Vol. 16 Ianuarie-Februarie 2009 Nr. 2


ÎNĂLŢIMILE ŞI ADÂNCIMILE LEGII DIVINE

„Aşa că, oricine va înlătura una din cele mai mici din aceste porunci şi va învăţa pe oameni aşa, va fi chemat cel mai mic în împărăţia cerurilor; dar oricine le va practica şi va învăţa pe alţii, va fi chemat mare în împărăţia cerurilor.” Matei 5:19.

R 5359 W. T. 1 decembrie 1913 (pag. 360-361)

Printre creştini predomină o vedere foarte eronată în privinţa Legii divine. Se consideră în general că, deoarece apostolul a spus că noi nu suntem sub Lege, ci sub har, el a înţeles că s-a isprăvit cu Legea. Noi credem că această gândire este incorectă. Domnul nostru a spus că până va ţine cerul şi pământul, nici o iotă sau punctuleţ al Legii nu va trece până când toate vor fi împlinite. Tot ceea ce este scris în ea trebuie să fie împlinit.

Legea divină a existat întotdeauna. Ea a fost clar exprimată prin Adam; diferitele părţi ale organismului lui au fost expresii ale legii divine. Legea lui Dumnezeu a fost scrisă în inima lui. El era în deplină armonie cu Mintea divină şi de aceea în deplină armonie cu Legea divină. Dar când a intrat păcatul, Legea divină din fiinţa lui a fost într-o măsură ştearsă. Există încă ceva din Legea divină în toţi cei care apreciază binele şi răul, dar nu suficient pentru a face posibilă o viaţă dreaptă.

Dumnezeu, în lucrarea Sa cu naţiunea lui Israel, le-a dat o Lege. Această Lege, scrisă în Cele Zece Porunci, este un scurt rezumat al obligaţiilor omului — un text, să zicem aşa, din care ar putea fi scoase multe lecţii. Cunoscând Cele Zece Porunci, noi suntem în cunoştinţă de ceea ce este Legea lui Dumnezeu. Dumnezeu na abrogat niciodată acea Lege. Este încă în acţiune asupra evreilor, după cum este şi Legământul Legii. Dar neamurile n-au fost niciodată sub Legământul Legii.

Dumnezeu le-a oferit evreilor viaţă veşnică dacă vor ţine Legea. Ei erau obligaţi prin Lege; prin urmare apostolul arată că mai întâi ei trebuiau să moară faţă de Legământul Legii înainte de a putea intra în Cristos, Dătătorul de Viaţă (Rom. 7:4). Aceasta nu însemna că ei trebuiau să moară faţă de Legea lui Dumnezeu, ci numai faţă de Legământul Legii. Aceasta însemna să renunţe la toată speranţa de a ajunge la viaţă veşnică prin ţinerea Legământului Legii.

Noua speranţă în care au intrat creştinii dintre neamuri nu desfiinţează Legea lui Dumnezeu, nici nu îi eliberează de obligaţiile Legii Sale. Dar Dumnezeu a făcut o prevedere că, în ciuda imperfecţiunii noastre, a incapacităţii de a ţine Legea în mod perfect, El ne va accepta în Cristos, imperfecţiunile noastre fiind acoperite cu meritul lui Cristos. Despre aceştia apostolul a spus: „Dreptatea legii se împlineşte în noi, care umblăm, nu după trup, ci după Duh”. Noi trebuie să fim fiinţe perfecte ca să trăim la înălţimea spiritului Legii divine, aceasta fiind cerinţa pentru un om perfect.

Perfecţiunea, standardul creştinului

Acest gând, deci, este cheia cuvintelor Domnului nostru din textul pe care îl examinăm. Cel care va încălca această Lege a lui Dumnezeu şi va învăţa pe alţii să facă aşa, fie prin exemplu fie prin învăţătură, ar trebui să fie considerat ca cel mai mic. Şi cel care va ţine Legea lui Dumnezeu, şi prin exemplu sau învăţătură va ajuta pe alţii să ţină această Lege, să fie numit cel mai mare în Biserică, Împărăţia incipientă, Împărăţia în embrion. Cei care vor să facă parte din această clasă a Împărăţiei trebuie să părăsească tată şi mamă şi toate lucrurile ca să-şi ia crucea şi să-L urmeze pe Cristos. Cu alte cuvinte, Cristos trebuie să fie primul. Printre aceşti urmaşi ai Săi vor fi deosebiri. Unii prin slăbiciunile moştenite, sau câte altele, vor fi mai puţin credincioşi — alţii vor fi mai credincioşi. Cei care vor ţine Legea divină cât se poate de perfect în inima şi viaţa lor, vor fi asemănări cât mai apropiate ale dragului Fiu al lui Dumnezeu.

Şi aşa este şi cu noi astăzi. Noi îi preţuim foarte mult pe cei care sunt foarte sârguincioşi în serviciu, pe cei care sunt foarte zeloşi. Pe cei care aleargă întrucâtva dezordonat, care şovăie, îi apreciem mai puţin. Noi observăm ignoranţa şi slăbiciunea în Biserică. Trebuie să compătimim cu aceştia; totuşi, cel care nu şi-ar înfrânge slăbiciunile n-ar fi atât de mult apreciat în clasa Împărăţiei ca şi cel care ar putea şi care ar umbla mai aproape în urmele Învăţătorului. Cu alte cuvinte, înţelegem că Învăţătorul ne învaţă că Evanghelia nu este în dezarmonie cu Legea iudaică. El a spus: „Fiţi deci desăvârşiţi după cum şi Tatăl vostru Cel ceresc este desăvârşit”. Nu există standard mai jos de cel al perfecţiunii. N-ar merge ca Domnul să spună: Fiţi întrucâtva asemenea Tatălui, sau: Fiţi cam asemenea Lui. El trebuie să prezinte standardul perfect.

Evreul se străduieşte pentru perfecţiune, se străduieşte să primească viaţă veşnică. Creştinul se străduieşte pentru perfecţiune şi aşteaptă să primească viaţă veşnică — nu prin ţinerea în mod perfect a Legii, ceea ce nu poate face, ci prin meritul lui Cristos, care compensează deficienţele lui — acoperă neajunsurile lui.

Învelişul exterior al sentimentelor mai adânci

Legea divină este pe scurt rezumată, nu numai în Vechiul Testament, ci şi prin cuvintele Domnului nostru: ,,Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toate gândirea ta şi cu toată puterea ta”. Şi „să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Deut. 6:5; Lev. 19:18; Mat. 22:37-39). Aceasta este şi mai pe scurt rezumată de apostolul Pavel: ,,Iubirea este împlinirea legii” (Rom. 13:10). Iubirea faţă de Dumnezeu ne va ((1132)) conduce să facem toate acele lucruri care sunt date ca învăţătură în Cuvântul Său; şi iubirea aproapelui ne va conduce la împlinirea tuturor obligaţiilor faţă de el, după cum suntem învăţaţi.

Dacă venim să aplicăm poruncile Legii la noi ca creştini, le putem uşor amplifica pe toate. De exemplu, definiţia dată de Domnul nostru desfrânării este mult mai pătrunzătoare decât declaraţia conţinută în tablele Legii. Definiţia uciderii dată în Noul Testament este mult mai profundă decât cea acceptată în mod obişnuit. Apostolul Ioan a spus că ura de frate este crimă. Dumnezeu a putut vedea ca există ucidere în inima unui urâtor de frate. Ochiul Atotvăzător îşi dă seama dacă există neloialitate în vreun grad — sau ceva contrar voinţei divine. Din acest punct de vedere deci, vedem că Cele Zece Porunci sunt doar un înveliş exterior, să zicem aşa, al sentimentelor mai adânci.

Era obiceiul evreilor să nu lucreze nimic în a şaptea zi a săptămânii. Noi presupunem că semnificaţia acestei porunci este, pentru Noua Creatură în Cristos, că odihna din ziua a şaptea simbolizează odihna perfectă în care a intrat prin Cristos.

Toate Noile Creaturi în Cristos trebuie să ţină Sabatul în fiecare zi. Şi aşa spune apostolul: ,,Noi care am crezut intrăm în odihnă” — am intrat în odihnă. Nu înseamnă că muşchii noştri sau creierul nostru neapărat se odihnesc, ci faptul că avem odihna inimii, odihna minţii, pacea lui Dumnezeu care întrece orice înţelegere. Este important ca noi să ne menţinem această pace tot timpul şi să nu lăsăm să intervină ceva care s-o tulbure şi să ne scoată din armonia cu Dumnezeu. Dacă aceasta se întâmplă, trebuie să considerăm că am încălcat porunca Sabatului.

Noua Creatură n-ar putea ucide. Ea nu are altă armă decât Sabia Spiritului. Oricine îşi urăşte fratele este un ucigaş. A cultiva un spirit de ură ar fi o chestiune foarte serioasă. Cine ar proceda aşa n-ar fi considerat un frate sau o soră adevăraţi în Corpul lui Cristos, care este Biserica.