Vol. 19, Iulie-August 2011, Nr. 5 

URÂT FĂRĂ TEMEI

04124″> Geneza 37

„Dragostea nu este invidioasă.” 04125″> 1 Corinteni 13:4

R 5214 W. T. 1 aprilie 1913 (pag. 107-109)

Istoria lui Iosif şi a fraţilor săi, frumoasă în simplitatea ei ca relatare, este foarte interesantă şi instructivă din diferite puncte de vedere. O lecţie ar fi neînţelepciunea unui părinte când arată o prea mare preferinţă pentru un copil în comparaţie cu ceilalţi, cultivând astfel un spirit de invidie între copii. Altă lecţie ar fi cu privire la neînţelepciunea de a spune chiar şi visurile noastre unor urechi neînţelegătoare, aşa cum a povestit Iosif visurile sale fraţilor săi. Într-un vis a văzut unsprezece snopi de grâu închinându-se unuia, care era snopul său. În alt vis a văzut soarele, luna şi unsprezece stele aducându-i omagiu.

Iosif nu era de învinuit pentru că a avut aceste visuri. Spre deosebire de majoritatea visurilor, se pare că acestea n-au fost din cauza indigestiei, ci de la Domnul. Iosif nu era de învinuit nici pentru că a povestit deschis visul fraţilor săi; şi se pare că acesta a fost chiar lucrul pe care intenţiona Dumnezeu să-l facă. Domnul cunoştea gelozia fraţilor lui Iosif şi cum avea să fie cultivată invidia în mintea lor, şi El a dat ocazie pentru aceasta; pentru că El deja avea schiţate experienţele ulterioare ale lui Iosif, la a căror îndeplinire invidia fraţilor doar a ajutat.

Totuşi, putem învăţa lecţia că în general este înţelept să se păstreze pentru sine adevăruri care nu este necesar să fie cunoscute de alţii, care ar putea doar stârni împotrivire. Isus a încurajat acest gând zicând: „Nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare şi să se întoarcă să vă rupă”. Adevăruri foarte adânci în legătură cu Planul divin şi speranţele creştine, mai bine să nu fie spuse altora decât celor pentru care sunt intenţionate de Domnul şi anume, celor blânzi.

Iosif un tip a lui Mesia

Cel mai important aspect al studiului biblic de astăzi, pe lângă ceea ce am sugerat, este recunoaşterea lui Iosif ca tip, sau ilustraţie profetică a lui Cristos, Mesia. Iosif a fost bun faţă de fraţii săi şi a avut o misiune îndurătoare faţă de ei când invidia acestora a complotat moartea lui, iar mai târziu l-au vândut ca rob în Egipt. Fraţii lui l-au urât fără temei doar pentru că era bun, pentru că tatăl său îl iubea şi pentru că Dumnezeu a preumbrit în visuri înălţarea lui viitoare.

Fraţii lui Iosif ar fi trebuit să zică: „Să ne bucurăm că avem un frate atât de nobil. Să ne bucurăm dacă voia lui Dumnezeu va fi ca el să fie atât de mult înălţat. Promisiunea lui Dumnezeu făcută părinţilor noştri Avraam şi Isaac, şi tatălui nostru Iacov, poate să ajungă astfel la împlinire. Fie ca binecuvântările lui Dumnezeu să vină cum vede El mai bine. Noi ne vom bucura cu fratele nostru, văzând că Îi este plăcut lui Dumnezeu şi tatălui nostru Iacov. Vom căuta tot mai mult să copiem caracterul lui”. Dar ei au fost invidioşi până la cruzime, mai întâi hotărând să-l omoare, şi apoi, ca alternativă, să-l vândă ca rob.

„L-Au Urât Fără Temei”

Dar providenţa lui Dumnezeu a continuat să fie cu Iosif şi l-a binecuvântat ca rob, şi prin mult necaz în cele din urmă l-a dus la tronul Egiptului primul în influenţă şi putere după însuşi Faraon. Apoi foametea în ţară i-a dus pe fraţii lui Iosif în Egipt ca să cumpere grâu. Astfel s-a împlinit visul său ca fraţii săi să i se închine, aşa cum a fost ilustrat în cei unsprezece snopi de grâu care s-au plecat înaintea snopului său.

Mai târziu, când tatăl său şi întreaga lui familie au venit în Egipt ca să locuiască în ţinutul Gosen, toţi s-au supus lui Iosif, ca reprezentantul guvernului egiptean, astfel împlinind al doilea vis. Însă toate aceste experienţe au fost întunecate la acel timp. Toate păreau de parcă Domnul avea mai puţină iubire pentru Iosif decât pentru oricare altul din familia lui, până când a venit timpul înălţării sale la tron. Atunci toate s-au schimbat.

„Lucrurile Acestea Au Un Înţeles Simbolic”

Înţelesul alegoric al acestora, aplicate la Iosif, este că şi El a fost urât fără motiv. Citim în Psalmul 69:4: „Cei ce mă urăsc fără temei sunt mai mulţi decât perii capului meu”. Isus a citat aceste cuvinte aplicându-le la Sine însuşi zicând: „M-au urât fără temei” (Ioan 15:25). Fraţii lui Isus au fost evreii, care L-au răstignit. Dar în El nu s-a găsit nici o pricină de moarte.

Înţelegem că din invidie L-au predat şi au cerut răstignirea Lui, pentru că faptele Lui erau bune, iar ale lor erau rele; pentru că El învăţa calea Domnului mai desăvârşit decât ei; pentru că El a declarat că va veni timpul când ei şi toţi ceilalţi Îl vor recunoaşte ca Mesia venind pe norii cerului cu putere şi mare slavă şi îşi vor pleca genunchiul în faţa Lui.

După cum în cazul lui Iosif dezastrul, trădarea şi ruşinea i-au pregătit calea spre glorie şi onoare pe tronul Egiptului, tot aşa este cu Isus. Experienţele Sale grele L-au dovedit loial faţă de Dumnezeu şi L-au condus spre înălţare la dreapta Maiestăţii divine. Sf. Pavel se referă la aceasta, zicând despre Isus: „Care, pentru bucuria care-I era pusă înainte, a suferit crucea, a dispreţuit ruşinea, şi stă la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu” (Evrei 12:2). Apoi: „El, măcar că era bogat, S-a făcut sărac pentru voi, pentru ca, prin sărăcia Lui, voi să vă îmbogăţiţi” ( Corinteni 8:9), întocmai ca experienţele lui Iosif toată umilirea sa a pregătit calea pentru a fi sprijinit şi onorat de către Faraon. Iarăşi citim despre Isus, că „a învăţat ascultare prin lucrurile pe care le-a suferit. Şi, fiind făcut desăvârşit îprin suferinţăş, S-a făcut, pentru toţi cei care Îl ascultă, urzitorul unei mântuiri veşnice”. Evrei 5:9.

„Dacă Suferim Împreună Cu El”

Scripturile ne asigură că în Planul măreţ al lui Dumnezeu nu numai Isus va fi înălţat la Tron ca Mesia al lumii, ci cu El va fi şi o companie de fraţi, părtaşi la aceeaşi glorie, onoare şi nemurire. Şi acestor fraţi, în marele Plan al lui Dumnezeu, li se cere să treacă prin experienţe similare cu acele ale Fratelui lor mai mare, Isus. Experienţele lor, aşadar, sunt ilustrate de asemenea în experienţele lui Iosif. Ei nu sunt egali cu Fratele lor mai mare. El este desemnat drept Capul lor, Şeful lor, Căpetenia mântuirii lor. Astfel citim din nou că Dumnezeu voia, „aducând pe mulţi fii la slavă, să desăvârşească, prin suferinţe, pe Căpetenia mântuirii lor”. Evrei 2:10.

Şi toţi din compania fiilor primiţi sub această mare Căpetenie trebuie în mod asemănător să fie desăvârşiţi prin suferinţe.

Oare nu explică aceasta experienţele grele ale Bisericii de-a lungul celor nouăsprezece secole trecute? Apostolul Ioan declară: Cum este El, aşa suntem şi noi în lumea aceasta”; şi iarăşi: „Lumea nu ne cunoaşte, pentru că nu L-a cunoscut nici pe El”. După cum fraţii lui Iosif au fost orbi faţă de faptul că fratele lor va fi salvatorul lor de la foamete, precum şi salvatorul egiptenilor, tot aşa lumea nu înţelege faptul că numai prin Mesia poate cineva avea viaţă veşnică.

Chiar în legătură cu faptul menţionat de Isus că a fost urât fără motiv, El avertizează clar pe toţi urmaşii Săi aleşi, că ei trebuie să aştepte în mod asemănător să fie urâţi pe nedrept. Citim: „Dacă vă urăşte lumea, ştiţi că pe Mine M-a urât înaintea voastră. Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al ei; dar, pentru că nu sunteţi din lume şi pentru că Eu v-am ales din mijlocul lumii, de aceea lumea vă urăşte. Aduceţi-vă aminte de cuvântul pe care vi l-am spus: Robul nu este mai mare decât stăpânul său.” Dacă M-au persecutat pe Mine, şi pe voi vă vor persecuta; dacă au păzit cuvântul Meu, şi pe al vostru îl vor păzi. Dar vă vor face toate aceste lucruri pentru Numele Meu, pentru că ei nu cunosc pe Cel ce M-a trimis. Dar aceasta s-a întâmplat ca să se împlinească cele scrise în Legea lor: „M-au urât fără temei”. Ioan 15:18-25.

Redăm textul complet din care a citat Domnul nostru: „Cei ce mă urăsc fără temei sunt mai mulţi decât perii capului meu. Să nu rămână de ruşine, din pricina mea, cei ce nădăjduiesc în Tine, Stăpâne, Doamne al oştirilor! Să nu fie ruşinaţi din cauza mea, cei ce Te caută pe Tine, Dumnezeul lui Israel! Căci pentru Tine port eu umilirea, şi ruşinea îmi acoperă faţa. Am ajuns un străin pentru fraţii mei şi un necunoscut pentru fiii mamei mele. Căci râvna casei Tale m-a mistuit, şi batjocurile celor ce Te insultă pe Tine au căzut asupra mea. Dispreţul mi-a frânt inima, şi sunt copleşit de apăsare; aştept compătimire, dar degeaba; aştept mângâietori, şi nu găsesc nici unul. Mi-au dat fiere de mâncare, şi, în setea mea, mi-au dat să beau oţet”. Psalmul 69:4-9, 20, 21.

Filosofia faptelor

Am văzut faptele că Isus şi toţi urmaşii Săi, conform intenţiei divine, au suferit ruşine şi dispreţ. Ne dăm seama că în cazul lui Isus şi al Bisericii timpurii, persecuţia a venit din partea fraţilor după carne de la evrei. Şi de atunci încoace, de-a lungul întregului Veac Evanghelic, persecuţiile Bisericii, ale fraţilor lui Isus, ale Casei Credinţei, la fel au venit din partea fraţilor lor. Aceşti fraţi nu sunt evreii, ci creştinii. După cum religioşii din zilele lui Isus au persecutat pe fraţii lor mai neprihăniţi, tot aşa de atunci încoace creştinii nominali au fost principalii persecutori ai urmaşilor credincioşi ai Domnului.

Aceste persecuţii au venit asupra sufletelor credincioase din aproape orice denominaţie. Şi, este trist să spunem, această persecuţie a venit din partea sufletelor necredincioase din aproape orice denominaţie. Prezbiterieni, Adepţii Legământului, Episcopali, Romano-catolici, Metodişti şi Baptişti, toţi au îndurat persecuţii din partea fraţilor lor orbiţi; şi cei orbiţi dintre aceştia au luat parte la lucrarea de persecutare. Aproape în fiecare caz, pretenţia a fost că persecuţia a fost pentru slava lui Dumnezeu. Astfel Domnul prin profet exprimă chestiunea, zicând: Iată ce zic fraţii voştri care vă urăsc şi vă izgonesc din cauza Numelui Meu: Domnul să fie slăvit şi să vă vedem bucuria!” Dar ei vor rămâne de ruşine!” Isaia 66:5.

Lumea în general, inclusiv evreii, îşi dă seama că persecuţia lui Isus până la moarte a fost o mare greşeală. Deja au fost recunoscute într-o anumită măsură încălcări asemănătoare împotriva urmaşilor credincioşi ai lui Isus. Şi totuşi, aceeaşi orbire, din aceeaşi dispoziţie invidioasă, duce la persecuţie chiar şi în zilele noastre.

Majoritatea admite că ei nu cunosc foarte clar multe lucruri despre Dumnezeu sau despre Biblie. Ei se roagă pentru lumină şi cântă: Condu-ne Lumină blândă, în mijlocul întunecimii care ne înconjoară”. Şi totuşi, dacă apare vreo lumină, dacă se aude vreo voce de iubire sau tandreţe, îndrumând spre zorile Zilei Noi şi arătând cu claritate spre bogăţiile harului lui Dumnezeu şi spre lăţimea şi lungimea îndurării Sale, imediat cântarea lor pentru lumină încetează şi aruncă pietre de luare în derâdere şi de calomnie. Şi de ce? Ca nu cumva din întâmplare să aibă loc vreo schimbare; ca nu cumva cineva să primească mai departe lumină; ca nu cumva promisiunea Divină să se împlinească şi Zorile noi să fie introduse.

Dar care este filosofia acestor fapte ale istoriei? De ce a permis Dumnezeu, da, a prestabilit ca Cristos să sufere şi toţi care vor umbla în urmele Sale să se împărtăşească din experienţele Sale de infamie şi ruşine şi ocară suferind cu El? În cazul lui Isus, Tatăl a folosit experienţele grele pentru a proba iubirea şi loialitatea Fiului Său, şi pentru a demonstra ascultarea Sa în faţa îngerilor şi a oamenilor. Intenţionând să-i confere foarte mare slavă şi onoare, Tatăl a vrut ca toţi să vadă, aşa cum a văzut El, vrednicia Logosului, care ulterior a fost Isus.

Într-o imagine simbolică, oştile cereşti sunt reprezentate ca recunoscând caracterul potrivit al marii înălţări a lui Isus, datorită credincioşiei Sale până la moarte, zicând: „Vrednic este Mielul care a fost junghiat, să primească putere, bogăţie, înţelepciune, tărie, cinste, slavă şi binecuvântare”. Şi dacă o astfel de demonstrare a vredniciei lui Isus, Logosul, a fost necesară sau potrivită, cu cât mai necesar ar părea ca o Biserică aleasă, fiind adunată dintr-o rasă căzută, să fie dovedită loială lui Dumnezeu până la sfârşit până la moarte. Există totuşi o deosebire.

În cazul Învăţătorului, s-a demonstrat că El a fost perfect înainte de a părăsi gloria cerească, şi de asemenea perfect când a devenit Omul Isus Cristos „sfânt, nevinovat, fără pată, despărţit de păcătoşi”. „În El nu s-a găsit păcat.” În cazul urmaşilor Săi, imperfecţiunea cărnii rămâne dar ei sunt judecaţi nu după slăbiciunile cărnii prin ereditate ci potrivit iubirii şi zelului inimii lor. Şi acest zel iubitor este dovedit prin străduinţa lor de a urma cu credincioşie în urmele Conducătorului şi Mântuitorului, biruind, după cea mai mare capacitate a lor, slăbiciunile cărnii lor şi „vestind virtuţile Celui care v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată”.