Vol. 16 Noiembrie-Decembrie 2008 Nr. 1

BUNUL SAMARITEAN

Luca 10:25-37

„Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” Marcu 12:31.

R 5369 W. T. 15 decembrie 1913 (pag. 376-377)

Studiile noastre de la începutul anului sunt în legătură cu ultimele şase luni ale misiunii Domnului nostru. El ştia că I se apropie moartea — că El trebuia, ca Miel de Paşte antitipic, să fie dat la moarte în primăvara următoare, în a paisprezecea zi a lunii întâi. Misiunea Sa numai începuse să trezească poporul.

Cei şaptezeci, a căror rânduire sau însărcinare am examinat-o cu o săptămână în urmă, au fost trimişi dincolo de Iordan într-o regiune numită Perea. Şi Însuşi Isus S-a dus acolo la scurt timp după aceea. Scopul misiunii Sale a fost să trezească complet pe toţi evreii la o cunoştinţă a faptului că timpul cercetării lor sosise. Suntem informaţi de apostolul Pavel că la timpul morţii Domnului erau aproximativ cinci sute care puteau fi numiţi fraţi. Dar pe lângă aceştia, martorii menţionaţi mai sus au adus şi alt rod după aceea — după Cincizecime.

Mai târziu, cei şaptezeci s-au întors exprimând bucurie şi încredere, şi remarcând că înşişi demonii le erau supuşi în numele Tatălui. Învăţătorul a folosit ocazia ca să le spună că ei treceau cu vederea cauza lor principală de bucurie, spunând: „Bucuraţi-vă, că numele voastre sunt scrise în ceruri” — mai degrabă decât că demonii vă sunt supuşi. Aşa este cu fiecare dintre noi. Mântuirea este o chestiune personală pentru noi, şi faptele şi propovăduirea sunt numai adăugate în legătură cu lucrarea mântuirii personale. Marele timp pentru fapte va fi în viitor. Atunci, dacă suntem credincioşi, vom fi privilegiaţi să fim asociaţi cu Răscumpărătorul în lucrarea Sa de regenerare a lumii, rupând lanţurile Păcatului şi Morţii, eliberând captivii, întocmai cum au prezis profeţii.

Indiferent cât de vrednice de laudă sunt îmbunătăţirile sociale din prezent, ele sunt ca nimic comparate cu marea ridicare socială şi morală pe care Dumnezeu a plănuit-o şi pe care Mesia o va institui prin Împărăţia Sa. Prin urmare, prima lucrare a tuturor din poporul consacrat al lui Dumnezeu este una personală — pregătirea inimii şi caracterului lor pentru aprobarea divină, pentru a putea avea o parte în suferinţele din prezent şi în lucrarea glorioasă a viitorului.

Cu acest punct se deschide studiul nostru de astăzi. Un om al legii s-a gândit să-L prindă în cursă pe Învăţătorul punându-I întrebarea: „Învăţătorule, ce să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?” În acele zile, când singura lege a lui Israel era legea lui Dumnezeu, un avocat era unul bine versat în învăţăturile cărţilor lui Moise. De aceea Isus i-a spus acestui doctor teologic: „Cum înţelegi chestiunea? Ştii ce scrie în lege”. Avocatul a răspuns: „Să iubeşti pe Domnul din toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta, cu toată capacitatea ta mintală; şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Isus a aprobat aceasta, spunând că era adevărat. „Fă aceasta — ţine legea — şi vei trăi. Nu vei muri niciodată.”

Avocatul a fost prins înainte de a-şi da seama. El ştia că poporul Israel murea de secole, în ciuda Legii; totuşi el şi alţii pretindeau că ţin legea. Isus i-a arătat din propria lui mărturie că nu ţinea Legea, aşa cum pretindea el că face şi cum pretindeau fariseii în general. Realitatea este că nici o fiinţă umană căzută, imperfectă, nu putea ţine Legea perfectă a lui Dumnezeu; căci este atât de cuprinzătoare încât numai un om perfect putea să o ţină complet.

Avocatul a căutat să nu-şi piardă cumpătul şi în loc să-şi recunoască înfrângerea I-a întors din nou întrebarea lui Isus: „Cine este aproapele meu” pe care trebuie să-l iubesc ca pe mine însumi? Acesta era unul dintre punctele pe care Isus le ridicase în mod special împotriva fariseilor — că pe dinafară erau pioşi, religioşi, se rugau, posteau etc.; totuşi în inimile lor erau nedrepţi şi profitau de văduve şi de orfani — neiubindu-i ca pe ei înşişi. Avocatul a încercat să sugereze că Legea lui Dumnezeu nu includea pe fiecare ca semen al său, ci numai pe unii speciali.

Totuşi, Isus l-a depăşit iarăşi, spunând: „Îţi voi spune o pildă. Un om s-a coborât la Ierihon; şi pe acel drum de munte pustiu a fost atacat de hoţi, ((1119)) care l-au despuiat, l-au rănit şi l-au lăsat pe jumătate mort. S-a întâmplat să treacă pe acolo un preot, unul din reprezentanţii cei mai de seamă ai Legii; şi când l-a văzut pe om, a trecut de cealaltă parte a drumului. La fel a trecut şi un levit, următorul în legătură cu serviciul Legii, serviciul lui Dumnezeu. El s-a apropiat puţin şi s-a uitat la bietul om, dar n-a făcut nimic. Apoi a venit un samaritean, un necunoscut, nu un evreu; şi el a fost plin de milă. I-a legat rănile, l-a pus pe om pe animalul său, l-a adus la un han şi a avut grijă de el, sacrificându-şi timpul şi energia în interesul omului rănit. A făcut mai mult de atât. A plătit pentru întreţinerea omului rănit până când se va întoarce de la Ierusalim.

„Acum”, i-a spus Isus avocatului, „te întreb: care dintre aceşti oameni a împlinit rolul de aproape al acestui om care a căzut între tâlhari? Care dintre aceste moduri de a trata cazul ar împlini cerinţele Legii, după judecata ta?”Avocatul a răspuns că cel care a arătat milă faţă de om a fost desigur cel care a făcut într-adevăr un act ca unul care este aproapele. Isus a răspuns că acesta ar trebui să fie un exemplu pentru avocat, că şi el trebuia să procedeze la fel — că şi el trebuia să fie bun, atent şi generos faţă de orice fiinţă umană care era în nevoie — care avea nevoie de ajutor.

Iubirea împlineşte legea

Facem bine dacă ne amintim scopul real al lui Dumnezeu în darea legilor, poruncilor etc. El nu Se bucură în mod special de frecvenţa cu care ne plecăm genunchii sau ne plecăm capul, nici de frecvenţa cu care participăm la închinarea divină, nici de nimic din ceea ce aparţine închinării. Domnului Îi place în mod special să vadă că noi cultivăm spiritul Lui de iubire, bunătate şi generozitate. „Dumnezeu este iubire; şi cine rămâne în dragoste rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne în el” ( Ioan 4:16). După cum spune apostolul, cine nu iubeşte pe fratele lui pe care îl vede, cum poate pretinde că iubeşte pe Dumnezeu pe care nu l-a văzut? Cum ar putea şti că Îl iubeşte pe Dumnezeu? (1 Ioan 4:20). Bine spune apostolul Pavel, că iubirea este împlinirea Legii. Romani 13:10.

Nu trebuie să înţelegem că apostolul vrea să spună că doar a avea iubire ar împlini legea lui Dumnezeu şi ne-ar da viaţă veşnică. Nu! Iubirea este împlinirea Legii numai pentru cei care L-au acceptat pe Cristos. Pentru toţi cei care devin ucenici ai lui Isus, Dumnezeu a făcut un aranjament special, ca meritul sacrificiului lui Isus să acopere neajunsurile lor, astfel încât dacă ei cultivă şi posedă calitatea inimii, iubirea (asemănarea cu Dumnezeu), lucrul acesta va fi acceptabil — pentru că sacrificiul lui Isus acoperă toată deficienţa. Noi suntem „acceptaţi în Cel Preaiubit”. „Cerinţa dreaptă a legii să fie împlinită în noi, care umblăm nu potrivit firii păcătoase, ci potrivit Duhului.”

Sf. Pavel remarcă faptul că iubirea este lucrul principal din caracterul nostru în evaluarea divină. El ne spune că dacă am da toate bunurile noastre să hrănim pe cei săraci, sau dacă ne-am da trupurile să fie arse pentru o cauză demnă, şi totuşi n-am avea iubire — n-am face aceste lucruri din spirit sau provocate de iubire — nar însemna nimic în ochii lui Dumnezeu (1 Corinteni 13). Evident că marea lecţie de învăţat pentru creştini este să dezbrace toate acestea — mânie, răutate, invidie, ură, ceartă, şi să îmbrace următoarele — smerenie, blândeţe, îndelungă răbdare, iubire frăţească, iubire. Sf. Petru declară că dacă facem aceste lucruri nu vom cădea niciodată, ci ni se va da intrare în Împărăţia veşnică a Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Cristos. 2 Petru 1:10, 11.