Vol. 15 Iulie-August 2008 Nr. 5

MĂRTURISIREA BUNĂ FAŢĂ DE MĂRTURISIREA REA

Luca 12:1-12

„Pe oricine Mă va mărturisi înaintea oamenilor, îl va mărturisi şi Fiul Omului înaintea îngerilor lui Dumnezeu.” v. 8

R 5390 W. T. 15 ianuarie 1914 (pag. 28-29)

O mare mulţime Îl înconjura pe Mântuitorul, nerăbdătoare să-L audă pe Cel care „Niciodată n-a vorbit vreun om ca Omul acesta”. Ignorând mulţimea, Isus S-a adresat ucenicilor Săi zicând: „Păziţi-vă de aluatul fariseilor, care este făţărnicia”. Aici, ca şi în altă parte în învăţăturile Sale, Isus foloseşte aluatul ca simbol sau ilustraţie a unei influenţe rele. Nu ştim nici un caz în care aluatul este folosit ca să reprezinte ceva bun sau pur. În perioada Paştilor, evreilor le era interzis să-l folosească, astfel simbolizând îndepărtarea păcatului.

Isus a declarat că făţărniciile practicate de farisei — oamenii învăţaţi din timpul acela — erau aluatul, impuritatea, păcatul, care aveau o influenţă de contaminare. Ucenicii Săi să fie oneşti, sinceri, puri, fără prefăcătorie şi înşelare. Cuvintele şi faptele lor să fie astfel încât să nu trebuiască să fie ascunse. Isus a spus că în cele din urmă toate făţărniciile şi păcatele vor fi descoperite, dezvăluite. Fără îndoială a vrut să spună că în timpul Împărăţiei Sale, când va fi exercitată puterea învierii, toate lucrurile ascunse ale întunericului vor fi desfiinţate, secretele omenirii vor fi expuse. Fără îndoială aceasta va constitui baza ruşinii şi a dispreţului, care vor fi pedeapsa multora, aşa cum s-a prezis.

Astfel citim că la înviere unii vor ieşi ca să strălucească precum stelele cerului, iar alţii la ruşine şi dispreţ veşnic (Dan. 12:2). Totuşi, este o mângâiere să ştim că după textul ebraic înseamnă durabil, nu veşnic. Ruşinea şi dispreţul vor dura atâta timp cât vor dura condiţiile de ruşine şi dispreţ — până la reformarea individului, sau dacă va eşua, până la distrugerea lui în Moartea a Doua.

Nu vă temeţi de persecuţii

Isus a sugerat că onestitatea vieţii le va aduce urmaşilor Săi persecuţie din partea făţarnicilor; dar ei să nu se teamă, chiar dacă persecuţia lear aduce moartea. Viaţa actuală nu este decât efemeră, în cel mai bun caz. Viaţa la care merită să se gândească este cea veşnică pe care Dumnezeu a pregătit-o pentru toţi doritorii şi ascultătorii, şi care în cele din urmă poate fi obţinută prin meritul sacrificiului lui Isus. Cei care cred astfel să nu se teamă de ce le poate face omul, ci mai degrabă să se teamă de ceea ce i-ar separa de Dumnezeu şi de pregătirile Sale îndurătoare în privinţa unei vieţi viitoare.

„Temeţi-vă de Acela care, după ce a ucis, are putere să arunce în iad îîn trad. engleză, n. t.ş.” Cuvântul iad de aici, în greacă este Gheena. În primul rând, acesta este numele văii din afara Ierusalimului, în care era aruncat gunoiul cetăţii pentru distrugere totală şi în care erau aruncaţi cei mai înrăiţi criminali după execuţie — nu ca să-i chinuie, ci în mod simbolic să sugereze că pentru cei răi nu era nici un viitor. Isus a folosit Gheena ca tip al Morţii a Doua, care va fi partea tuturor celor care în mod voit, cu bună ştiinţă, deliberat, vor păcătui împotriva luminii şi cunoştinţei.

Frica de Dumnezeu este începutul înţelepciunii, şi o frică respectuoasă este întotdeauna potrivită. Dar pe măsură ce acei care sunt poporul lui Dumnezeu devin intim familiar cu El, învăţând despre Dreptatea, Înţelepciunea, Iubirea şi Puterea Lui, şi că El este Prietenul tuturor celor care iubesc dreptatea, ei ajung să-L iubească pe Dumnezeu; şi, după cum spune apostolul, ((1082)) „Dragostea desăvârşită izgoneşte frica îfiindu-ne groază de-a ofensaş”, ceea ce înseamnă odihnă. Ucenicii Domnului trebuiau să-şi dea seama de grija Tatălui lor ceresc şi de înţelepciunea Lui faţă de ei — că aşa cum El nu uită de vrăbii, nu va uita nici de ei, şi că nici măcar un fir de păr de pe cap nu le va putea cădea fără cunoştinţa şi permisiunea Sa; că orice ar permite El să vină peste poporul Său, peste copiii Săi, El îi asigură că va produce binecuvântare pentru ei.

Mă va mărturisi înaintea oamenilor

Oricine vrea să fie în acord cu Dumnezeu, trebuie să-L mărturisească pe El şi pe Isus, reprezentantul Lui, pe care L-a trimis în lume. Oricine Îl mărturiseşte pe Isus, Îl mărturiseşte pe Tatăl care L-a trimis. Şi toţi aceştia vor fi în favoarea Domnului şi în cele din urmă vor fi recunoscuţi la înviere de către Tatăl şi de către sfinţii îngeri ca membri ai Miresei lui Cristos. Dar cei care, după ce au devenit ucenici ai lui Cristos se vor lepăda de El, nici El nu-i va recunoaşte ca ucenici în slavă.

Cuvintele lui Isus au fost adresate ucenicilor, nu maselor. Oricine-L va mărturisi pe Cristos, va deveni ucenicul Său. Nimeni nu se poate lepăda de El dacă nu L-a recunoscut. El trebuie să fie mărturisit, nu doar prin botez, nici doar prin vreo formă exterioară. El trebuie să fie mărturisit în viaţă, în purtare, în cuvinte, de către urmaşii Săi. Ei trebuie să aibă spiritul Lui şi să „vestească virtuţile Celui care i-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată”. Oricine face o declaraţie că este ucenicul Lui, iar apoi ignoră învăţăturile Învăţătorului, Îl prezintă în lumină falsă, Îl defăimează, se leapădă de El şi nu va avea parte de glorioasa prezentare a Miresei la sfârşitul acestui Veac.

Masele, desigur, s-au îndoit şi n-au devenit ucenici deloc. Unii chiar L-au luat în râs pe Isus, spunând că are drac şi este nebun. Învăţătorul a spus că astfel de neînţelegeri în privinţa Lui şi astfel de defăimări erau cu totul de iertat, dacă erau făcute din ignoranţă. Dar când unii au mers mai departe de atât şi au spus că faptele Lui bune ale Spiritului sfânt erau realizate prin puterea Satanei, Belzebul, aceştia au comis păcate nescuzabile, peste care nu se va trece.

Astfel de păcat trebuia să fie cu voia; fiindcă acuzaţiile lor n-aveau nici o bază. Învăţăturile Învăţătorului erau puritatea însăşi. Purtarea Lui, cuvintele Lui şi minunile Lui erau toate fapte bune. Numai o stricăciune voită le putea atribui pe acestea lui Satan. Faptul că aceştia nu vor fi iertaţi niciodată, nu înseamnă însă că defăimătorii sunt pierduţi fără speranţă. Ei vor suferi pedeapsă proporţională cu gradul voinţei lor. Dacă pedeapsa va duce la reformare, va fi bine; dar dacă nu, se va sfârşi cu nimicire completă — Moartea a Doua.

Puţine subiecte sunt înţelese mai puţin decât acesta — păcatul împotriva Spiritului sfânt. Cuvântul spirit în astfel de caz cum este acesta reprezintă putere sau influenţă. De exemplu, spiritul lui Satan ar fi puterea sau influenţa împotriva lui Dumnezeu şi a dreptăţii. Spiritul erorii ar fi puterea sau influenţa falsităţii. Contrar, spiritul adevărului, Spiritul lui Dumnezeu, Spiritul sfânt, reprezintă influenţa şi puterea divină, oriunde este recunoscută. Răspunderea fiecărui individ este proporţională cu luminarea sa. Cei orbi mental şi moral au relativ puţină răspundere, fiindcă ei nu apreciază clar deosebirea între spiritul Adevărului şi spiritul erorii, Spiritul lui Dumnezeu şi spiritul lui Satan.

Omul n-a fost creat în această stare de incapacitate de a discerne ce este corect de ce este greşit, ce este bine de ce este rău. El a fost creat perfect, în chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Păcatul a produs moarte, nu numai pentru corpul omului, ci şi pentru mintea sa, conştiinţa sa. Prin urmare, capacitatea de a discerne între corect şi greşit variază. Pe lângă aceasta, unii au mai multe ocazii de instruire decât alţii şi astfel răspunderea lor creşte. Lumea în general nu-L cunoaşte pe Dumnezeu, şi ca atare n-ar putea păcătui împotriva Spiritului sfânt în acel sens sau grad deplin care să fie pedepsit cu Moartea a Doua. „Dumnezeul veacului acestuia a orbit gândurile celor necredincioşi.” 2 Cor. 4:4.

Ceva cunoştinţă este necesară ca să ne ducă la o apreciere a lui Cristos ca Trimisul lui Dumnezeu. Apoi, dacă Îl acceptăm şi devenim ucenicii sau urmaşii Săi consacraţi, primim conceperea Spiritului sfânt. Aceasta ne duce la un punct avantajos, unde ochii înţelegerii noastre se deschid tot mai larg, în măsura în care ne umplem de Spirit sfânt. Răspunderea noastră creşte împreună cu bucuria noastră în Domnul şi cu pregătirea pentru gloriile cereşti la care am fost chemaţi. Aceşti ucenici avansaţi ai lui Isus sunt în pericol de a întrista Spiritul sfânt cu care au fost pecetluiţi — de a stinge Spiritul sfinţeniei în inimile lor (Efes. 4:30; 1 Tes. 5:19). Deşi stingerea şi întristarea nu sunt lucrări instantanee, ele sunt cărarea care duce la Moartea a Doua. Fiecare creştin, prin urmare, trebuie să înainteze spre perfecţiunea sfinţeniei — umplere cu Spirit.

Apostolul prezintă acest gând în Evrei 6:4-6, declarând că cei care au gustat din Cuvântul cel bun al lui Dumnezeu şi din puterile Veacului viitor şi care s-au făcut părtaşi Spiritului sfânt, nu pot fi reînnoiţi spre pocăinţă, dacă ei cu voinţă deplină şi deliberare resping pe Cristos şi dreptatea, şi se întorc spre păcat (Evr. 10:26, 27). „Căci dacă păcătuim cu voia după ce am primit cunoştinţa deplină a adevărului, nu mai rămâne nici o jertfă pentru păcate, ci doar o aşteptare sigură şi înfricoşată a judecăţii şi văpaia unui foc care va mistui pe potrivnicii” — lui Dumnezeu. Apostolul menţionează în special respingerea lucrării ispăşitoare a lui Cristos, spunând că aceştia socotesc sângele legământului cu care au fost sfinţiţi ca un lucru obişnuit şi fac în ciuda Spiritului favorii care i-a dus până la acel punct.

((1083))

Cei care sting Spiritul sfinţeniei, sau „întristează Duhul”, sunt descrişi de sf. (Iacov 5:14) ca fiind bolnavi spiritual. Îndepărtaţi de la părtăşia cu Dumnezeu, ei au un ultim resort, şi anume, să ceară ajutorul bătrânilor sfinţiţi ai Bisericii ca să se roage pentru ei şi să-i ungă cu untdelemn, simbol al Spiritului sfânt. Rugăciunea credinţei îi va salva pe aceştia bolnavi spiritual şi Domnul îi va ridica; şi chiar dacă au comis păcate, acestea le vor fi iertate.

„Duhul sfânt va învăţa”

Urmaşii credincioşi ai Domnului urmau să se aştepte ca printre necazurile lor să fie acuzaţii false care să-i ducă înaintea magistraţilor. În cea mai mare parte ucenicii au fost neînvăţaţi şi puteau fi îngrijoraţi în prezenţa persoanelor oficiale educate. Ei trebuiau să ştie însă că binecuvântarea Domnului va fi peste ei şi că vor avea înţelepciune superioară celei pe care o aveau ei în mod natural. Ei nu trebuiau să premediteze neliniştiţi ce să răspundă, ci să încredinţeze totul Domnului, aşteptând ajutor divin.

Nimic în aceasta nu sugerează că servitorii lui Cristos, fie la amvon fie în adunările congregaţiei, să încerce să-L reprezinte pe Domnul fără să studieze subiectul lor. Dimpotrivă, fiecare să-şi însuşească pentru sine cuvintele sf. Pavel către Timotei: „Străduieşte-te să te prezinţi aprobat înaintea lui Dumnezeu, ca un lucrător care n-are de ce să-i fie ruşine şi care împarte drept Cuvântul adevărului” (2 Tim. 2:15). Este o deosebire între a sta în faţa unei adunări a poporului lui Dumnezeu ca purtător al Cuvântului Său şi a fi chemat în faţa magistraţilor.