Vol. 17, Ianuarie-Februarie 2010, Nr. 2

PĂCATUL UNUI OM BUN

Num. 20:1-13

ŞPrimeşte cu bunăvoinţă cuvintele gurii mele şi cugetarea inimii mele, Doamne, Stânca mea şi Răscumpărătorul meu!” Psalmul 19:14.

R 5315 W. T. 15 septembrie 1913 (pag. 283-284)

În al patruzecilea an de când Israel a părăsit Egiptul a fost timpul hotărât de Dumnezeu ca ei să intre în ţara Canaanului. Moise era de o sută douăzeci de ani, dar încă viguros. Sora lui, Miriam, murise înainte; Aaron, fratele lui mai mare, încă trăia, dar a murit în acelaşi an. Timp de treizeci şi opt de ani copiii lui Israel locuiseră în pustie, făcând centrul taberei lor la Cades-Barnea, dar de fapt ocupând o porţiune considerabilă din pustie cu turmele de oi şi cu cirezile de vite.

Era în aprilie al celui de-al patruzecilea an când, prin poruncă divină prin Moise, s-au adunat la Cades, pregătiţi să intre în ţara promisă. Dar rezerva de apă era redusă. Poporul şi vitele erau înfometaţi. S-au ridicat murmure şi întrebări dacă n-ar fi fost mai bine să fi pierit în Egipt sau altundeva, decât să moară acolo de sete.

Povara, în mod natural, a căzut asupra lui Moise, împărtăşită însă de fratele său Aaron. Toţi conducătorii de onoare şi influenţă au responsabilităţi grele. Moise şi Aaron la rândul lor s-au dus la Domnul cu problema, nu plângându-se, ci cerând — dorind îndrumare de sus — de la adevăratul Conducător al lui Israel. Nu s-au dus în zadar. Domnul li s-a arătat plin de har — ”li s-a arătat slava Domnului” — foarte posibil s-a arătat şi poporului lui Israel care privea. Această glorie se presupune că a fost o rază de lumină emanând de la scaunul îndurării din Sfânta Sfintelor.

Ei trebuiau să ia toiagul, după câte se presupune ”toiagul lui Aaron care înfrunzise”, şi care a fost ţinut în lada legământului în Sfânta Sfintelor. Acel toiag era ceva ce amintea poporului acceptarea specială de către Domnul a lui Aaron ca mare preot şi ajutor al lui Moise. Era un semn al favorii divine care până aici le îndrumase naţiunea, şi care continua încă să îndrume pe toţi cei care se vor încrede în Domnul şi în puterea tăriei Lui.

Lovirea stâncii — un păcat

Domnul l-a îndrumat în mod special pe Moise să vorbească stâncii, şi ca răspuns la cuvânt apele vor ţâşni. Cu o ocazie anterioară, cam cu treizeci şi opt de ani înainte, într-o experienţă similară aproape de Muntele Sinai, Moise fusese instruit să lovească stânca; dar în acest caz stânca nu trebuia lovită. Aici Moise şi Aaron au păcătuit. ”Cel mai blând om de pe faţa pământului” nu s-a controlat, şi a permis unui spirit cumva asemănător cu mândria, cu mulţumirea de sine şi cu mânia, să-l stăpânească pentru un moment. Lovind stânca, a strigat tare către popor: ”Răzvrătiţilor! Vom putea noi oare să vă scoatem apă din stânca aceasta?”

Apa a ieşit într-adevăr, după cum promisese Domnul. Poporul a primit într-adevăr binecuvântarea de care a avut nevoie, dar unul dintre cei mai iluştri bărbaţi şi servitori ai lui Dumnezeu a căzut sub dezaprobarea divină. Sentinţa Domnului a fost că nici Moise nici fratele său nu vor intra în Canaan. Totuşi, lui Moise i-a fost permis să meargă cu poporul până la sfârşitul călătoriei şi apoi de pe Muntele Nebo să vadă ţara dincolo de Iordan.

Această condamnare nu semnifică dezaprobarea divină la chin veşnic sau la altă dezonoare de durată. Moise şi-a primit întreaga pedeapsă atunci şi acolo, înainte de moarte, cum primesc toţi cei evlavioşi ai lui Dumnezeu. Oricare ar fi loviturile, corecţiile, pedepsele din viitor care vor fi date omenirii în general din cauza faptelor rele din prezent, nu vor fi pentru sfinţi. Apostolul arată că ei sunt corectaţi în viaţa de acum, pentru ca să nu intre sub condamnare cu lumea în curând.

Ei au băut din stâncă — Cristos

Sf. Pavel ne arată că lovirea stâncii a fost simbolică. După cum mana, pâinea din cer, a reprezentat pe Isus, tot aşa stânca lovită L-a reprezentat tot pe El. Apa înviorătoare din stâncă a simbolizat binecuvântările care decurg din sacrificiul lui Cristos. Lovirea stâncii la începutul experienţei Israelului a fost autorizată de Dumnezeu. A fost necesar ca asupra lui Isus să cadă toiagul durerii, chiar până la moarte:

(1) ”Domnul a făcut să cadă asupra Lui îpedeapsa cu moartea pentruş nelegiuirea noastră a tuturor”;

(2) ”Prin rănile Lui suntem vindecaţi.” Isa. 53:5,6.

Cuvintele sf. Pavel sunt: ”şi toţi au băut aceeaşi băutură duhovnicească, pentru că beau dintr-o stâncă duhovnicească şi care venea după ei; şi stânca era Hristos”. 1 Corinteni 10:4.

Chiar ce a simbolizat a doua lovire, pe care Dumnezeu n-a autorizat-o, nu este explicat de sf. Pavel. Faptul că această a doua lovire a fost pedepsită ne spune că a fost greşită, şi că a simbolizat un curs nepotrivit din partea poporului declarat al lui Dumnezeu. Ne vin două sugestii, fiecare sau ambele pot fi aplicabile.

(1) A doua lovire, la sfârşitul celor patruzeci de ani şi tocmai când poporul era pe cale să intre în ţara promisă, ar putea simboliza o lovire a poporului lui Dumnezeu — Corpul lui Cristos care este Biserica. Un număr de scripturi care ţin de Veacul Evanghelic dau sugestia că unii dintre membrii evlavioşi ai Corpului lui Cristos la sfârşitul acestui Veac vor fi supuşi ruşinii, sau poate daţi la moarte — şi astfel vor intra în glorie precum Învăţătorul, când a fost lovit. În cazul Lui, marele preot a declarat că era folositor ca unul să sufere, mai degrabă decât ca tot poporul evreu să piară ca naţiune. Ioan 11:50.

Conducătorii religioşi au conspirat împotriva Învăţătorului — spre gloria lui Dumnezeu cum au presupus ei. S-a oferit sugestia că în mod asemănător, la sfârşitului Veacului Evanghelic, conducătorii religioşi, mişcaţi de motive asemănătoare de autoconservare, ar putea conspira pentru lovirea, lezarea unora din urmaşii Domnului. Dacă aceasta este interpretarea corectă a tipului, arată că sub providenţa divină vor curge binecuvântări din cursul acela greşit, totuşi nu mai mari binecuvântări decât ar fi putut să vină prin continuarea cursului drept — acela de a vorbi stâncii, cerând apa, Adevărul, împrospătarea, în loc de lovirea ei.

(2) Cealaltă idee, strâns legată de aceasta, este că orice lepădare de Răscumpărătorul din partea urmaşilor Săi consacraţi ar însemna o răstignire din nou, o expunere la ruşine deschisă, o lovire a stâncii a doua oară. Sf. Pavel spune că o astfel de tăgăduire a cuvântului lui Cristos de către cei care au fost odată luminaţi şi au gustat darul ceresc şi puterile lumii viitoare etc., ar însemna pentru ei o nevrednicie de vreun loc în împărăţia cerească — ei vor muri în Moartea a Doua. Evrei 6:4-7.

Faptul că atât Moise cât şi Aaron au participat la acest tip şi că nici unul n-a intrat în ţara Canaanului, înseamnă că şi cei mai înalţi demnitari şi cei mai luminaţi membri ai Preoţimii împărăteşti ar putea fi în pericol de a comite păcatul simbolizat sau ilustrat prin a doua şi neautorizata lovire a stâncii. Dimpotrivă, cei care au lovit Stânca antitipică prima dată — cei care L-au răstignit pe Cristos — Scripturile ne asigură că au făcut-o din neştiinţă şi numai au împlinit intenţia divină. Şşi acum, fraţilor, ştiu că din neştiinţă aţi făcut aşa, ca şi mai-marii voştri”; Şcăci dacă ar fi cunoscut-o, n-ar fi răstignit pe Domnul slavei.” Fapt. 3:17; 1 Corinteni 2:8.

Lecţii pentru conducătorii spirituali

Dacă ”cel mai blând om de pe faţa pământului”, după lungi ani de instruire şi experienţă, a avut un astfel de eşec, chiar din punct de vedere tipic, lecţia pentru toţi conducătorii spirituali ar trebui să fie una impresionantă. Aceasta ne spune în cuvinte inspirate: ”Căruia i se pare că stă în picioare să ia seama să nu cadă”. Domnul declară (v. 12) că păcatul lui Moise şi al lui Aaron a fost unul de necredinţă, Şpentru că n-aţi crezut în Mine, ca să Mă sfinţiţi înaintea ochilor fiilor lui Israel”.

S-a cerut credinţă în Dumnezeu din partea lui Moise pentru a lovi stânca. Se pare că lipsa lui de credinţă era în popor. Se pare că el a dorit să scoată un efect dramatic — să întipărească în ei o lecţie de durată: ”Răzvrătiţilor, trebuie să vă scot apă din stâncă prin lovitura acestui toiag?” Rezultatul poate că a fost dramatic. Poate că poporul a stat cu teamă şi uimire înaintea lui Moise, dar cu toate acestea, nu acesta era modul cel mai bun de a proceda; căci nu era modul lui Dumnezeu. Ar fi fost mai bine ca Moise să fi stat ascuns — să se umilească — şi să ceară apă din stâncă în numele lui Iehova.

Conducătorii de adunări, bătrânii, slujitorii în Biserica lui Cristos, vor face bine să reţină că binecuvântările pe care Dumnezeu le-a pregătit se vor revărsa peste poporul Său de la Isus cel lovit şi vor veni la cerere; şi ei nu sunt autorizaţi nici să lovească ”stânca”, nici să pozeze cu dramatism înaintea poporului lui Dumnezeu, ca şi cum aceasta ar fi necesar pentru a furniza şuvoaie de har şi de Adevăr.

Pe de altă parte, poporul Domnului, Israelul spiritual, însetând după harul şi Adevărul cuvenit acum, trebuie să simtă mare simpatie pentru cei care ocupă poziţii de învăţare. Desigur că niciodată n-a existat un timp când cinstea şi credincioşia servitorilor Domnului să fie mai sever încercate decât acum. Toţi au nevoie de blândeţe, răbdare, îndelungă răbdare, bunătate frăţească, iubire — loialitate faţă de Dumnezeu — credincioşie faţă de Legământul lor.

Edomiţi, moabiţi, madianiţi

Diferitele naţiuni care locuiau ţara promisă, a căror nelegiuire ajusese la culme şi care trebuiau deposedaţi de către Israel, nu erau înrudite cu Avraam; dar edomiţii, moabiţii şi madianiţii, care locuiau în sudul şi estul ţării promise, aveau legături de sânge cu Israel. Madianiţii erau copiii lui Avraam prin Chetura. Moabiţii erau copiii lui Lot, nepotul lui Avraam. Edomiţii erau descendenţii lui Esau, fratele lui Iacov. Planul divin era ca Israel să lase în pace aceste popoare înrudite, excepţie făcând cazul când acestea l-ar fi atacat.

Când a sosit timpul să intre în Canaan din Cades, calea cea mai scurtă era prin Edom. Isareliţii au cerut permisiunea să treacă prin Edom fără să facă pagubă poporului, şi s-au oferit să repare orice stricăciune de orice fel. Li s-a refuzat permisiunea, şi, în armonie cu legământul dintre Esau şi Iacov, oştirea lui Israel a ocolit spre sud şi a trecut prin ţinutul Moabului — ţinutul copiilor lui Lot.

Acest ocol al unei oştiri atât de mari prin pustie a fost demoralizator şi Şsufletul poporului s-a descurajat”. Din nou s-au ridicat murmure împotriva lui Moise, care de fapt îl reprezenta pe Dumnezeu în faţa lor. Murmurul lor a fost pedepsit prompt — ei n-au fost protejaţi de şerpii care erau răspândiţi în acel loc. Rezultatul a fost groaznic. Mulţi au murit din cauza şerpilor, până când Moise a făcut unul de aramă şi l-a ridicat pe o prăjină. în toată tabăra s-au trimis mesaje, îndrumând poporul să privească la şarpele de aramă, să aibă credinţă şi să fie vindecaţi de boala lor.

Celor muşcaţi de păcat li se indică spre Mântuitorul

Astfel nu numai că israeliţii naturali au fost corectaţi, disciplinaţi, pedepsiţi, ci a fost scrisă şi o lecţie durabilă în beneficiul Israelului spiritual. Vedem că şarpele înfocat al păcatului a muşcat rasa noastră, că toţi murim, şi că numai prin exercitarea credinţei în Cel Răstignit poate fi cineva vindecat. Misiunea noastră a fost ca în timpul domniei Păcatului şi a Morţii să indicăm celor muşcaţi de păcat spre Răscumpărătorul. şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, tot aşa trebuie să fie înălţat şi Fiul Omului.” şi Eu când voi fi înălţat de pe pământ, voi atrage la Mine Însumi pe toţi.” Ioan 3:14; 12:32.

În prezent relativ puţini aud Mesajul sau văd cu ochii credinţei pe Cel Răstignit. Marea masă de oameni mor în întunericul păgân; numai puţini au avut ocazia să exercite credinţă în Cristos. Mulţumim lui Dumnezeu, se apropie ziua când Cel care a fost înălţat pe Calvar şi apoi a fost înălţat prin puterea învierii, Se va arăta în putere şi glorie mare — ”adevărata lumină era aceea care, venind în lume, luminează pe orice om!” Dacă ei nu vor răspunde, greşeala va fi a lor (Matei 24:30; Ioan 1:9-11). Acea condiţie glorioasă va veni prin împărăţia lui Mesia, pentru care încă ne mai rugăm: Vie împărăţia Ta; facă-se voia Ta precum în cer aşa şi pe pământ”.