Vol. 16 Mai-Iunie 2009 Nr. 4
CĂDEREA IERIHONULUI
Iosua 6:8-11, 14-20 ”Toate sunt cu putinţă celui care crede.” Marcu 9:23.
R 5343 W. T. (pag. 331-332)
Ierihonul era o cetate cu ziduri situată cam la opt km de Iordan. Era mică, după cum sunt socotite acum cetăţile; dar zidul ei era necesar, datorită incursiunilor frecvente din partea Siriei pe de o parte, şi a Egiptului pe de altă parte; şi pentru că aceasta era situată pe una din principalele căi de călătorie care treceau prin munţi. Este descrisă ca fiind foarte bogată, nu numai în metale preţioase, ci şi în ţăsături scumpe, îmbrăcăminte etc.
Decretul Domnului cu privire la Ierihon şi la toate celelalte cetăţi ale Canaanului a fost că ele erau dedicate — cherem. Israeliţii n-au fost conduşi în Canaan pentru a face prădăciuni. Ei trebuiau să fie executorii decretului divin împotriva poporului din Canaan, care era divizat în mici principate, fiecare cetate constituind centrul unui principat. Conform istoriei, ele erau continuu în război una cu alta şi cumplit de corupte, după felul sodomiţilor. Ele trebuiau distruse, nemaifiind avantajoase în condiţiile în care trăiau, nici pentru ele nici pentru alţii. Dumnezeu le-a îndepărtat când a văzut de bine.
În marea închisoare a şeolului, mormântul, ele vor aştepta timpul mai favorabil al împărăţiei lui Mesia şi eliberarea şi ajutorul de a ieşi din degradare şi moarte, promise întregii omeniri prin sămânţa lui Avraam: Şîn sămânţa ta vor fi binecuvântate toate familiile pământului”.
Israeliţii, ca executori ai decretului divin, trebuiau să distrugă cetăţile din Canaan şi pe toţi locuitorii lor, animalele lor şi toată proprietatea lor. Excepţiile erau lucrurile de metal; şi acestea nu trebuiau să fie însuşite de israeliţi pentru folosul propriu, ci erau consacrate dinainte Domnului pentru mobilarea şi împodobirea Cortului întâlnirii şi a Templului.
”Căpetenia oştirilor Domnului”
După trecerea Iordanului, israeliţii şi-au aşezat tabăra cam la jumătatea drumului între râu şi Ierihon, acesta din urmă închizându-şi porţile bine, aşteptând să îndure un lung asediu. Iosua era conştient că primul loc al atacului era Ierihonul, dar evident nu era conştient de caracterul asediului şi de modul în care acesta va fi înfrânt. în timp ce mergea în recunoaştere în vecinătatea Ierihonului, a dat peste un soldat înarmat şi imediat l-a întrebat dacă era prieten sau duşman al Israelului. Răspunsul a fost că era Căpetenia oştirii Domnului. Unul dintre îngeri a avut misiunea să se materializeze — să apară ca fiinţă umană şi să poarte haine omeneşti şi armură — cu scopul de a-i comunica lui Iosua planurile divine.
Trebuie să ne amintim că Biblia relatează frecvente manifestări de acest fel — fiinţe spirituale care îşi ascundeau personalitatea în timp ce-şi luau corpuri umane, îmbrăcăminte umană etc., în care mâncau, vorbeau etc., ca oameni. Ne amintim că în acelaşi mod Domnul Isus după înviere S-a arătat ucenicilor Săi în diferite forme, uneori asemănătoare corpului răstignit, dar cel mai adesea altfel — ca grădinar, ca drumeţ etc. în mod asemănător, trei fiinţe spirituale i s-au arătat lui Avraam într-o împrejurare — nu numai în corpuri umane, dar şi purtând haine omeneşti. şi ei au mâncat şi au vorbit cu Avraam (Geneza 18:8, 9) şi el n-a ştiut că erau îngeri până când mai târziu şi-au dezvăluit identitatea.
Prin acest mesager ceresc i-a fost dezvăluit lui Iosua planul divin pentru capturarea Ierihonului. El l-a pus imediat în aplicare. în fiecare zi avea loc o procesiune solemnă în jurul cetăţii condamnate. întâi mergea o escortă militară din diferitele seminţii. Apoi urma o companie de preoţi sunând din coarne de berbec, care scoteau sunete ascuţite. Apoi urma o altă procesiune — o ariergardă — probabil de luptători. în armonie cu îndrumările explicite, nici o voce nu s-a ridicat, nici o ameninţare, nici un strigăt. Totul legat de această chestiune a fost foarte solemn şi funebru, cu excepţia sunării din coarnele de berbec, care era la fel cum se obişnuia la anunţarea fiecărui an nou, dar în mod special şi deosebit în anul jubiliar.
Aceste procesiuni solemne, funebre, au înconjurat Ierihonul o dată pe zi timp de şase zile. Apoi în a şaptea zi au mers în jurul cetăţii de şapte ori, ultima dată strigând tare — cei şapte preoţi sunând din coarnele de berbec. Când au făcut al şaptelea ocol al cetăţii, s-au oprit în faţa ei, continuând să sune; şi imediat zidul cetăţii s-a surpat şi a căzut. Traducerea din Versiunea noastră Comună, Şs-a prăbuşit”, pare o afirmaţie prea tare pentru a reprezenta potrivit originalul. Zidurile cetăţii s-au surpat şi au căzut imediat în faţa Chivotului. Dar nu tot zidul a căzut; căci relatarea ne spune că porţiunea zidului unde era construită casa lui Rahav nu a căzut (Iosua 2:15-19). Zidul a căzut în aşa grad încât soldaţii Israelului au putut să-l escaladeze uşor şi repede şi să îndeplinească lucrarea de distrugere pe care Domnul a ordonat-o.
Se sugerează oare că un astfel de eveniment ar fi ilogic? Dacă-i aşa, noi răspundem că totul în scopul divin poate fi destul de uşor îndeplinit sub îndrumare divină. Foarte probabil vibraţia unui cutremur sub îndrumarea divină a cauzat căderea zidului Ierihonului în faţa israeliţilor. Când ne gândim la toate circumstanţele aşa cum sunt relatate în Biblie, nu pare deloc imposibil ca Dumnezeu să fi intervenit astfel pentru îndeplinirea scopurilor Sale.
Profesorul Wright declară: ”Cauza ”intermediară” a căderii zidului a fost ceva cutremur subteran, care a surpat zidurile din partea cetăţii unde oamenii stăteau în picioare, sau le-a subminat aşa încât s-au scufundat. Aceasta este foarte posibil în acea regiune de cutremure”. Profesorul Lawson descrie urmări asemănătoare pricinuite de cutremure în apropiere de San Francisco, spunând: ”Undele pământului care au trecut repede prin rocile foarte elastice cu o amplitudine mică, în acest material par să se fi transformat în ondulaţii lente de mare amplitudine care au fost excesiv de distructive”.
Profesorul Wright adaugă: ”Toate coşurile de fum din acel loc îOaklandş au fost aruncate la pământ şi cărămizile au fost împrăştiate în toată curtea asemenea grăunţelor de grâu care cad din mâna semănătorului. Relatarea este că la timpul hotărât zidurile îIerihonuluiş au căzut; şi suntem liberi să credem că acea catastrofă a fost în legătură cu un cutremur de pământ, care a fost făcut să se sincronizeze cu sunetul final al coarnelor de berbec. în lumina istoriei şi a condiţiilor geologice ale acestei regiuni, istorisirea poartă în ea fiecare semn că este o relatare adevărată şi autentică a unui eveniment atât de remarcabil încât nu ar fi putut fi modificat de tradiţie, fără să o facă fantastică şi incredibilă. Pentru geologul care crede în Dumnezeu este perfect raţională. Pentru criticul textual, inexistenţa comentariului fantastic o marchează ca nefiind împodobită de tradiţie”.
Se pare că există o semnificaţie tipică legată de capturarea Ierihonului. într-un sens acesta este făcut să reprezinte capitala tuturor cetăţilor Canaanului. Cele şase zile de marş tăcut în jurul cetăţii, fără să se realizeze ceva, cu excepţia mărturiei, reprezintă cele şase zile mari ale Săptămânii mai mari — fiecare Zi de o mie de ani. De-a lungul istoriei lumii, Păcatul a fost înrădăcinat şi de necucerit. Poporul Domnului a dat numai mărturie împotriva lui — suflând din trâmbiţe — dând Mesajul Bibliei că în cele din urmă Păcatul va fi distrus — ”Domnul nimiceşte pe toţi cei răi”. Ei vor pieri Şca nişte animale fără minte”. ”Ei vor avea ca pedeapsă o pierzare veşnică” — ”Moartea a Doua”. Psalmul 145:20; 2 Petru 2:12; 2 Tesaloniceni 1:9; Apocalipsa 20:14.
Dar mic a fost rezultatul întregii mărturii. Noi aşteptăm marea Zi a şaptea — mia de ani de Domnie a lui Mesia. în ea, citadela răului va fi înconjurată de şapte ori sau complet. Strigătul de victorie se va înălţa şi zidurile puternice ale păcatului şi erorii, ale minciunii lui Satan, ale înşelării umane, vor cădea. Satan va fi legat o mie de ani, ca să nu mai înşele lumea, şi orice lucru sau principiu rău şi toţi care iubesc păcatul vor fi distruşi pentru totdeauna în Moartea a Doua. Astfel va fi introdusă epoca glorioasă pe care am aşteptat-o atât de mult şi pentru care ne-am rugat, în care nu va mai exista blestem, nici suspin, plâns sau moarte.
Acea victorie va fi sub îndrumarea şi conducerea lui Emanuel, Căpetenia oştirii Domnului, Căpetenia mântuirii noastre. Cristos şi Biserica vor fi atunci dincolo de văl în gloria împărăţiei pe planul spiritual; dar vor exista reprezentanţi ai împărăţiei pe plan pământesc, deşi stăpânirea şi conducerea lor va fi sub îndrumarea şi instruirea celor spirituali — a celor glorificaţi. Scripturile sunt foarte clare, indicând că nimeni nu va aparţine companiei cereşti la înviere, decât cei care au fost concepuţi de Spiritul sfânt în timpul acestui Veac Evanghelic — începând cu Cincizecimea.
Personajele glorioase care L-au precedat pe Isus şi Biserica, precum Ioan Botezătorul, pot fi prieteni ai Mirelui şi prieteni ai clasei Miresei, dar ei aparţin altei clase. Deoarece nimeni nu a fost conceput de Spirit sfânt înainte de Sacrificiul de pe Calvar, nimeni nu a putut fi născut din spirit înainte. Sf. Pavel declară că pentru toate acele persoane nobile din trecut, cum ar fi Moise şi alţii pe care îi enumeră în Evrei 11, vin binecuvântări glorioase. El încheie istoria vieţii şi binecuvântării lor, asigurând Biserica de faptul că aceşti Vrednici din Vechime nu vor fi făcuţi desăvârşiţi fără noi (Biserica). Dumnezeu a prevăzut unele lucruri mai bune pentru noi (Biserica). Partea noastră mai bună este obţinerea naturii spirituale, asemenea îngerilor, dar mult mai presus de îngeri, părtaşi cu Răscumpărătorul nostru la gloria şi nemurirea Sa.
Răsplata Vrednicilor din Vechime însă va fi glorioasă. Aduşi înapoi din mormânt perfecţi ca fiinţe umane, ei vor fi mari exemple pentru lume de ceea ce va înseamna Restabilire, pentru toţi care vor veni în armonie cu împărăţia lui Mesia. şi partea şi onoarea lor vor fi să reprezinte acea împărăţie ca Prinţi sau Conducători pe tot Pământul. Psalmul 45:16.
Cât de generoase sunt aranjamentele divine! Marele nostru Creator este Fântâna binecuvântărilor, revărsând îndurările şi favorurile Sale în toate părţile. Domnul nostru Isus, marea Căpetenie a mântuirii noastre, care şi-a manifestat loialitatea faţă de Tatăl chiar până la moartea pe cruce, a ajuns deja în cea mai înaltă poziţie, următoarea după Iehova. Biserica credincioasă, mergând în urmele Răscumpărătorului pe calea îngustă a sacrificiului de sine, vor fi următorii după El în gloria şi împărăţia Sa. Apoi, peste orice om la rândul lui, binecuvântările divine se vor revărsa timp de o mie de ani, pentru ridicarea tuturor din păcat şi degradare, înapoi la perfecţiunea lui Adam în casa sa edenică. Rezultatul va fi ”slavă lui Dumnezeu în locurile preaînalte, pace pe pământ, bună învoire între oameni”; căci toţi cei care se vor împotrivi vor fi distruşi dintre oameni în Moartea a Doua. Fapte 3:23.