Lovit de Dumnezeu şi smerit

Marcu 15:22-37

„Desigur, El suferinţele noastre le-a purtat şi durerile noastre le-a luat asupra Lui; şi noi am socotit că este pedepsit, lovit de Dumnezeu şi smerit.” Isa. 53:4.

R5577 W. T. 15 noiembrie 1914 (pag. 344-345)

Nu există loc de dispută în privinţa faptelor asociate cu răstignirea lui Isus. Singurul loc de discuţie este în privinţa restricţiilor divine şi a motivului răstignirii. Profetul Isaia ne dă explicaţia divină.

Cale de suferinţă!

Mântuitorul a fost foarte slăbit la sfârşitul celor trei ani de slujire în care El Şi-a dat vitalitatea generos oamenilor pentru vindecarea bolilor lor. Pe lângă aceasta, El fusese în tensiune constantă, fără somn, de când trimisese pe ucenici să pregătească Paştele. Această perioadă cuprinsese experienţele grele legate de Paşti şi de instituirea Cinei de Amintire, de drumul până în Ghetsimani, de ceasurile de agonie şi de slăbire de acolo, de experienţele care au urmat, de procesul sinedriului prin preoţii cei mai de seamă, de procesul în faţa lui Pilat şi a lui Irod, de lovirea cu nuiele etc. — toate fuseseră o încordare constantă asupra Lui. Acum, condamnat la răstignire de către cei pentru care-Şi sacrificase casa cerească şi gloria, I s-a cerut şi să-Şi ducă crucea. El a făcut acest lucru până când în final slăbirea sub greutatea ei L-a împiedicat, şi un om de la ţară care trecea a fost obligat să ajute — dacă a dus toată crucea, sau dacă a mers în spatele lui Isus şi a dus o parte din greutatea ei, nu este foarte clar din textul original.

Unde erau Petru, Ioan, Iacov, Toma şi ceilalţi apostoli, încât nu şi-au oferit ajutorul? Fără îndoială că ei au fost opriţi de frică. Dar, vai, ce binecuvântare au pierdut! Tradiţia spune că ţăranul cirenian care a fost obligat să ducă crucea a devenit după aceea urmaşul Nazarineanului, Adevărul Mesajului Mântuitorului pătrunzându-i în inimă prin experienţele acelui ceas.

În jur erau femei care plângeau şi ne mirăm că nici una dintre ele n-a întins o mână de ajutor. Întorcându-Se spre ele Isus le-a zis: „Nu Mă plângeţi pe Mine, ci plângeţi-vă pe voi înşivă şi pe copiii voştri”. Legat de aceasta, unii studenţi ai Bibliei presupun că cuvintele Învăţătorului cu privire la căutarea munţilor şi dealurilor ca să-i acopere şi să-i protejeze, se aplică în parte la marea strâmtorare care a venit peste poporul evreu cu treizeci şi şapte de ani mai târziu prin distrugerea Ierusalimului. Şi se presupune că acea distrugere a Ierusalimului şi acea strâmtorare au fost tipuri care au preumbrit necazul mai mare care va surveni în timpul de încheiere a acestui veac.

Sigur este că aceleaşi expresii în privinţa dealurilor şi munţilor sunt folosite şi în privinţa sfârşitului acestui Veac Evanghelic. Când la a Doua Venire a Sa Cristos Se va descoperi în flacăra de foc a judecăţilor, ea va mistui ordinea actuală a lucrurilor şi va pregăti calea pentru noul Împărat. Nu trebuie să presupunem că vreunul se va ruga ca munţii să cadă peste el când acesta şi-ar putea lua viaţa într-un mod mult mai simplu. Mai degrabă ideea pare să fie că mulţi vor căuta, vor dori şi se vor ruga să fie ascunşi, protejaţi împotriva ((761)) strâmtorărilor dezlănţuite. Stâncile societăţii sunt organizaţiile ei sociale, fiecare căutând să protejeze pe membrii ei.

„Căci dacă lemnului verde îi fac ei aceste lucruri, ce va fi cu cel uscat?” a spus Isus. Aici El pare să asemene naţiunea lui Israel cu smochinul care s-a veştejit repede sub blestemul sau sentinţa rostită de El. Deci, cu cinci zile înainte de răstignirea Sa, Isus, intrând călare pe un asin în Ierusalim şi plângând pentru el, a spus: „Vi se lasă casa pustie”. Ei bine, în timp atât de scurt, în timp ce smochinul era încă verde, conducătorii lui ajunseseră la un punct disperat, aşa încât erau dispuşi să încalce toată legea şi să pună deoparte toată conştiinţa răstignindu-L.

Dacă răul a dus atât de repede la un ultragiu atât de oribil al justiţiei, ce se putea aştepta mai târziu când acel smochin iudeu s-a uscat complet şi toată seva (spiritualitatea) a ieşit din el? În mod asemănător, la sfârşitul acestui Veac ne putem aştepta ca Biserica, Trupul lui Cristos, sfinţii, să sufere violenţă, ca astfel să fie îndepărtată sarea pământului şi repede după aceea să se instaleze o putrefacţie — anarhia.

Fiul Omului înălţat

Isus prezisese răstignirea Sa, spunând că, „După cum Moise a înălţat şarpele în pustie, tot aşa trebuie să fie înălţat şi Fiul Omului” — să fie răstignit. Şarpele de aramă a fost astfel folosit ca tip al lui Isus. El a fost în realitate sfânt, nevinovat, nepătat, dar a luat locul păcătosului — a fost tratat ca păcătos. Cea mai aspră pedeapsă sub Lege era răstignirea — „blestemat e oricine este atârnat pe lemn”. Şi astfel, spune apostolul, Isus a fost făcut blestem pentru noi (Gal. 3:13). Chiar dacă n-a cunoscut păcat, El a luat locul păcătosului. Isus a murit pentru păcatele noastre, potrivit Scripturilor.

Cuvintele textului nostru care spun: „Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac”, nu trebuie luate în considerare pentru că ele nu se află în cele mai vechi manuscrise greceşti. În afară de aceasta, Isus trebuie să fi ştiut că păcatul evreilor va aduce o pedeapsă. El prezisese în pilda Sa că Dumnezeu îi va pedepsi şi le va arde cetatea (Luca 20:14-16). În context, declaraţia „plângeţi-vă pe voi înşivă”, implica o pedeapsă asupra evreilor pentru păcatele lor şi că acest păcat nu le va fi iertat în întregime. De fapt, ştim că evreii au fost tăiaţi de la favoarea divină acum o mie opt sute de ani. Este bine să presupunem că Isus a fost în deplină armonie cu Tatăl în ceea ce priveşte tot acest aranjament divin şi că El n-a cerut ceva contrar voinţei divine.

Sf. Pavel se referă de asemenea la această chestiune, zicând în privinţa strâmtorării care a venit peste evrei la vremea respingerii lui Isus: „Dar la urmă i-a ajuns mânia lui Dumnezeu”, pentru ca toate lucrurile scrise despre ei să se împlinească. 1 Tes. 2:14-16.

Pe de altă parte, putem fi bine asiguraţi că Isus, care-Şi dădea viaţa pentru evrei, nu dorea ca ei să nu aibă pedeapsa care li se cuvenea pentru marele păcat al distrugerii Celui pe care Iehova Îl trimisese în mod special la ei ca reprezentantul Său, Fiul Său. O pedeapsă justă pentru un astfel de păcat voit ar fi fără îndoială nimicirea completă. Dar apostolul arată că „sângele lui Isus vorbeşte mai bine” — nu dreptate (Evrei 12:24). Sângele Lui vorbeşte iertarea păcatelor, nu numai pentru restul lumii, dar şi pentru evrei. Vorbeşte o ocazie deplină pentru împăcare cu Dumnezeu în timpul Împărăţiei Mesianice.

Sf. Petru confirmă gândul că evreii n-au fost cu totul responsabili de calea lor din cauza unei ignoranţe (cel puţin) parţiale. Adresându-li-se apoi unora dintre ei a spus: „Ştiu că din neştiinţă aţi făcut aşa, ca şi mai-marii voştri”; căci dacă ar fi ştiut n-ar fi răstignit pe „Prinţul Vieţii” (Fapte 3:15-17). Profetul Zaharia ne arată că la timpul cuvenit al lui Dumnezeu ochii înţelegerii întregii lumi se vor deschide. Toţi vor vedea lucrurile destul de diferit, iar evreii sunt menţionaţi în mod special — „cei care L-au străpuns”. Atunci Domnul va turna peste ei spiritul rugăciunii şi cererii, şi vor privi spre El, pe care L-au străpuns şi-L vor plânge (Zah. 12:10), dându-şi seama că au maltratat pe cel mai bun Prieten al lor, pe Răscumpărătorul lor.

Mi-au împărţit hainele

Starea de inimă împietrită a soldaţilor romani este arătată prin faptul că în timp ce Isus murea ei au aruncat zarurile pentru haina Lui fără cusătură, împărţind celelalte haine ale Lui între ei. Avem făgăduinţa lui Dumnezeu că rezultatul Împărăţiei Milenare va fi să îndepărteze din trup inima de piatră şi să le dea inimi carne. O, ce mult are nevoie toată omenirea de restabilire deplină la chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, iniţial reprezentate în Adam, iar apoi reprezentate în Omul Isus!

Atitudinea lumii este mai departe reprezentată prin cei doi acuzaţi care au fost executaţi în acelaşi timp, câte unul de fiecare parte a lui Isus, care după inscripţia de deasupra crucii Sale a fost numit Împăratul iudeilor. Unul dintre aceşti tovarăşi în strâmtorare a ocărât pe Isus ca escroc, luându-L peste picior să-Şi arate puterea pe care o avea salvându-Se pe Sine şi pe asociaţii Săi. Nu şi-a dat seama că dacă Isus S-ar fi salvat pe Sine nu putea să fie Mântuitorul lumii!

Celălalt tâlhar a fost prietenos faţă de Isus, spunând că El nu făcuse nimic greşit şi era acuzat pe nedrept. Apoi, întorcându-se spre Isus, şi-a exprimat credinţa în El, cerând o răsplată pentru cuvintele sale blânde. El a spus: „Adu-Ţi aminte de mine, Doamne, când vei veni în împărăţia Ta”. Bietul tâlhar ştia că Isus a susţinut că este Împărat, El stătea aproape când Isus a fost întrebat, „Eşti Tu împărat?”, şi a auzit răspunsul: „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta”. Tâlharul a recunoscut că Isus era vrednic să fie Împărat, atât de nobil la caracter şi la înfăţişare era El. Dar dacă era ceea ce într-adevăr pretindea a fi? Dar dacă în final, în Lumea cealaltă, Acesta Se va dovedi a fi Mesia? El cel puţin va spune adevărul, va zice un cuvânt în apărarea Lui şi va cere cel puţin ca Acesta să-Şi amintească dacă va ajunge vreodată în Puterea Sa Împărătească.

Răspunsul lui Isus pare să fi fost în general foarte greşit înţeles de către noi toţi în trecut. Am gândit că El a promis tâlharului să fie cu el în aceeaşi zi în Împărăţie. Dar noi ştim că, potrivit altor scripturi, Însuşi Isus n-a fost în Împărăţie în acea zi, ci în mormântul cel nou al lui Iosif; că El n-a înviat dintre morţi, din şeol, din hades, din mormânt, până în a ((762)) treia zi; şi chiar şi atunci i-a spus Mariei după învierea Sa: „Încă nu M-am suit la Tatăl Meu … şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru”. Evident deci, Isus nu putea spune că El şi tâlharul vor fi împreună în Paradis în aceeaşi zi.

Explicaţia adevărată este la îndemână. Paradisul, pierdut prin cădere cu şase mii de ani în urmă, este pe cale să fie restabilit de către Mesia în Împărăţia Sa glorioasă. Tâlharul a cerut să-Şi amintească de el atunci — „când vei veni în Împărăţia Ta”. De atunci tâlharul a dormit în moarte, aşteptând să vină timpul Împărăţiei lui Mesia. Răspunsul lui Isus a fost în deplin acord cu aceasta: Amin. Aşa să fie. „Adevărat îţi spun astăzi îastăzi, când pare că n-am prieteni şi când nimic nu pare mai puţin probabil ca aceea că voi avea odată o Împărăţie, îţi spun astăziş că vei fi cu Mine în rai.”

Împărăţia lui Isus va începe repede lucrarea de transformare a lumii în rai. Şi, la învierea oştirilor care au adormit în moarte, Învăţătorul Îşi va aminti de acel tâlhar. Fără îndoială că el va avea o mare binecuvântare în rai, datorită cuvintelor sale mângâietoare spuse pe cruce şi în special fiindcă acele cuvinte au indicat că el avea o inimă sensibilă şi smerită, aşa cum sunt primii care vor avea binecuvântări în Împărăţie.

Isus Şi-a încredinţat mama ucenicului Său Ioan, ceea ce implică faptul că soţul, Iosif, nu mai era în viaţă. Ne arată de asemenea grija atentă a Învăţătorului faţă de interesele celor iubiţi ai Săi în propriul Său ceas de extremă suferinţă.

Strigătul Învăţătorului la moarte Sa, „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?” ne atestă faptul că El n-a pretins a fi Tatăl Ceresc, ci Fiul lui Dumnezeu. De asemenea ne arată că Învăţătorul a îndurat până la extrem pedeapsa păcătosului. Pedeapsa păcatului n-a fost numai să moară, ci şi să fie tăiat de la părtăşia cu Dumnezeu. Isus, luând locul păcătosului, trebuia să aibă experienţa totală a înstrăinării păcătosului cel puţin un moment.

Strigătul Învăţătorului, „S-a sfârşit” ne aminteşte de declaraţia Sa cu o zi înainte: „Am un botez îîn moarteş cu care să fiu botezat şi cât de mult doresc îcât sunt de strâmtoratş să se îndeplinească” — până se sfârşeşte.

„Tată, în mâinile Tale Îmi încredinţez duhul”, ne aminteşte de faptul că Isus Îşi dădea viaţa, că duhul vieţii pe care-L avea era acela care fusese transferat de la o stare anterioară. El nu-Şi pierduse dreptul la viaţă, ca Adam. De aceea El putea vorbi încă despre acesta ca despre propriul Său duh, propriul Său drept la viaţă — atunci numai predat pentru acea vreme, depus numai sub făgăduinţa divină pentru a-I fi dat iarăşi la înviere.