel care moare. Atunci s-ar putea ridica întrebarea: dacă sufletul moare, ce speranţă de viaţă viitoare are omenirea? Biblia răspunde că Dumnezeu a ştiut de la început tot ce are să se întâmple şi că în planul Său făcuse deja aranjamente prin care să fie o resuscitare, o reînsufleţire a acestor suflete umane care au murit. Nimic nu este în afara cunoaşterii sau puterii Lui. El nu spune nicăieri că va fi o reînsufleţire a trupului, ci a sufletului.

Saducheii din zilele lui Isus nu credeau în învierea morţilor. Prin urmare, când au auzit că Isus a spus că toţi cei din morminte vor auzi în cele din urmă glasul Lui şi vor ieşi afară, ei au contestat declaraţia Sa socotind-o nebunească. Venind la El cu o întrebare despre care ei credeau că va arăta falsitatea învăţăturilor Lui, ei I-au spus: Să prespunem că o femeie a avut şapte bărbaţi, care au murit cu toţii înaintea ei, a cărui soţie va fi la înviere? Luca 20:27-40.

Isus a răspuns că ei greşeau fiindcă nici nu înţelegeau scripturile, nici nu apreciau Puterea Celui Atotputernic. El a repetat declaraţia Sa că va fi o înviere a morţilor şi le-a amintit că Dumnezeu aşa a dat de înţeles în mesajul Său către Moise la rugul aprins, când a spus: „Eu sunt Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacov”. Argumentul Învăţătorului este că această declaraţie este în sine o dovadă a învierii; pentru că Dumnezeu desigur nu S-ar referi astfel la fiinţe şterse pentru totdeauna din existenţă; că scopul lui Dumnezeu în privinţa unei învieri este fixat, neschimbător, şi că aceia pe care oamenii îi numesc morţi „toţi trăiesc în El” — din punctul de vedere al lui Dumnezeu sunt adormiţi, şi nu distruşi. Cuvântul lui Dumnezeu, prin urmare, vorbeşte despre morţi ca fiind adormiţi.

Peste tot în Vechiul Testament citim că unii au fost adăugaţi la părinţii lor sau că au adormit cu părinţii lor. A adormit trupul? Nu, acesta a fost absolut mort — întors în ţărâna din care a fost creat. Atunci ce a adormit? A adormit ceea ce Dumnezeu recunoaşte ca personalitate — sufletul. Sufletul atât al celor buni cât şi al celor răi a adormit; pentru că este scris „că va fi o înviere a celor drepţi şi a celor nedrepţi”.

Părinţii lui Avraam n-au fost oameni evlavioşi, ci păgâni. El a fost chemat dintre rudele sale ca să fie un servitor al lui Dumnezeu. Când Avraam a fost adăugat la părinţii săi în moarte, el a mers în acelaşi loc unde erau ei — în şeolul din Vechiul Testament, în hadesul din Noul Testament — în mormânt, starea morţii. Despre toţi împăraţii Israelului, buni şi răi, şi despre profeţi, citim că ei au fost adăugaţi la părinţii lor. Ei sunt adormiţi în moarte.

Puncte de obicei neremarcate

Când Isus a intrat în odaia unde zăcea moartă tânăra fiică a lui Iair, El a declarat: „Nu plângeţi, nu este moartă, ci doarme”. N-a spus că ea era în Cer sau în Purgatoriu sau în Iad. El a vorbit în acelaşi fel şi despre Lazăr, spunând: „Lazăr … doarme”. Ucenicii Lui au răspuns: „Dacă doarme, se va face bine”. Ei n-au înţeles cuvintele Învăţătorului. În cele din urmă Isus le-a spus clar: „Lazăr a murit. … Dar hai să mergem la el”. Astfel au mers la mormântul unde era Lazăr.

Când Isus le-a întâlnit pe Marta şi pe Maria, El nu le-a zis că Lazăr era în Cer, cu o harfă în mână etc. — nimic de felul acesta. Ceea ce a spus El a fost: „Fratele tău va învia”; fratele tău va trăi din nou. Marta a răspuns: „Ştiu că va învia la înviere, în Ziua de pe urmă” — în marea Zi, a şaptea Zi de o mie de ani, Ziua Împărăţiei lui Cristos, când va trebui ca toţi morţii să iasă afară. Pentru a o încuraja, Isus i-a spus: „Eu sunt Învierea şi Viaţa” — nu va fi nici o înviere decât prin puterea Mea — de ce nu-Mi ceri acum? Dar Marta n-a înţeles gândul; căci Isus a spus: „Unde l-aţi pus?”

Marta şi Maria L-au dus pe Domnul nostru unde era Lazăr. Când Isus a poruncit să se dea la o parte piatra de pe mormânt, Marta a protestat, spunând că deoarece fratele ei era mort de patru zile, trebuia să fi intrat în ((711)) putrefacţie. Citim că Isus a spus: „Lazăre, vino afară!” — afară din grota unde fusese pus. Isus n-a spus, Lazăre, vino jos din cer, nici n-a spus, Lazăre, vino de jos. Ioan 11:1-46.

Lazăr a fost într-adevăr mort; pentru că murise cu patru zile înainte de a veni Isus. Dar din punctul de vedere divin el a fost adormit, cum a declarat Învăţătorul; adică sufletul lui n-a fost distrus. Conform Scripturilor, sufletul poate fi scos din existenţă. Într-o împrejurare Domnul nostru le-a spus ucenicilor Săi: „Nu vă temeţi de cei care ucid trupul, dar nu pot ucide sufletul; ci temeţi-vă mai degrabă de Acela care poate să piardă şi sufletul şi trupul în gheenă” — Moartea a Doua. Mat. 10:28.

Ce a realizat moartea lui Isus

Sufletul este acea individualitate despre care Dumnezeu a decretat că va avea o ocazie să vină la cunoştinţa vieţii veşnice. Această ocazie stă în întregime în Cristos. Aşa cum spune sfântul Pavel: „Căci Hristos pentru aceasta a murit şi a înviat, ca să stăpânească şi peste cei morţi şi peste cei vii” (Rom. 14:9). El a trăit ca un om şi a murit pentru ca prin aceasta să poată avea dreptul de stăpânire asupra tuturor celor care au mers în închisoarea morţii. De aceea Scripturile ne spun că trebuie să fie o înviere a morţilor.

Domnul nostru spune că toţi vor auzi glasul Lui şi vor ieşi afară din mormânt (Ioan 5:28, 29). În 1 Corinteni 15 Sf. Pavel explică în ce fel poate fi aceasta. El arată că moartea lui Cristos este pentru toţi: „Şi după cum în Adam toţi mor, tot aşa, în Hristos, toţi vor fi făcuţi vii, dar fiecare la rândul lui”. Apoi el continuă şi arată că primii care vor ieşi va fi clasa Bisericii. El de asemenea declară că dacă nu este o înviere a morţilor, propovăduirea noastră este zadarnică şi speranţa noastră este pierdută. El conchide că deoarece Cristos a înviat din morţi, există aşadar o asigurare a învierii.

Învierea trupului

Restabilirea trupului miliardelor care au murit ar fi o afirmaţie foarte absurdă. Oamenii de ştiinţăne spun că trupul uman se schimbă o dată la şapte ani; că materia veche este înlocuită continuu cu una nouă, aşa încât un om care a ajuns la vârsta de 49 de ani a avut şapte corpuri în timpul vieţii sale. Cu toate acestea, schimbarea corpului n-a afectat personalitatea omului. Pierderea unei mâini sau a unui picior sau a unui ochi poate avea loc, dar sufletul uman continuă; pentru că aceasta este fiinţa umană inteligentă care a rezultat din unirea materiei cu vitalitatea. Intenţia lui Dumnezeu este restabilirea acestui suflet, a acestei personalităţi. El niciodată nu vorbeşte de învierea corpului.

Teoria învierii corpului a vârât pe teologi în multe dificultăţi. Acum câţiva ani circula o poveste în ziare în sensul că sicriul unui om care fusese înmormântat la rădăcina unui măr a fost dezgropat şi s-a descoperit că rădăcinile copacului pătrunseseră prin sicriu şi absorbiseră corpul, şi că la aceste rădăcini era ceva asemănător cu o mână, cu un braţ, un mădular de om etc. Cu alte cuvinte, copacul trăia din acel corp de om. Merele din acel copac fuseseră vândute la persoane diferite şi expediate în toate direcţiile; unele fuseseră date ca hrană la porci etc. Cei care susţin teoria învierii corpului vor avea de rezolvat o problemă complicată în încercarea de a-şi adapta teoria la aceste fapte.

Nu există nici o relatare în Biblie care declară că acelaşi corp care moare va fi adus la învierea morţilor. Din contră, citim: „Şi ce semeni, semeni nu trupul care va fi, ci doar un grăunte, fie de grâu, fie de altă sămânţă. Apoi Dumnezeu îi dă un trup, după cum voieşte”. El nu va avea nici o greutate să facă un corp; Puterea divină satisface orice necesitate. Saducheii s-au îndoit de Puterea lui Dumnezeu.

Un miracol uimitor

Noi admitem că a produce un corp cu aceleaşi circumvoluţiuni ale creierului, aceeaşi individualitate, acelaşi suflet, aceeaşi fiinţă simţitoare, este un miracol aşa de mare încât noi nu putem concepe. Dar chiar acest lucru intenţionază Dumnezeu să-l facă pentru întreaga familie umană — mii de milioane la număr.

Nouă ne aparţine să urmăm Cuvântul lui Dumnezeu, să respingem toate lucrurile străine, indiferent din care parte ar putea veni, şi să „primim cu blândeţe Cuvântul sădit în noi, care ne poate mântui sufletele”. Noi trebuie să îndepărtăm lucrurile care n-au autoritate scripturală. Nimic din ce poate oferi omul nu se poate compara cu ceea ce găsim în Cuvântul lui Dumnezeu; Biblia este însăşi esenţa grandorii, frumuseţii, dreptăţii, iubirii.

În profeţia lui Isaia citim că Isus „S-a dat pe Sine Însuşi la moarte”, că sufletul Lui a fost făcut „jertfă pentru vină” (Isa. 53:12, 10). Apoi iarăşi citim: „Căci nu vei lăsa sufletul meu Locuinţei Morţilor (în şeol, în mormânt); nu vei îngădui ca sfântul Tău să vadă putrezirea” (Ps. 16:10). Explicând această profeţie, apostolul Petru spune că Dumnezeu nu va lăsa sufletul lui Isus în hades — în mormânt (Fapte 2:22-32). Sufletul lui Isus n-a fost lăsat în mormânt.

Vorbind despre propria Sa înviere, Isus a spus: „Eu sunt … Cel viu. Am fost mort, şi iată, sunt viu în vecii vecilor şi Eu ţin cheile morţii şi ale Locuinţei Morţilor” (Apoc. 1:18). Dumnezeu L-a înviat din starea morţii a treia zi. Chiar în dimineaţa învierii Sale, El i-a spus Mariei: „Nu Mă atinge … căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu … Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru” (Ioan 20:17). El a fost primul care S-a coborât în mormânt şi a fost înviat dintre morţi, şi Cel care a fost înălţat deasupra îngerilor, domniilor, ((712)) puterilor şi a oricărui nume care se poate numi. Efes. 1:20-23; Filip. 2:9-11.

Deoarece Domnul nostru a trecut prin aceste experienţe, sugestia apostolului este că Acela care L-a adus pe Domnul Isus din mormânt ne va aduce şi pe noi. El ne spune că nu trebuie să ne întristăm ca acei care nu au nici o speranţă; pentru că, dacă credem că Isus a murit şi a înviat, atunci să credem că El îi va aduce înapoi la viaţă pe toţi cei care sunt în starea morţii (1 Tes. 4:13, 14). Să credem că „toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui şi vor ieşi din ele” (Ioan 5:25-29) — mai întâi Biserica. Aşa cum este scris: „Fericiţi şi sfinţi sunt cei care au parte de Întâia Înviere! Asupra lor a Doua Moarte nu are nici o putere; ci vor fi preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos şi vor împărăţi cu El o mie de ani”. Apoc. 20:6.

Alţii vor veni la o înviere asupra căreia Moartea a Doua va avea putere. Dacă aceştia se vor elibera cu totul de moarte sau nu, se va hotărî prin comportarea lor în timpul ocaziei pe care o vor avea — în timpul când bogăţiile harului lui Dumnezeu le vor fi făcute cunoscute şi când vor avea ocazia să se întoarcă la deplină armonie cu El şi să câştige viaţă veşnică.