CONSACRAREA ÎN LEGĂTURĂ CU CONDIŢIILE ACTUALE

R 5410 W. T. 1 martie 1914 (pag. 67-69)

Consacrare este un alt nume pentru sfinţire şi înseamnă punere deoparte. Sfinţirea, consacrarea este strâns legată de îndreptăţire, fiindcă, deşi există o îndreptăţire parţială când cineva se întoarce de la păcat spre Dumnezeu, n-ar putea fi o îndreptăţire deplină, o îndreptăţire la viaţă, până când acea persoană a făcut o deplină consacrare. S-ar părea deci, că de când persoana porneşte spre Dumnezeu, când se întoarce de la păcat şi caută să cunoască şi să facă voia lui Dumnezeu, există un anumit grad de consacrare, de punere deoparte pentru Dumnezeu, în contrast cu urmarea răului. Fiecare pas pe care-l face spre Dumnezeu este un pas spre sfinţire şi spre îndreptăţire.

Privind înapoi spre imaginea din tip care ilustrează aceasta, vedem că atunci când un levit sau un preot începea să se apropie de Cort, dorind să intre, discernea la distanţă peretele alb care înconjura Curtea. El se apropia de acesta cu o cunoştinţă mai mare sau mai mică. Când ajungea la poartă, vedea Curtea care era un loc sfânt şi că nimeni nu era primit în incinta ei decât dacă recunoştea sacrificiul de pe altarul de aramă dinăuntru.

Paşi progresivi spre îndreptăţire şi sfinţire

Aşa este cu o persoană care se află într-o stare semiconsacrată — stare semiîndreptăţită. Prima lecţie mare la poarta Curţii este aceea că el este păcătos, că Dumnezeu nu-i acceptă pe păcătoşi şi că numai cei care se apropie de El prin recunoaşterea marelui Sacrificiu vor fi primiţi. După ce au recunoscut Sacrificiul, după ce au crezut în moartea lui Cristos pentru îndreptăţirea din păcat, următorul pas va fi o mai adâncă consacrare şi astfel o mai deplină îndreptăţire. Dacă va continua, aceasta îl va duce la ligheanul de aramă din Curte, care ar reprezenta o spălare a murdăriei cărnii — o curăţire treptată a vieţii, făcând tot ce-i stă în putere să se elibereze de păcat. Aceasta este de asemenea acceptabil pentru Dumnezeu.

Dar încă nu este nici îndreptăţit complet, nici sfinţit complet. Continuând să înainteze, dorind serios să se apropie mai mult de Dumnezeu, ajunge la uşa Cortului. Acolo află că nu poate merge mai departe decât prin moarte — moartea voinţei sale umane, predarea drepturilor şi intereselor umane. Mai departe el recunoaşte că această moarte trebuie să fie o moarte de sacrificiu şi că are nevoie să fie acceptat de Marele Preot, că Marele Preot trebuie să compenseze pentru imperfecţiunile sale prin atribuirea meritului Său, înainte ca Tatăl ceresc să-i accepte deplina sa consacrare.

De aceea, consacrarea are loc înainte de îndreptăţirea sa la viaţă. El trebuie să se prezinte în sacrificiu înainte ca Isus să-l poată accepta, înainte ca Isus să-l poată prezenta Tatălui, pentru a putea deveni unul din membrii Săi. El va fi un membru în Corpul pământesc al lui Cristos, pentru suferinţă şi moarte, şi un membru în Corpul spiritual, pentru viaţă şi glorie. Pecetluirea consacrării sale va fi acceptarea divină a acelei consacrări, care este indicată prin conceperea de Spirit sfânt. Conceperea de Spirit sfânt este indicată prin aprecierea lucrurilor adânci ale lui Dumnezeu, reprezentată prin altarul tămâierii şi prin masa pentru punerea pâinii înainte; prin experienţele de dăltuire şi lustruire şi prin ocaziile de serviciu. În unele cazuri aceşti diferiţi paşi sunt făcuţi aproape simultan.

După acceptarea din partea lui Dumnezeu, consacrarea trebuie continuată, menţinută. Trebuie să rămânem în Cristos, pentru a fi părtaşi în Preoţimea Împărătească dincolo de văl, moştenitori ai lui Dumnezeu, comoştenitori cu Isus Cristos Domnul nostru. Dacă acum suferim cu El, atunci vom şi domni cu El în glorie.

În privinţa celor care se consacră de la 1881 încoace

Unii se întreabă dacă există vreo dovadă că Dumnezeu a acceptat consacrarea făcută după 1881. Noi am spune în această privinţă că în parte ar depinde de cât de recent persoana a făcut consacrarea. Dacă foarte recent, n-ar avea nici un mijloc sigur de a şti. Dacă au trecut doi sau trei ((1048)) ani şi n-a primit nici o dovadă a conceperii de Spirit sfânt — dacă n-a primit capacitate crescută de a înţelege şi de a aprecia Adevărul, dacă n-a simţit iubirea Adevărului şi o dorinţă de a-l servi, dacă n-a găsit ceva ocazie de a servi Adevărul şi ceva experienţă de încercare — în astfel de caz ar avea motiv să se îndoiască de acceptarea divină a consacrării sale.

Dar în astfel de caz am fi înclinaţi să ne întrebăm dacă consacrarea sa a fost făcută în modul potrivit. Gândul nostru ar fi că într-un fel sau în altul Dumnezeu acceptă fiecare consacrare, că o inimă zdrobită şi mâhnită El n-o va dispreţui în nici un caz. El n-a dispreţuit pe aceia din vechime care şiau consacrat Lui vieţile — profeţii şi israeliţii credincioşi de demult. Ei n-au fost nici dispreţuiţi nici respinşi. Ei au găsit ocazii de serviciu şi au avut această mărturie (Evr. 11:7) că au fost plăcuţi lui Dumnezeu; şi au primit o binecuvântare specială ca răsplată pentru ascultarea lor şi pentru tot sacrificiul pe care l-au făcut. Dar aceasta n-a însemnat la ei o concepere de Spirit sfânt.

Acum avem toate motivele să credem că numărul Aleşilor nu este complet încă, fiindcă multe coroane au fost pierdute. Vedem intrând zi de zi şi săptămână de săptămână pe unii care dau dovadă de acceptarea Domnului, care dau dovadă că Domnul le permite să-şi dea viaţa în serviciul Său. Dar fără îndoială va veni timpul în viitorul apropiat când numărul Aleşilor va fi complet. Atunci vor rămâne numai acele locuri libere care s-ar putea ivi prin căderea unora. În cazul acela ar putea fi un număr într-o atitudine consacrată, pe care Dumnezeu i-ar accepta să ia locurile celor care au renunţat. Aceştia ar primi conceperea Spiritului sfânt şi ar găsi ocazii pentru a servi Adevărul şi a suferi pentru Adevăr.

Dovezile par să arate că sunt destul de multe locuri libere în numărul celor aleşi, fiindcă sunt oameni care vin direct din lume în Adevărul prezent şi se consacră. Aceasta ar părea să indice că în prezent nu există un număr suficient de consacraţi pe deplin ca să completeze numărul celor 144.000. Dacă ar exista, aceştia ar avea întâietatea faţă de cei neconsacraţi.

Poziţia actuală a creştinului mediu

Ar părea că în toată creştinătatea putem vedea acum mulţi care au făcut pasul consacrării întrun grad mai mare sau mai mic şi cu mai multă sau mai puţină înţelegere. Unii Îl recunosc pe Răscumpărătorul şi necesitatea operei Lui de mântuire, şi faptul că Şi-a dat viaţa ca o compensare pentru păcat. Unii au mers mai departe şi cu mai multă sau mai puţină înţelegere „s-au spălat la lighean”.

Dar se pare că marea majoritate n-au mers mult mai departe — că ei nu văd că este potrivit să meargă mai departe. Majoritatea creştinilor declaraţi de astăzi nu merg mai departe decât de a trăi o viaţă morală. Ei nu au ajuns la punctul consacrării lui Dumnezeu şi ca atare nu au ajuns la punctul îndreptăţirii la viaţă. Majoritatea au ajuns poate la lighean şi doresc să se spele şi să fie curaţi.

Când aceştia ajung să afle Mesajul Împărăţiei aşa cum se prezintă acum — că o deplină consacrare spre moarte este singura condiţie în baza căreia poate fi cineva urmaş al lui Isus — unii dintre ei se folosesc cu bucurie de această cunoştinţă şi ofertă. Ei merg cu bucurie înainte până la măsura deplinei consacrări, deplinei îndreptăţiri; şi datorită împrejurărilor lor şi faptului că majoritatea creştinilor declaraţi din diferite denominaţii se află în urma lor în privinţa realizărilor, în loc să fie înaintea lor, aceştia sunt priviţi ca ciudaţi. Majoritatea nu discern că această ciudăţenie este tocmai lucrul pe care-l cere Dumnezeu de la cei care vreau să fie comoştenitori cu Cristos — de la cei care vreau să urmeze pe cărarea devotării şi credincioşiei, pentru a putea fi socotiţi vrednici să domnească cu Cristos în Împărăţia Sa glorioasă.

Mulţimea cea mare

O clasă menţionată în Scripturi ca Mulţimea cea Mare, care va ieşi din marea strâmtorare şi îşi va spăla hainele şi le va albi în sângele Mielului (Apoc. 7:14), şi va ajunge în cele din urmă la poziţia de leviţi antitipici, este vrednică de consideraţie. Aceştia au trecut prin diferiţii paşi ai deplinei consacrări şi de acceptarea divină şi de conceperea de Spirit sfânt. Ei au devenit Creaturi Noi în Cristos Isus şi au intrat în Sfânta. Dar prin insuficienţa zelului şi a unei lipse de rezistenţă, din cauza mediului lor nefavorabil din Babilon, aceştia nu merg înainte, nu văd că o deplină jertfire a lucrurilor pământeşti este singura condiţie în care pot câştiga lucrurile cereşti.

Aceştia caută să fie urmaşii lui Cristos şi urmaşii lui Mamon, căutând să placă Domnului şi să placă lumii, având ceva din spiritul Domnului şi ceva din spiritul lumii şi în general nefăcând progres şi nedezbrăcând lucrurile cărnii — mânia, ura, răutatea şi cearta, invidia şi vorbirea de rău, faptele cărnii şi ale Diavolului, şi de aceea nu îmbracă roadele Spiritului — credinţa, tăria, cunoştinţa, stăpânirea de sine, răbdarea, evlavia, amabilitatea frăţească, smerenia, blândeţea, iubirea.

Trebuie să se admită că aceştia nu au avut instructorii cuveniţi şi ei au obţinut concepţii greşite — înţelegeri greşite ale Cuvântului Domnului. Totuşi, nu putem decât să avem credinţă că Dumnezeu îi va îndruma pe aceştia, care sunt de fapt copiii Lui, şi îi va conduce prin suferinţă să ia o poziţie clară.

Noi nu gândim că Scripturile învaţă că Mulţimea cea Mare va ajunge la acelaşi grad de dezvoltare spirituală ca Turma Mică. Este adevărat că Dumnezeu are numai standardul perfecţiunii pentru toate creaturile Sale; dar sunt mulţi care demonstrează prin viaţa lor că dacă totul ar fi favorabil, ei ar fi foarte loiali Domnului şi dreptăţii. Numai fiindcă această cale îngustă este atât de abruptă, atât de costişă şi aspră, ei n-au curaj să continue. Ei nu arată acea iubire şi acel zel pe care Domnul le-a pus ca ţintă pentru participare în Preoţimea Împărătească.

Noi credem că Domnul n-ar aştepta mai mult de la Mulţimea cea Mare decât ar aştepta de la îngeri — ca şi cum ar spune despre fiecare: Fără îndoială această persoană, în condiţii favorabile, ar prefera să fie copilul Meu şi să trăiască în ((1049)) armonie cu Mine, şi nu s-ar gândi să trăiască în păcat şi ar suferi chiar moarte decât să se lepede de numele Meu. Dacă aceasta ar fi proba clasei Mulţimii Mari, ar putea fi un milion care au demonstrat acest grad de loialitate în trecut, în acest Veac Evanghelic. Probabil unii dintre aceştia au suferit chiar martiriu când au fost puşi la proba finală.

Împotrivirea permisă pentru binecuvântare

Gândim că avem bune motive să credem că un număr considerabil care au făcut consacrarea sunt încă în Babilon. Totuşi, noi nu ştim aceasta. Suntem aproape de Bătălia Armaghedonului, aproape de timpul răsturnării Babilonului; şi căutăm să dăm Mesajului Adevărului o circulaţie cât se poate de largă, cu intenţia ca această clasă să poată auzi şi să iasă, chiar dacă prea târziu ca să câştige marele premiu. Faptul că ei sunt în număr considerabil este sugerat în Apocalipsa 19, unde ni se spune că la căderea Babilonului numărul celor eliberaţi va fi o mulţime mare, că glasurile lor vor fi „ca vuietul unor ape mari”.

Credem că actualmente se află mulţi în bisericile nominale ale căror minţi se trezesc tot mai mult faţă de Adevăr. În diferite amvoane, unde este împotrivire la Adevăr, se vestesc multe lucruri despre Evanghelia Împărăţiei; şi aceasta va avea ca efect trezirea şi informarea unora din această clasă. Chiar dacă cei care aduc în faţă aceste lucruri le declară din răutate şi invidie, totuşi Mesajul Evangheliei este propovăduit (Filip. 1:15-18). Multora li se atrage atenţia asupra unor adevăruri, pe care noi niciodată n-am putea să le dăm — fiindcă la mulţi dintre ei nu putem ajunge.

De exemplu, unii dintre aceşti predicatori menţionează că noi credem că biserica nominală este Babilonul; alţii spun că noi credem că Domnul nostru este acum prezent, la a Doua Sa Prezenţă, şi Îşi adună mărgăritarele (Maleahi 3:17); iar alţii spun că noi credem că sfârşitul Timpurilor Neamurilor va veni în octombrie 1914. Toate aceste adevăruri sunt declarate în mod defăimător. Dar să nu fim surprinşi că Domnul va conduce spre binele poporului Său multe din aceste lucruri.

Nu demult, spre marea noastră surpriză, un frate ne-a spus că prima lui cunoştinţă despre Adevăr i-a venit printr-un pliant Morehead (predicator contemporan cu pastorul Russell — n. t.). Altul a spus că l-a auzit pe predicatorul său spunând că noi suntem anticristul. El a vrut să vadă cum arată anticristul şi a venit să ne vadă şi să ne audă, şi a primit Adevărul, doar datorită unor declaraţii defăimătoare. Astfel că trebuie să fim o ţintă pentru atacuri, ca Mesajul Domnului să poată merge. Nu trebuie să considerăm ca ceva ciudat, ca şi cum ni sar întâmpla lucruri ciudate, că suntem făcuţi privelişte şi că trecem prin încercări de foc. Să ne bucurăm că suntem socotiţi vrednici să suferim cu Cristos, pentru ca atunci când se va descoperi slava Sa, să ne putem şi bucura cu o bucurie nespusă. 1 Pet. 4:12-14; Evr. 10:32, 33.