Parfumul scump al Mariei

Marcu 14:1-11

„Ea a făcut ce a putut.” Versetul 8.

R5540 W. T. 15 septembrie 1914 (pag. 283-284)

Ultimele cinci zile ale misiunii Domnului Isus sunt pline de interes. Întâmplarea care marchează în mod special lecţia noastră a avut loc la încheierea zilei de Sabat evreiesc, chiar înainte de răstignirea Domnului nostru. Isus şi ucenicii Săi veniseră la sărbătoarea de Paşti, El spunându-le că va fi răstignit acolo, dar ei au gândit că El vorbea în vreun fel de limbaj figurat. Într-adevăr, niciodată în timpul misiunii lui Isus răstignirea Lui nu părea mai puţin probabilă decât atunci când a avut loc. Propovăduirea Sa şi propovăduirea ucenicilor Săi, întâi a celor doisprezece apoi a celor şaptezeci, trezise mare interes în toată evreimea — în special în Galileea.

Mulţimi mari de oameni erau veniţi în Ierusalim să prăznuiască Paştele care ţinea o săptămână. Mii dintre ei auziseră despre Isus şi mulţi dintre ei fuseseră primitorii milei Sale prin faptul că le-a vindecat bolile. Numai cu puţină vreme în urmă, un număr considerabil discutaseră dacă era potrivit să-L proclame pe Isus Împărat. Într-adevăr, chiar a doua zi după incidentul din lecţia aceasta, mulţimea, unii care-L urmau, alţii care mergeau înaintea Lui în timp ce intra călare pe asin, L-a aclamat ca împărat. Ei au strigat: „Osana, Fiul lui David! Binecuvântat este cel ce vine în numele Domnului! Osana, în cele preaînalte”.

Dar Învăţătorul ştia că masele de oameni vor fi numai ca nişte copii în mâinile marilor învăţători din timpul acela. El ştia că era o ură ucigătoare împotriva Lui printre preoţii cei mai de seamă, cărturari şi farisei. Adevărat, s-a scris că L-au urât fără temei, adică fără o cauză justă (Ioan 15:25); dar ei aveau destulă cauză să-L urască, din punctul lor de vedere.

Atitudinea Învăţătorilor religioşi

Cu toate că naţiunea evreiască îşi pierduse libertatea cu mult timp în urmă şi n-avea nici o ((824)) perspectivă de a o recâştiga vreodată, totuşi din vremea lui Solomon nu mai fusese niciodată un timp în care perspectivele politice să pară atât de favorabile. Împăraţii romani îşi arătaseră dispoziţia de a coopera chiar cu aceşti preoţi, cărturari şi conducători religioşi. Împăraţii doreau numai să stăpânească şi şi-au dat seama că prin aceşti conducători religioşi puteau exercita mai mare influenţă decât în oricare alt mod.

Astfel marii conducători religioşi se credeau garanţii poporului. Ei au înţeles că controlul lor asupra evreilor mai ignoranţi era subminat de învăţăturile lui Isus. Ei se simţeau atât de satisfăcuţi de ei înşişi, ca reprezentanţi pretinşi ai lui Dumnezeu şi ca intermediari la guvernul roman, încât n-au gândit că merita să cerceteze cu privire la Isus şi la învăţăturile Lui. Într-adevăr, din punctul lor de vedere, totul mergea rezonabil de bine. Dorinţa lor cea mai mare a fost să nu intervină nimic în planurile lor.

Mulţi dintre ei îşi pierduseră toată credinţa în Dumnezeu şi într-o viaţă viitoare. Alţii, păstrând credinţa în Dumnezeu şi în Împărăţia Sa promisă, gândeau că afilierea cu imperiul roman ar fi cel mai bun mijloc de întărire a naţiunii lor şi de pregătire a ei pentru gloriile mesianice. Din acest punct de vedere, Isus era un tulburător al păcii. El nu aparţinea clicii lor. Purtarea Lui, precum şi învăţăturile Lui îi mustrau şi contribuiau la zdrobirea influenţei lor la popor.

Conducătorii religioşi auziseră că Isus venea la Sărbătoare. Lecţia noastră ne spune că ei au discutat cum puteau proceda cu El în mod înţelept, cum Îl puteau omorî şi scăpa de El cumva. Părea că ei în unanimitate credeau că nimicirea Lui era pentru binele cauzei Domnului, deoarece ei înţelegeau greşit acea Cauză. O altă scriptură ne spune că Caiafa, marele preot, a zis că era mai bine să piară un singur om decât să piară întreaga naţiune (Ioan 11:49-52). Ei şi-au închipuit că dacă se permitea ca învăţăturile lui Isus să continue, în mod sigur vor trezi poporul la credinţă în Împărăţia mesianică. Ei gândeau că Isus era un impostor, dar se temeau că învăţăturile Lui vor incita la vreun fel de răscoală fanatică.

Conducătorii religioşi aveau gânduri de ucidere în inima lor. Era doar o chestiune de modul în care puteau să comită uciderea şi să înşele poporul, aşa încât să nu provoace pe cei care începuseră să aibă credinţă în Isus. Concluzia lor a fost că Sărbătoarea era un moment nefavorabil; căci El va fi înconjurat de mulţime, dintre care unii Îl credeau un mare profet, iar alţii Îl considerau a fi Mesia. Aceasta era atitudinea minţii lor când Iuda a mers în particular la ei, sugerând că el va fi la curent cu mişcările lui Isus şi că pentru o anumită sumă de bani îi va informa în legătură cu cel mai prielnic moment pentru a-L lua pe Isus prizonier — un moment când mulţimea nu va fi cu El. Planul lui a fost acceptat şi dus la îndeplinire.

Sărbătoarea — Ungerea

Isus şi ucenicii Săi erau oaspeţii onoraţi ai acelui Lazăr pe care Isus l-a trezit după ce fusese mort timp de trei zile. Era în casa lui Simon Leprosul, care probabil că era mort. Isus era oaspetele de onoare, ucenicii Săi având şi ei parte cu El. Marta şi Maria, împreună cu Lazăr, erau gazdele. Cina era în desfăşurare când Maria a intrat cu un vas de parfum foarte scump, al cărui conţinut l-a turnat pe capul lui Isus şi, potrivit altei relatări, după aceea a turnat o parte din acelaşi parfum pe picioarele Lui.

Casa s-a umplut de parfum; Isus a fost onorat. Atunci a venit o voce murmurătoare: „Ce rost are risipa aceasta?” Sf. Ioan ne spune că liderul murmurătorilor era Iuda, şi evident câţiva au fost influenţaţi de el. Iuda poza ca prieten al săracilor, insinuând că regretele sale nu erau egoiste sau personale, ci el se gândise ce bine s-ar fi putut face altora.

Apostolii au aflat mai târziu că vorbirea lui era făţarnică. Atunci Isus a înţeles mânia lui Iuda, care l-a făcut să insulte făţiş pe una dintre gazde cu acea ocazie. Sf. Ioan ne spune că mânia lui Iuda a fost din cauză că n-a reuşit să ia el aceşti bani. El era casierul micii cete a ucenicilor; el ţinea punga cu bani; şi, după cum au aflat mai târziu, era hoţ, care în particular punea deoparte pentru sine (Ioan 12:6). Şi probabil Iuda nu este singura persoană care a cerut pentru săraci şi în acelaşi timp a căutat să deturneze fonduri pentru sine.

Măsura devotării Mariei

Declaraţia lui Iuda că parfumul valora trei sute de lei nu este probabil o evaluare exagerată. Trei sute de lei ar fi cam şase dolari. În timpul când leul de argint, care valora şaisprezece cenţi, reprezenta munca pe o zi, trei sute de lei reprezenta practic munca pe un an. Şaisprezece dolari pe uncie, uneori mai mult, s-a plătit pentru uleiul de trandafiri; şi istoria ne spune că în trecut se plăteau pentru parfumuri sume fabuloase.

Astăzi parfumurile se pot face şi se pot vinde la preţuri neînsemnate, în comparaţie cu trecutul. Şi totuşi cei din vechime erau pasionaţi de parfumuri; şi folosirea lor generoasă, cum este în cazul pe carel avem în faţă, a marcat un respect profund, da, reverenţă. Maria a ştiut fără îndoială că prietenul ei foarte apreciat, Isus, care adusese pe fratele ei din mormânt, nu era altul decât Mesia, Fiul şi reprezentantul lui Iehova Dumnezeu. Ea a căutat să exprime respectul pe care-l avea pentru Iehova, faţă de cel mai înalt reprezentant al Său, Isus.

Biata Maria trebuie să se fi simţit zdrobită când a auzit critica aspră. Dar Isus a venit în apărarea ei spunând: „Lăsaţi-o în pace. De ce faceţi supărare femeii? Ea a făcut un lucru frumos pentru Mine. Ea a făcut ce a putut. Mi-a uns trupul pentru îngropare. Pe săraci întotdeauna îi aveţi cu voi şi le puteţi face bine, dar pe Mine nu Mă veţi avea întotdeauna”.

Desigur că aprobarea Învăţătorului a mângâiato pe Maria; şi oriunde s-a propovăduit Evanghelia Domnului, această poveste a devotamentului ei iubitor, până la măsura unui preţ considerabil şi probabil a unei negări de sine considerabile, s-a spus ca amintire despre ea, nu numai s-o onoreze pe ea, ci în special să inspire şi să încurajeze pe alţii din poporul Domnului ca să obţină şi să exercite o iubire care se delectează în serviciu, da, în sacrificiu scump.

O sugestie care merită consideraţie

Un tipograf din Boston, mort acum, a pus pe cartea sa de vizită următoarele sugestii folositoare şi ((825)) practice: „Nu ţineţi vasele de alabastru ale iubirii şi tandreţei voastre pecetluite până când prietenii voştri sunt morţi, ci umpleţile vieţile cu bunătate. Spuneţile cuvinte aprobatoare şi înveselitoare atâta timp cât urechile lor le pot auzi. Lucrurile frumoase pe care le spuneţi după ce au murit, spuneţi-le înainte de moarte. Florile pe care vreţi să le trimiteţi pentru sicriul lor, daţi-le acum; şi astfel luminaţi-le şi înfrumuseţaţi-le casele înainte de a pleca din ele.

Dacă prietenii mei au vase de alabastru puse deoparte, pline de parfumul simpatiei şi al afecţiunii, pe care ei intenţionează să le verse peste trupul meu mort, aş vrea mai degrabă să le aducă acuma în ceasurile mele ostenite şi tulburate, şi să le deschidă ca să fiu împrospătat şi înveselit atâta vreme cât am nevoie de ele şi mă pot bucura de ele. Aş vrea mai degrabă să am un sicriu simplu, fără nici o floare şi o înmormântare fără elogii, decât o viaţă fără dulceaţa iubirii şi simpatiei. Să învăţăm să ungem pe prietenii noştri dinainte pentru înmormântarea lor.

Bunătatea post-mortem nu poate înveseli un spirit apăsat. Florile de pe sicriu nu trimit nici o mireasmă înapoi pe cărarea ostenită pe care au călătorit cei iubiţi ai noştri.”