Vol. 19, Martie-Aprilie 2011, Nr. 3 

 

SEMĂNATUL ŞI SECERATUL

04060″> Geneza 42

Ce seamănă omul, aceea va şi secera.” 04061″> Gal. 6:7

R 5225 W. T. 15 aprilie 1913 (pag. 125-126)

Istoria lui Iosif şi a fraţilor săi continuă. Lecţia de astăzi ilustrează cum amintirea cruzimii fraţilor lui Iosif faţă de fratele lor, inspirată de invidie, a continuat să-i chinuie pe răufăcători mulţi ani după aceea. Textul nostru de bază pare să stabilească un principiu, care se poate aplica nu numai la poporul consacrat al lui Dumnezeu, ci şi la toată omenirea. Orice seamănă cineva cu voia, cu bună ştiinţă, va aduce un seceriş, o recoltă de un fel asemănător, bun sau rău.

Foametea era generală în acea parte a lumii. Cuprindea Palestina şi Egiptul. Vestea s-a răspândit că în Egipt nu era lipsă de hrană, că era grâu, că se vindea la preţ moderat şi că era din rezerva veche. Iacov i-a îndrumat pe fiii săi, care erau bărbaţi cu familii, să meargă în Egipt şi să cumpere grâu.

Ca străini, au fost îndrumaţi spre Iosif, care fără îndoială era în aşteptarea lor. El le-a vorbit prin interpret, întrebându-i dacă nu erau spioni care veneau să vadă cât grâu era în Egipt, ca să vină cu o armată să-l fure. Ei i-au explicat situaţia adevărată. Apoi Iosif i-a întrebat despre tatăl lui şi despre fratele mai mic, Beniamin. În final a pus pe unul dintre ei în închisoare şi i-a trimis pe toţi ceilalţi acasă cu grâne, cu înţelegerea că vor avea nevoie de mai mult şi că vor primi mai mult, atâta vreme cât va dura foametea, dacă dovedeau că nu erau spioni, aducând cu ei pe fratele mai mic. Între timp Simion era ţinut ostatic.

Conştiinţa vinovată a fraţilor a început să lege aceste diferite experienţe cu cele întâmplate în trecut. Au spus unul către altul: Suntem într-adevăr vinovaţi în privinţa fratelui nostru, când am văzut suferinţa sufletului lui, când ne-a implorat şi noi n-am vrut să auzim; de aceea vine acest necaz peste noi”. Ei nu ştiau că Iosif îi înţelegea şi că el s-a retras şi a plâns. Inima lui nu era împietrită. Le dădea numai o lecţie care să le fie de folos în anii ce urmau.

Scripturile prezintă că atunci când Împărăţia mesianică va începe să reverse binecuvântările peste tot, Iosif cel antitipic, Mesia, la fel le va vorbi aspru oamenilor printr-un timp de strâmtorare şi le va produce mare tulburare şi îngrijorare în privinţa rezultatului. Dar tot timpul inima Domnului va fi plină de iubire şi compătimire pentru sărmana creaţie gemândă, pentru care a murit deja şi în intersul căreia va fi stabilită Împărăţia Sa. Timpul de necaz peste lume la începutul domniei lui Mesia va fi, evident, chiar cu scopul pregătirii inimii oamenilor pentru binecuvântările pe care Domnul este atât de bucuros să le acorde.

MULTE LOVITURI ŞI PUŢINE LOVITURI

Când cei zece fii ai lui Iacov au ajuns cu grâul, i-au spus tatălui toată experienţa lor. I-au explicat de ce Simeon nu era cu ei — că a fost reţinut ca ostatic. Mai mult, ei au fost nedumeriţi să vadă că nu li s-au luat bani pentru grâu. Banii pe care-i plătiseră le-au fost puşi în sacii fiecăruia. Totul li se părea straniu, şi mintea fraţilor se întorcea continuu la crima comisă cu ani în urmă în legătură cu fratele lor Iosif. De multe ori în anii care au urmat, ei au cules recolte de tristeţe şi presupuneri de teamă în legătură cu ceea ce providenţa unui Dumnezeu drept ar putea în cele din urmă să ceară de la ei, de natura necazului, asemănător cu ceea ce aduseseră ei asupra fratelui lor.

Ce avantajos ar fi pentru toată lumea dacă acest principiu ar fi recunoscut în mod general — dacă toţi şi-ar da seama de adevărul Cuvântului lui Dumnezeu, că orice încălcare trebuie să primească o răsplătire dreaptă! Noi am pierdut o astfel de apreciere a dreptăţii şi o astfel de căutare a răsplătirii drepte, în ceaţa unei doctrine foarte false, care a devenit predominantă. Acea doctrină falsă atribuie numai acea unică pedeapsă pentru fiecare păcat, şi aceea este una de neînchipuit, şi anume, chinul veşnic. Mai întâi, cât de puţini sunt cei care într-adevăr cred acea doctrină sau sunt cu adevărat influenţaţi de ea! Monstruozitatea ei o face de necrezut şi depărtează mintea de la vederea corectă a pedepsei reale pe care a prezis-o Dumnezeu.

La această primă inconsecvenţă şi la efectele ei rele menţionăm încă una, care se asociază la ea astfel: Prietenii noştri catolici pretind că dacă sunt membri în biserică vor scăpa de chinul veşnic şi vor avea un chin mai mic. Şi această teorie unora li se pare cu mult mai logică decât cea protestantă, aşa că mulţi o acceptă ca pe un rău mai mic dintre cele două. Apoi vine teoria noastră protestantă că bărbatul sau femeia, în momentul dinaintea morţii poate spune, Doamne, iartă-mă!” şi imediat trece în paradis şi scapă de toată pedeapsa pentru păcate. Noi pretindem că toate aceste teorii sunt dăunătoare, precum şi neconsecvente. Teoria scripturală, suntem siguri, se va găsi că este eficientă, dacă ar fi propovăduită, dacă ar fi crezută.

Această teorie scripturală este exprimată în textul nostru de bază: Ce seamănă omul, aceea va şi secera”. Dacă seamănă o dorinţă după cruzime, cuvinte înşelătoare, nedreptate, egoism, vorbire de rău, defăimare, sigur va avea un timp de recoltare şi va aduna răsplătirile în armonie cu dorinţa lui.

Este imposibil ca omenirea să îmbunătăţească aranjamentul divin. Ca atare, toţi creştinii ar trebui să înceapă din nou să spună lumii despre Dreptatea şi despre Iubirea lui Dumnezeu — că pedeapsa dreaptă a lui Dumnezeu împotriva păcatului este moartea, dar că El a făcut pregătiri prin Cristos pentru eliberare din acea pedeapsă, în timpul domniei mesianice de o mie de ani a lui Cristos. Atunci fiecărui membru al rasei lui Adam i se va da o deplină ocazie de reconciliere cu Dumnezeu şi de restabilire la chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, pierdute pentru toţi prin păcatul tatălui Adam.

Dar între timp, fiecare persoană are o răspundere în privinţa fiecărui cuvânt, faptă şi gând al său. În măsura în care păcătuieşte împotriva luminii, cunoştinţei şi Regulii de Aur, în acea măsură îşi degradează caracterul şi astfel îşi face mai grea ocazia de întoarcere la chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Cel a cărui conştiinţă devine cea mai degradată, va găsi calea de refacere a cursului său cea mai grea şi mai abruptă.

Potrivit acestei reguli divine, Mileniul ar putea găsi pe păgâni mai pregătiţi să urce pe Calea mare a Sfinţeniei decât pe oamenii din ţările aşa-zise creştine. Aceştia din urmă, având mai multă lumină, mai multe privilegii, mai multe ocazii, şi păcătuind împotriva cunoştinţei mai mari, şi-au împietrit conştiinţa mai adânc. Despre unii ca aceştia Isus a spus: Cum veţi scăpa de judecata gheenei!” — Moartea a Doua.

Perii albi ai lui Iacov În Şeol

Când bietul Iacov îmbătrânit a auzit că se cerea ca Beniamin să meargă în următoarea expediţie după grâu, el a obiectat şi a declarat că aşa ceva nu trebuia să se întâmple. Iosif nu mai era, iar acum dacă-şi pierdea fiul mai mic, Beniamin, tristeţea îi va duce repede părul alb în şeol — în mormânt — în starea morţii.

În Versiunea noastră comună a Bibliei engleze, acest cuvânt, şeol, este în mod repetat tradus iad, groapă şi mormânt. În vechime, aceste trei cuvinte englezeşti erau sinonime ca sens. De exemplu, un om vorbind despre îngroparea unei cantităţi de cartofi în pământ, ar numi îngroparea cartofilor helling (de la hell, în engleză). Şi când a fost folosit acest termen în privinţa omenirii, a fost folosit uneori cuvântul mormânt. Cuvântul şeol apare în total de şaizeci şi şase de ori şi în mai mult de jumătate din aceste locuri este tradus groapă şi mormânt.

Când era în pregătire traducerea revizuită, învăţaţii însărcinaţi cu această lucrare au refuzat să mai traducă acest cuvânt, şeol, prin cuvântul iad, fiindcă în secolele care au urmat, cuvântul acela şi-a pierdut treptat sensul iniţial şi a ajuns să însemne un loc de foc şi chin. Deoarece cuvântul ebraic şeol nu are nici un astfel de sens, aceşti învăţaţi au refuzat să-l traducă aşa în engleză. Toţi au fost de acord cu aceste fapte, dar a urmat o dispută în legătură cu felul în care să fie tradus. Unii n-au fost de acord să traducă în mod constant cuvântul şeol prin cuvintele mormânt sau groapă, temându-se că pentru unii creştini va părea prea radical.

În cele din urmă, pentru a rezolva chestiunea, ca un compromis, au ajuns la concluzia că în toate locurile unde şeol şi corespondentul lui grecesc, hades, fuseseră traduse iad în Versiunea Comună, acesta să fie înlocuit prin cuvântul ebraic şeol şi respectiv cel grecesc hades, lăsate netraduse. Dacă cineva le va găsi sensul, va fi bine. Dacă nu-l va găsi, va rămâne în ignoranţă şi va gândi în continuare că şeol şi hades înseamnă un loc de chin. Prietenii noştri baptişti s-au confruntat recent cu o dificultate asemănătoare şi au redat traducerea cuvintelor şeol şi hades prin lumea subterană”. Desigur, mormântul, groapa, starea morţii pot fi astfel indicate şi nimeni nu poate găsi greşeală.

Este inutil să zicem că atunci când Iacov a vorbit despre perii săi albi că vor merge în şeol, el n-a vrut să spună că fiii lui se aşteptau ca el să meargă în chin veşnic. Ceea ce a vrut să spună este evident. A vrut să spună: Fiii mei, acum sunt bătrân şi cu părul alb, şi pierderea acestui fiu mai mic îmi va grăbi moartea” — îmi veţi coborî perii mei albi în şeol, în mormânt”. Nimeni nu se poate îndoi unde aveau să meargă perii albi ai lui Iacov. Au mers în cele din urmă în şeol, dar nu din pricina tristeţii. Bătrâneţea lui Iacov a fost foarte fericită datorită părtăşiei fiilor lui şi prin înţelegerea că Dumnezeu îl înălţase pe Iosif la o poziţie de conducere în Egipt.

LECŢIA DIN TEXTUL NOSTRU DE BAZĂ

Deşi sf. Pavel, după cum am văzut, a făcut o observaţie generală în sensul că ceea ce seamănă omul aceea va secera, totuşi, evident, el a folosit aceste cuvinte în legătură cu experienţele bisericii. Contextul face astfel de aplicare. Contextul aplică aceste cuvinte în mod direct la poporul consacrat al lui Dumnezeu, asigurându-l că o consacrare de a fi mort cu Cristos nu este suficientă. Dimpotrivă, Dumnezeu nu poate fi batjocorit, nu poate fi înşelat, nu poate fi luat în glumă. Dacă Dumnezeu a intrat în legământ cu noi, acordul nostru trebuie să rămână în picioare.

Apoi apostolul expune acordul la care creştinii se angajează prin legământ cu Domnul. Ei se angajează să sacrifice toate interesele, scopurile, speranţele pământeşti, pentru ca astfel să fie plăcuţi şi acceptabili pentru Dumnezeu, şi să devină moştenitori cu Isus ai lucrurilor nepieritoare care vor fi obţinute dincolo de văl, ca fiinţe spirituale, ca Noi Creaturi în Cristos. El spune: Cine seamănă în firea lui păcătoasă, va secera din firea păcătoasă stricăciunea”. Prin aceasta vrea să spună că, dacă un creştin a intrat în acest legământ cu Dumnezeu ca să moară faţă de voinţa cărnii şi să fie viu faţă de voinţa lui Dumnezeu, dacă deci va trăi potrivit cărnii — potrivit dorinţelor, îndemnurilor, conducerilor, poftelor ei — sfârşitul căii acelui om va fi moartea — Moartea a Doua simbolizată prin focul Gheenei, care distrugea gunoiul din cetatea Ierusalim.

Pe de altă parte, dacă cineva seamănă după spirit, dacă trăieşte potrivit Noii Creaturi, trăind în armonie cu legământul său de consacrare — nu numai să pornească în direcţia corectă — aceasta va hotărî chestiunea în favoarea sa. Unii dintre cei mai buni oameni care au trăit vreodată au făcut greşeli mai mult sau mai puţin grave, prin ispitele cărnii. Dar a cădea în păcat nu înseamnă a trăi potrivit cărnii — ar fi numai un început pentru a trăi astfel. Sufletul deprins în mod corect prin păcatul său, prin slăbiciune, îşi poate reveni şi se poate întoarce la Tronul harului ceresc, şi în numele Lui Isus să capete milă şi să găsească har spre ajutor pentru timp viitor de nevoie. Dar dacă aceste ocazii şi privilegii n-ar fi folosite, şi dacă ar fi urmată calea trăirii după carne, rezultatul ar fi moartea.

Astfel, pe de altă parte, a începe să trăiască o viaţă dreaptă, sacrificatoare, n-ar fi destul; şi a se întoarce la o cale dreaptă după ce a fost prins într-o greşeală şi a vărsat nişte lacrimi de căinţă, n-ar fi destul ca să-l recupereze. Dar dacă trăim după Spirit, dacă prin Spirit omorâm faptele corpului, atunci vom câştiga viaţa veşnică pe plan spiritual, pe care Dumnezeu a promis-o tuturor credincioşilor. Dar această chestiune a trăirii după Spirit este un contract mare şi care necesită veghere continuă şi rugăciune, ca să nu fim prinşi într-o greşeală — ca să nu lăsăm aceste lucruri preţioase ale făgăduinţelor lui Dumnezeu să ne scape — ca să nu fim supraîncărcaţi cu grijile acestei vieţi şi cu înşelăciunea bogăţiilor — ca să nu ne slăbească credinţa şi să cădem de oboseală pe cale.

Trebuie să avem acest gând în mod clar în minte: Deşi fiecare faptă, cuvânt şi gând are influenţă asupra rezultatelor finale din viaţa fiecărui creştin, totuşi un singur gând, un singur cuvânt şi o singură faptă nu are greutatea hotărâtoare, nici pentru bine nici pentru rău. Cu cât suntem mai loiali, cu cât suntem mai credincioşi, cu atât vom avea mai puţine scăpări, cu atât vom fi mai asemenea Răscumpărătorului nostru şi cu atât mai luminoasă va fi răsplata noastră, căci, aşa cum declară apostolul, chiar o stea se deosebeşte în strălucire de altă stea. Aşa este şi învierea morţilor.”

Cei care sunt din lume, deci, să ştie că fiecare faptă bună şi rea a lor va avea greutate şi influenţă în privinţa încercării lor pentru viaţă sau moarte sub aranjamentele Împărăţiei Mesianice. Şi fiecare creştin care a intrat în legământ să moară cu Cristos, pentru a şi trăi împreună cu El, să sufere cu Cristos pentru a şi domni împreună cu El — toţi aceştia trebuie să ştie că fiecare cuvânt, fiecare gând, fiecare faptă are influenţă asupra marilor rezultate. Prin urmare, cum spune apostolul, toţi aceştia să umble în viaţă cu precauţie, cu înţelepciune, căutând să cunoască şi să facă lucrurile plăcute lui Dumnezeu şi să ajungă la cea mai mare răsplată.