Vol. 20, Ianuarie-Februarie, Nr. 3 

ÎNDEMNUL SF. PETRU CĂTRE BĂTRÂNI

Smeriţi-vă deci sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, pentru ca, la timpul potrivit, El să vă înalţe.” 04367″> 1 Pet. 5:6 .

R 5185 W. T. 15 februarie 1913 (pag. 56-57)

Ca unii care au primit harul divin şi cunoştinţa scopului divin, poporul Domnului are anumite ambiţii care sunt corecte şi potrivite, şi care trebuie să fie bine aplicate, reglate şi stăpânite. Nimeni nu trebuie să fie lipsit de o ambiţie lăudabilă. Nu ni-L putem imagina pe Dumnezeu fără ambiţie. Cei care au puţină ambiţie sau n-au deloc, trec prin viaţă ca printr-un fel de labirint, realizând foarte puţin pentru ei sau pentru alţii, şi de obicei cad în tot ceea ce întreprind.

Există însă ambiţii nobile şi ambiţii josnice. Unii oameni au ambiţia să devină mari, renumiţi; alţii au ambiţia să conducă, alţii pentru bogăţie, distincţie socială, sau pentru titluri şi onoare printre oameni. Toate acestea sunt ambiţii egoiste, totuşi acestea sunt puterea care mişcă astăzi lumea — în afaceri, în societate, în politică şi chiar în cercurile religioase. Toate acestea sunt ambiţii greşite; şi chiar dacă nu toate au rezultat rău, totuşi toate sunt egoiste şi tind spre rău. Mulţi sunt amăgiţi de ambiţii egoiste spre a face lucruri pe care conştiinţa lor nu le aprobă.

Creştinul şi-a pus în faţă cea mai nobilă ambiţie posibilă. Dumnezeu cheamă din lume un popor pentru Numele Său. El pune în faţa acestora cea mai înaltă ambiţie. Ei sunt invitaţi să devină comoştenitori cu Isus Cristos Domnul nostru. Aceasta este o ambiţie care îi inspiră să dezvolte toate calităţile mai înalte ale minţii şi caracterului, ca să se pregătească pentru societatea, prietenia şi părtăşia Tatălui ceresc şi a Domnului. Să avem această ambiţie înaltă întotdeuna în faţa noastră ca un imbold spre cea mai serioasă străduinţă spre a da atenţie cuvântului Domnului.

Cei care merg pe această cale sunt foarte plăcuţi Tatălui. El are de făcut o mare lucrare şi caută un popor care să o facă. Cristos Isus este Căpetenia acelei lucrări mari şi Împărăţia Sa va stăpâni şi binecuvânta lumea, pentru ca în veacurile viitoare Dumnezeu să arate nespusele bogăţii ale harului Său în bunătatea Sa faţă de noi (Efes. 2:7). Cei care apreciază această chemare de sus, doresc să fie acolo unde i-a invitat Dumnezeu. Cei cărora nu le pasă de ceea ce le-a oferit Dumnezeu, sau cei care nu doresc să se conformeze condiţiilor, nu trebuie să intre în alergare pentru premiu.

Cei care au ambiţie cerească să nu uite că au comoara naturii noi în vase de lut. Pentru această clasă devine o ambiţie lăudabilă a se servi unul pe altul şi a se zidi unul pe altul în credinţa preasfântă. Mireasa trebuie să se pregătească (Apoc. 19:7). Astfel că aceştia să caute să se pregătească şi să ajute pe alţii din familia dragă a lui Dumnezeu.

PERICOLUL IMPLICAT ÎN FUNCŢIA DE BĂTRÂN

A dori funcţia de episcop, păstor, este o ambiţie bună ( Tim. 3:1). Dacă cineva se ocupă cum se cuvine de păstorirea turmei, acesta nu va avea timp de alte interese. Cei care au fost chemaţi la poziţia de Bătrâni printre poporul Domnului, să considere aceasta ca o onoare şi un privilegiu de la Domnul; şi ei să fie foarte atenţi să o caute, nu pentru un câştig murdar, ci cu dragă inimă (1 Pet. 5:1-4). Dar în căutarea acestei poziţii să nu uite că există pericolul dezvoltării mândriei şi a asumării puterii.

Cei care au marele privilegiu de a servi ca Fraţi Bătrâni să se supravegheze pe ei înşişi ca nu cumva să domnească peste moştenirea lui Dumnezeu. Să nu uite că ei nu sunt Păstorul Principal, ci numai păstori subordonaţi. Dacă vreunii ar domni peste turmă, şi-ar dăuna lor înşişi, precum şi Bisericii, căci astfel făcând ar cultiva spiritul mândriei.

Sf. Petru spune că Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar celor smeriţi le dă har” (1 Pet. 5:5). De aceea, dacă în serviciul Domnului unul este smerit, cursul său nu numai că va fi în folosul Adunării, dar şi este singura cale prin care se va putea câştiga o poziţie în Împărăţie. Funcţia de Bătrân este o funcţie onorabilă, de care sunt legate nu numai mari privilegii, dar şi mari ispite şi pericole. Sf. Iacov spune: Fraţii mei, să nu fiţi mulţi îdintre voiş învăţători, căci ştiţi că vom primi o judecată mai aspră” (Iac. 3:1).

Apostolul îndeamnă pe cei care sunt Bătrâni şi fac o lucrare care trebuie făcută: Smeriţi-vă deci sub mâna cea tare a lui Dumnezeu”. Totul se face prin puterea cea mare a lui Dumnezeu, prin care El face ca toate lucrurile să lucreze împreună spre bine. Noi nu putem interveni în voinţa divină. Am putea permite mândriei sau dorinţei să ne împiedice progresul, dar nu putem împiedica Planul lui Dumnezeu.

Cu toţii vrem să căutăm cel mai bun mod de a servi pe alţii şi totuşi să câştigăm marea răsplată. Sf. Petru ne spune acel mod: Smeriţi-vă”. După cum a exprimat poetul:

Mă tem să mă ating

De lucruri care implică atât de mult”.

Acest spirit ne va face foarte temători de a dezvolta mândrie sau înălţare de sine sau dorinţa de stăpânire asupra altora. Astfel deci, ne smerim şi ne amintim că Dumnezeu va binecuvânta în mod special pe acei care sunt mai umiliţi, mai încrezători în Domnul, şi la timpul cuvenit îi va înălţa — la a Doua Venire a Domnului.

Uneori, într-adevăr, cei cu o minte smerită din poporul Domnului sunt mai puţin stimaţi în Biserică decât unii cărora le lipseşte această importantă trăsătură de caracter. În omenire există o tendinţă generală spre intimidare. Aceştia mai degrabă ar prefera pe unul care se poartă cu asprime decât unul care este blând şi moderat. De aceea s-ar putea să nu le placă de noi. Dar noi nu trebuie să căutăm să fim cum le-ar plăcea lor. Mai degrabă să nu uităm că trebuie să-L slujim pe Domnul în felul Lui şi că în ochii Domnului responsabilitatea noastră principală este pentru noi înşine. Trebuie să ne smerim sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, pentru ca El să ne poată înălţa la timpul cuvenit.

MÂNDRIA DE CUNOŞTINŢA ADEVĂRULUI ESTE DĂUNĂTOARE

Toate aceste lucruri ne arată că atitudinea noastră cuvenită este aceea de smerenie. Sentimentul inimii noastre nu trebuie să fie acela de mândrie, ci de smerenie, umilinţă, credincioşie.

Mândria este egoism care s-a dezvoltat. Spiritul egoist adună cu lăcomie pentru sine cât poate de mult tot ceea ce el socoteşte a fi bun şi valoros — bogăţie, învăţătură, onoare, faimă şi distincţie printre oameni. O măsură de succes în obţinerea acestor comori duce sufletul egoist la un simţământ al mulţumirii de sine, al independenţei şi indiferenţei faţă de binele altora. Acest spirit, treptat dar rapid dezvoltându-se în aroganţă, mândrie agresivă, va continua să se maturizeze cu fiecare sclipire a luminii soarelui prosperităţii vremelnice. Pe măsură ce egoismul continuă să crească, acesta se umflă până la proporţii ridicole şi se delectează în a se lăuda, şi se desfătează în importanţa sa imaginară şi în vrednicia sa de onoare şi laudă.

Cu cât este mai uşoară şi mai înţeleaptă calea smereniei! Spiritul smerit nu caută la ale sale, nu se umflă de mândrie, nu încearcă să speculeze pe valori umflate, nu gândeşte despre sine mai înalt decât ar trebui, ci gândeşte sobru — nici supraevaluând, nici subevaluând câştigurile sau realizările sale. Smerenia se străduieşte întotdeauna să facă afaceri pe bază solidă, chiar dacă se luptă legal să obţină o vrednicie reală şi să realizeze slava adevărată a laudei şi favorii divine.

Există din partea unora o dispoziţie de a fi mai degrabă lăudăroşi pe seama Adevărului, ca şi cum de la noi ar fi pornit Adevărul. Cât este de nechibzuit acest lucru! Noi n-am făcut nici un adevăr. Numai am eliminat unele dintre erorile care înainte ne-au orbit ochii. Adevărul este al lui Dumnezeu. El ne-a permis să privim afară din întunericul superstiţei şi ignoranţei, în Adevărul Planului Său. Dacă un om care ar vedea un tablou frumos s-ar lăuda apoi ca şi cum el l-ar fi pictat, noi am zice: Om nechibzuit! Nu tu ai făcut pictura. Numai te-ai uitat la ea. Nu ai cu ce să te lauzi în legătură cu ea”.

Noi n-am făcut nici o parte a Planului Veacurilor al lui Dumnezeu. Dacă am fi încercat să facem aceasta, am fi făcut un eşec din el. Atitudinea minţii noastre deci ar trebui să fie: Veniţi, o să vă arătăm ce a aranjat Dumnezeu, ce a pictat Dumnezeu”. Astfel am slăvi pe Dumnezeu şi am fi de ajutor altora; căci în orice măsură manifestăm mândrie sau devenim conştienţi de sine în Adevăr, în acea măsură ne dăunăm nouă şi altora. Lumea ar spune: Noi avem în denominaţia noastră tot atât de capabili doctori în teologie ca voi — tot atât de înţelepţi să ne înveţe Adevărul”.

Cursul nostru potrivit, prin urmare, este să arătăm clar chiar de la început că avem un spirit corect — spiritul blând, smerit al Învăţătorului. Dumnezeu ne permite să vedem lucruri în Cuvântul Său, asupra cărora este timpul Său cuvenit să facă lumină. Tabloul a fost acolo tot timpul, dar norii şi întunericul l-au făcut atât de neclar, încât n-am putut să-i discernem frumuseţile. Acum se face lumină, şi, după cum spune poetul,

Lucruri minunate vedem În Biblie”.

În locul încrederii în sine, înţelepciunea dictează neîncredere în sine, amintindu-şi de slăbiciunile şi imperfecţiunile eului, şi în mod corespunzător o mai mare reverenţă faţă de Dumnezeu şi sprijin pe El, care ne vor întări mai mult decât orice şi ne vor face să ne depărtăm de răul din starea noastră căzută.

Într-adevăr, nu este un lucru uşor să călcăm pe cărarea smereniei, să controlăm continuu aspiraţiile umane şi să ţinem jertfa pe altar până când se consumă complet. Dar aşa trebuie să ducem la capăt mântuirea noastră pentru natura divină cu frică şi cutremur, ca nu cumva să nu fim vrednici de premiul promis biruitorilor credincioşi, care umblă aproape în urmele binecuvântatului nostru Înaintemergător, care a fost blând şi smerit cu inima. Fil. 2:8, 12.

Când suntem astfel smeriţi şi credincioşi, Domnul ne face vasele Sale alese, să ducem numele Lui către alţii. Astfel, goliţi de sine şi umpluţi cu Spiritul Său şi cu Adevărul Său, putem merge mai departe, tari în Domnul oştirilor şi în Puterea tăriei Lui, să facem serviciu viteaz ca soldaţi ai crucii.