Vol. 18, Septembrie-Octombrie 2011, Nr. 6

ÎNTREBĂRI interesante

R5245 W. T. 15 mai 1913 (pag. 158-159)

MAI MULT DESPRE CALEA MARE A SFINŢENIEI

Întrebare — Va fi cineva forţat sau constrâns să înainteze pe Calea Sfinţeniei?

Răspuns — În prezent nu există Calea Sfinţeniei; prin urmare nimeni nu umblă pe ea în timpul Veacului Evanghelic. Nu va exista o astfel de cale până când Marele Împărat va prelua controlul, va înlătura prezenta ordine de lucruri şi va stabili Împărăţia Cerurilor. Atunci va fi pregătită o Cale a Sfinţeniei pe care cel drept va putea umbla. În timpul Veacului Evanghelic sunt numai două căi — Calea Îngustă şi Calea Lată (Mat. 7:13, 14). Prima este pentru cei care doresc să umble în urmele lui Isus şi este o cărare aspră şi abruptă. Cea din urmă este drumul care duce la distrugere şi este o cale largă pe care rasa umană se grăbeşte spre mormânt.

Cei care umblă acceptabil în urmele Învăţătorului trebuie s-o facă de bună voie. Devotarea lor trebuie să fie o devotare voluntară. Aici nu este deloc vorba despre forţare. Turma Mică va alerga în acest fel pe Calea Îngustă; dar cei din Marea Mulţime vor avea experienţe care îi vor forţa, nu să o ia pe o cale specială, ci să hotărască singură ce cale vor urma. Există o deosebire între a forţa un om să urce la bordul unui vas şi a aduce anumite circumstanţe care îl vor face să dorească să facă astfel.

În veacul următor, când Calea Sfinţeniei pentru lume va fi fost deschisă (Isa. 35:8), forţa va fi folosită pentru a aduce toată omenirea la o cunoştinţă a Adevărului privind pregătirea lui Dumnezeu pentru ei. Înfăptuirea răului va fi atunci pedepsită cu lovituri corecţionale. Dar este departe de a fi corect a presupune că omenirea va fi mânată sau forţată pe Calea Sfinţeniei. Toţi cei care vor înainta pe ea trebuie să se străduiască ei înşişi; pentru că aceasta va fi o cale în sus. Mântuitorul nostru a arătat sentimentul Tatălui cu privire la toţi cei cărora El le va da viaţă veşnică. Cuvintele Lui au fost: Dar vine ceasul, şi acum a şi venit, când închinătorii adevăraţi vor adora pe Tatăl în duh şi în adevăr; căci şi Tatăl caută astfel de adoratori”. Ioan 4:23.

___________________________

 

DRAGOSTEA DESĂVÂRŞITĂ IZGONEŞTE FRICA”

Întrebare — La ce fel de frică se face referire în acest text: În dragoste nu este frică, ci dragostea desăvârşită izgoneşte frica”? — 1 Ioan 4:18.

Răspuns — Frica este o stare mintală care este născută din nesiguranţă. Există unele lucruri de care ar trebui să ne fie frică, iar unele de care n-ar trebui. Adversarul pare să profite de starea căzută a rasei şi s-o determine să-i fie frică de Dumnezeu; căci este natural să evităm pe acela de care ne este frică. Omenirea îşi dă seama instinctiv că este păcătoasă prin natură şi că există o pedeapsă pentru păcat. Profitând de această frică de consecinţele păcatului, Adversarul încearcă să strecoare în ei o teamă de Dumnezeu. El ilustrează în minţile lor imperfecte un Dumnezeu care este nedrept, peste măsură de sever în procedurile Lui cu păcatul şi păcătosul, pentru care El a pregătit un loc de tortură veşnică.

În timp ce ajungem treptat la o cunoştinţă clară despre Dumnezeu şi despre principiile după care reglează Universul, noi pierdem această frică nepotrivită; şi în locul ei vine o iubire pentru Dumnezeu şi o conştientizare că El ne-a iubit. Iubirea pentru El creşte în măsura în care înţelegem că El iubeşte omenirea şi a făcut prevederi astfel încât să poată avea o ocazie pentru viaţă veşnică. După ce am ajuns să-L iubim în mod perfect, toată frica în sensul temerii este izgonită.

Cunoştinţa şi iubirea noastră nu ar trebui totuşi să îndepărteze frica de a nu plăcea lui Dumnezeu; căci o frică potrivită (reverenţă) nu trebuie îndepărtată niciodată. Cu cât avem mai mult o iubire reverenţioasă, cu atât vom avea mai mult frica potrivită. Cui n-ar trebui să-i fie frică să ofenseze un frate sau un semen pe care-l iubeşte şi îl apreciază? Mult mai mult ar trebui să ne fie frică să ofensăm pe Dumnezeul nostru cel drept, înţelept şi iubitor.

Principiul că iubirea desăvârşită izgoneşte frica” ar trebui să opereze între soţ şi soţie, între părinţi şi copii. Soţia care se teme de soţul ei nu poate fi la fel de fericită ca şi când ar exista iubire perfectă; astfel şi copiii cărora le e groază de unul sau de ambii părinţi nu pot să-i iubească cu afecţiunea filială adevărată. Fiecăruia ar trebui să-i fie frică să rănească sau să ofenseze pe celălalt, şi ar trebui să se străduiască să aibă acea iubire perfectă pe care lui Dumnezeu îi place ca toate creaturile Sale inteligente s-o cultive.

______________

 

JUDECATA DREAPTĂ ŞI CRITICA

Întrebare — Cum putem noi să facem deosebire între: judecata dreaptă” şi critică?

Răspuns — Domnul spune: Nu judecaţi după înfăţişare, ci judecaţi după dreptate” (Ioan 7:24). Sf. Pavel spune: De aceea să nu judecaţi nimic înainte de vreme, până va veni Domnul” ( Cor. 4:5). Se ridică deci întrebarea: Ce este judecata dreaptă”? O judecată dreaptă este o decizie corectă. Dar deoarece noi nu putem citi inima, cum putem să luăm o decizie corectă? Scripturile răspund că noi nu putem citi inimile altora şi prin urmare n-ar trebui să încercăm să-i judecăm.

Deci, dacă noi nu ne putem judeca inimile unul altuia, motivele sau intenţiile, ce putem judeca? Răspunsul Scripturii este că noi ne putem judeca conduita unul altuia. Dacă vedem pe unul din poporul Domnului făcând ceva nepotrivit, am putea spune: Dragă frate (sau soră), conduita ta pare să fie contrară Cuvântului lui Dumnezeu şi aceasta aduce roade rele”. Dacă acea persoană ar răspunde: Nu mi se pare că am făcut ceva greşit”, noi nu trebuie să-i judecăm sau să-i condamnăm inima. Ci ar trebui să judecăm între conduita bună şi cea rea şi la timpul şi locul potrivit să atragem atenţia şi apoi să lăsăm chestiunea.

Există o deosebire între a judeca inima, ceea ce nu avem dreptul să facem, şi a judeca purtarea, ceea ce este corect să facem. Dar nu înseamnă că judecata noastră asupra purtării altuia este întotdeauna corectă. Cu toţii suntem înclinaţi să facem greşeli.

Dacă am veni la un frate şi i-am spune: Dragă frate, purtarea ta pare să fie greşită, dar eu sunt sigur că vrei să procedezi corect. Vrei să explici?” El poate ar fi în stare să ne arate că rodul a fost bun când noi am gândit că este rău. Poate noi am înţeles greşit chestiunea. Nu trebuie să-l condamnăm pe fratele nostru, ci să mergem direct la el şi să vedem punctul lui de vedere. Apoi, dacă nu putem fi de acord, ar trebui să-i spunem cum ni se pare nouă şi să-i cerem să-şi judece inima. Mai mult nu putem face.

_______________

 

AŞEZAREA MEMBRELOR ÎN CORP

Întrebare — Ce se înţelege prin Dumnezeu a pus mădularele în trup, pe fiecare aşa cum I-a plăcut”? — 1 Corinteni 12:18

Răspuns — În prezent există o Biserică a lui Cristos în probă. Noi spunem uneori că suntem membri ai Bisericii luptătoare; dar a fi un membru al Bisericii luptătoare nu este o dovadă că vom fi în Biserica triumfătoare. Numai cei care sunt credincioşi până la moarte” vor fi în Biserica victorioasă. Sf. Pavel, pe care Dumnezeu îl pusese într-o poziţie foarte înaltă în Biserică, s-a temut ca nu cumva să fie înlăturat. El a spus: Mă port aspru cu trupul meu şi-l ţin în stăpânire, ca nu cumva, după ce am predicat altora, să fiu eu însumi dezaprobat” (1 Cor. 9:27). În timp ce suntem în trup, ne sunt date diferite privilegii şi ocazii, şi acceptarea noastră la sfârşit şi participarea în gloria de dincolo va depinde de credincioşia noastră de acum.

Apostolul spune despre diferitele membre că În El, toată clădirea, bine alcătuită creşte ca să fie un templu sfânt în Domnul” (Efes. 2:21). Nu putem lua această ilustraţie prea literal, căci am putea intra într-o confuzie. Pietrele din Templu se deosebesc într-o oarecare măsură una de alta. În ceea ce se numeşte clădire de construcţie neuniformă” există locuri pentru pietre mici şi locuri pentru pietre mai mari. Aceasta s-ar putea, în unele privinţe, să reprezinte starea noastră de pietre mai mari şi mai mici în Templu — reprezentând privilegiile şi onoarea pe care le putem avea dincolo de văl.

Sf. Pavel spune, de asemenea, că el încerca să facă mult mai mult, încerca să aibă o parte mai mare în încercări şi negare de sine, pentru a putea avea o parte mai mare în lucrarea de dincolo. Aceasta nu însemna că el şi-a dorit o preamărire de sine, sau că a fost mândru sau egoist. Nici noi nu vom fi aşa dacă vom ajunge la ceea ce Dumnezeu a dorit să ajungem — asemănarea glorioasă de caracter cu Învăţătorul nostru.

__________________

 

IERUSALIM MAMA NOASTRĂ”

Întrebare — În textul: Dar Ierusalimul cel de sus este liber, şi el este mama noastră” (Gal. 4:26), la cine se referă cuvântul noastră”, şi cum este Ierusalimul spiritual mama noastră”?

Răspuns — Apostolul foloseşte aici o figură de stil care este obişnuită în Scripturi, şi în care o cetate este arătată ca mamă a locuitorilor ei; de exemplu, fiicele Ierusalimului”, fiicele Sionului”, Sodoma şi fiicele ei” etc. Clasa noi” înseamnă sfinţii lui Dumnezeu. Cetăţenia sfinţilor este în Cer — în Ierusalimul Ceresc, acesta nefiind construit până la Întâia Înviere. Noi privim înainte prin credinţă şi vorbim despre acea stare promisă şi de cetăţenia noastră acolo.

Biserica se dezvoltă sub acelaşi Legământ-Mamă ca şi Cristos; pentru că noi suntem membri ai Lui. Legământul Lui a fost un legământ de jertfă. Adunaţi-Mi pe credincioşii Mei, care au făcut legământ cu Mine prin jertfă!” (Psa. 50:5). Omul Cristos Isus a intrat într-un legământ cu Tatăl, care a însemnat sacrificiul cărnii Sale, a naturii Sale pământeşti. Ca răsplată pentru sacrificiul Său, Tatăl L-a făcut o Nouă Creatură de natură divină — mai presus de îngeri” (Evr. 1:4), constituindu-L ca Marele Mesia care va binecuvânta lumea.

Îndeplinind Planul Tatălui, Domnul nostru atribuie meritul Său acelora care acum urmează exemplul Său şi umblă în urmele Sale, îndeplinind acelaşi legământ de jertfă. Dacă aceştia sunt credincioşi, ei vor avea parte în marea lucrare a lui Mesia, de binecuvântare a lumii, şi vor constitui Noul Ierusalim, Împărăţia Milenară. Prin credinţă noi suntem copiii ei. Chiar acum, cetăţenia noastră este în Cer.

________________

 

ÎNTREBĂRI GENERALE, NESECTARE

 

Următoarele întrebări sunt puse de obicei de fratele Russell când primeşte candidaţi pentru scufundarea în apă. Se va observa că ele sunt pe linii largi — întrebări la care fiecare creştin, indiferent de confesiune, ar putea să răspundă la modul afirmativ, fără ezitare, dacă este potrivit să fie recunoscut ca un membru al Bisericii lui Cristos:

(1) Te-ai pocăit de păcat, făcând acea restituire de care eşti în stare, şi te încrezi în meritul sacrificiului lui Cristos pentru iertarea păcatelor tale şi ca bază îndreptăţirii tale?

(2) Ai făcut o deplină consacrare, cu toate puterile pe care le ai — talent, bani, timp, influenţă — toate pentru Domnul, pentru a fi folosite cu credincioşie în serviciul Lui, chiar până la moarte?

(3) Pe baza acestor mărturisiri, noi te recunoaştem ca membru al Casei Credinţei, şi ca atare îţi întindem mâna dreaptă a părtăşiei, nu în numele vreunei secte, partide sau crez, ci în numele Răscumpărătorului, Domnul nostru glorificat, şi a urmaşilor Săi credincioşi.