LEVITICUL 9 ŞI 16
R 5391 W. T. 15 ianuarie 1914 (pag. 30-31)
Se pare că n-am reuşit să clarificăm gândul nostru în privinţa învăţăturilor din aceste două capitole. Declaraţia noastră din Umbrele Cortului Întâlnirii, că ambele ilustrează sacrificiile din Ziua Ispăşirii, a fost greşit înţeleasă. N-am vrut să spunem că cele două ceremonii aveau loc în acea anumită Zi a Ispăşirii. Gândul nostru este că antitipul celor două are loc în acelaşi timp în Ziua Ispăşirii antitipică — Veacul Evanghelic.
Relatarea din capitolul 9 este în legătură cu consacrarea preoţilor. Serviciul ilustrat acolo reprezintă consacrarea lui Aaron şi urma să fie repetat în cazul fiecărui preot care ajungea în funcţia de mare preot. Adică, acest serviciu urma să fie repetat numai când un mare preot murea şi trebuia să fie introdus în funcţie succesorul lui. Astfel ceremonia putea fi făcută de câteva ori într-un an, dacă mureau într-un an câţiva preoţi unul după altul şi succesorii lor le luau locul. Sau se putea ca această ceremonie din Leviticul 9 să nu fie repetată mulţi ani, ca, de exemplu, în cazul lui Aaron care a trăit aproape 40 de ani după numirea sa în funcţie, şi ca atare această ceremonie pentru consacrare a fost repetată numai când fiul său Eliazar a devenit mare preot. Dimpotrivă, Ziua Ispăşirii descrisă în capitolul 16 avea loc în fiecare an.
Liniile armoniei între cele două ceremonii sunt indicate de sacrificii, care în ambele cazuri erau un viţel şi un ţap. Acestea reprezentau aceleaşi sacrificii în antitip — viţelul reprezentând pe marele preot, iar ţapul reprezentând pe preoţii subordonaţi; fiindcă Isus a murit numai o dată — nu de două ori. De aceea, moartea viţelului reprezenta în ambele cazuri un singur sacrificiu al lui Isus. Şi fiindcă Biserica moare numai o dată, sacrificiul ţapului în ambele cazuri reprezintă moartea Bisericii ca membri ai preoţimii antitipice sub Conducerea Marelui lor Preot.
De ce atunci sunt cele două imagini, s-ar putea întreba? Noi răspundem: Fiindcă moartea lui Isus are două aspecte distincte, şi la fel moartea Bisericii are două aspecte distincte. Numai murind faţă de natura pământească a fost posibil pentru Isus şi pentru Biserică să ajungă la natura cerească şi la funcţia Preoţiei împărăteşti — să se califice pentru lucrarea lui Mesia. De aceea, chiar dacă lumea n-ar fi trebuit răscumpărată din păcat, Preotul ar fi trebuit să dea exact acelaşi sacrificiu pentru a ajunge la înalta sa poziţie. La fel şi preoţii subordonaţi. Pe de altă parte, deoarece omenirea este păcătoasă, având nevoie să fie răscumpărată, ispăşirea pentru păcat ar fi fost necesară înainte ca Restabilirea să înceapă, cu totul aparte de înălţarea lui Cristos şi a Bisericii pe planul ceresc.
Astfel „jertfele mai bune” ale lui Mesia acoperă două lucrări clar separate şi totuşi ambele importante. A fost necesar ca Isus şi urmaşii Săi să sufere şi să intre în slava cerească. Şi acest lucru este accentuat de Leviticul 9. De asemenea a fost necesar să fie dată pentru omenire o jertfă pentru păcate, pentru a-i permite să vină la binecuvântarea Restabilirii; şi aceasta este simbolizată în Leviticul 16. Astfel, repetăm că jertfele din Leviticul 9 şi cele din capitolul 16 sunt identice, realizate în aceeaşi Zi a Ispăşirii antitipică — Veacul Evanghelic.