Vol. 21, Noiembrie-Decembrie 2013, Nr. 1 

Semnul lui Cain

Genesa 04637″> 4:1-15

„Oricine urăşte pe fratele său este un ucigaş.” 04638″> 1 Ioan 3:15 .

R 5150 W. T. 15 decembrie 1912 (pag. 391-393)

Prima tragedie de pe Pământ a fost neascultarea de Dumnezeu — mâncarea din fructul oprit. Următoarea generaţie a văzut chipul lui Dumnezeu atât de desfigurat, încât dintr-un acces de gelozie a rezultat omorul. Deoarece Biblia învaţă că primii noştri părinţi au fost perfecţi, după chipul Creatorului lor, se pune întrebarea: Cum a fost posibil ca astfel de părinţi nobili să dea naştere unui fiu cu dispoziţia rea a lui Cain? Când privim în urmă cu şase mii de ani şi ne gândim la domnia Păcatului şi a Morţii, o perioadă atât de lungă, nu ne mirăm că vedem modele de depravare umană atât de josnice — unii decăzuţi mai ales într-o privinţă, iar alţii în alta. Pe unii îi clasificăm ca aproape complet lipsiţi de orice urmă a caracterului divin, şi pe aceştia îi numim degeneraţi”.

Nu trebuie să presupunem despre Cain că a fost degenerat” în sensul de astăzi al acestui cuvânt. Fără îndoială, cu părinţi aşa nobili, el trebuie să fi fost un mare om din multe puncte de vedere. Dar el a fost marcat din naştere cu egoism, după cum toţi suntem. După tragedia din Eden, după izgonirea din Paradis în pământul nepotrivit, după ce au fost separaţi de fructele din Eden care întreţineau viaţa, după ce au început să muncească în sudoarea feţei, luptând cu spinii şi pălămida de pe pământ — atunci s-a născut Cain. Perioada de sarcină sigur a fost una de multă suferinţă mentală pentru mama sa. Deoarece ea murmura cu privire la pierderea casei din Eden şi o poftea cu egoism, fără îndoială că a marcat şi pe copilul ei cu nemulţumire şi egoism.

La timpul când s-a născut Abel, fără îndoială că primii noştri părinţi au ajuns să fie mai împăcaţi cu soarta lor şi mai obişnuiţi cu mediul înconjurător. Prin urmare, ar fi drept să presupunem că Abel s-a născut în condiţii mai favorabile decât Cain. Prin acest argument nu justificăm crima, dar facem ca mintea noastră să privească mai compătimitor cazul unui ucigaş, corespunzător punctului de vedere al lui Dumnezeu, aşa cum este exprimat în studiul de astăzi. Dumnezeu a dezaprobat şi condamnat pe păcătos şi a aranjat pedepsirea lui specială; dar nici unul din mesajele Sale către ucigaş nu indică amărăciune sau ură din partea Marelui Judecător.

Astfel părinţii, în timp ce îşi corectează copiii cu severitatea necesară, să nu permită să le stăpânească inima nici un sentiment contrar iubirii sau celor mai bune interese şi celui mai mare bine al copiilor lor. Tot aşa şi legile oamenilor, în felul cum să fie tratate toate formele de viciu şi nelegiuire, inclusiv omorul, să fie atât de rapide cât va permite judecata dreaptă şi atât de severe cât pare că este necesar în interesul societăţii; dar acele legi să nu fie niciodată răzbunătoare. Ele trebuie să recunoască întotdeauna faptul că toată omenirea a fost născută în păcat, degradată în nelegiuire — în păcate ne-au conceput mamele noastre. De aceea „nu este nici unul drept, nici unul măcar”. Nu este nici unul în care să persiste slava originară a asemănării divine în caracter. Răzbunarea legii împotriva nelegiuitului trebuie, prin urmare, să fie aplicată compătimitor, în vederea prevenirii altora împotriva înfăptuirii răului, şi, pe cât este rezonabil posibil, pentru recuperarea celui vinovat.

Cu mare satisfacţie observăm că în zilele noastre acest spirit umanitar este tot mai răspândit. Închisorile noastre sunt tot mai mult transformate în şcoli de corecţie, în contrast mare cu tratamentul acordat celor vicioşi în trecutul mai întunecat. Acuzaţiile judecătorilor în pronunţarea sentinţelor împotriva nelegiuiţilor, în special împotriva ucigaşilor, sunt adesea părinteşti şi blânde. Există chiar pericolul de prea multă indulgenţă. Sentimentul că o responsabilitate grozavă este asociată cu luarea vieţii umane, chiar şi în mod juridic, este corect; dar acest sentiment — o anumită slăbiciune de fapt — se manifestă în opoziţie cu pedeapsa capitală. Acesta, credem noi, este rezultatul neînţelegerii Cuvântului divin.

Adevărat, în cazul lui Cain, Dumnezeu n-a cerut o execuţie a criminalului, ci în mod special a interzis-o. Cu toate acestea, Legea Divină dată prin Moise rămâne: Dacă cineva varsă sângele omului, şi sângele lui să fie vărsat de om”. Respectarea atentă a acestei legi, totuşi cu un spirit de bunătate şi compătimire, şi în maniera cea mai puţin dureroasă, dar cu înjosirea potrivită, pare necesară pentru menţinerea legii şi ordinii. Slăbiciunea în această privinţă încurajează criminalitatea şi de asemenea furnizează o scuză pentru legea şi violenţa mulţimii — sfidarea oricărui principiu al dreptăţii.

Fără îndoială înţelegerea greşită a Caracterului şi Planului divin a dus la slăbiciunea pe care am menţionat-o, care se opune pedepsei capitale. Această vedere greşită, care studenţii Bibliei găsesc treptat că nu este susţinută de Cuvântul lui Dumnezeu, ne-a condus să credem că ucigaşul, nefiind unul din cei aleşi, va merge la moarte în chinuri înfiorătoare şi fără sfârşit. În mod natural şi potrivit, cu acest gând în minte, am ezita să aruncăm un semen în astfel de suferinţă. Studenţii Bibliei află acum că noi toţi am trudit un timp sub o înşelare, că această înşelare a venit din Veacurile Întunecate ale inchiziţiei, de la butuc, de la rug. Strămoşii noştri, imaginându-şi că Dumnezeu este mai rău decât ei, au sucit Scripturile pentru a susţine erorile lor.

Acum vedem că Biblia învaţă că întreaga lume, buni şi răi, adoarme în moarte şi nu va cunoaşte nici o trezire, nici o bucurie, nici o tristeţe până la trezire, la a Doua Venire a lui Mesia, când El Îşi va stabili Împărăţia. „Ori-încotro ar cădea copacul, acolo rămâne.” O, cât de mult adevăr şi judecată sănătoasă se află în declaraţia Bibliei, că toţi, buni şi răi, „au adormit cu părinţii lor”, au fost adunaţi la părinţii lor în moarte! Ei au mers în acea mare casă de dormit, mormântul — şeol, hades — închisoarea morţii. Din acea închisoare nimeni nu poate ieşi, dar toţi prizonierii de acolo sunt „prizonieri ai nădejdii”.

Mesia atât de mult a iubit lumea, încât Şi-a dat viaţa ca Om pentru răscumpărarea lui Adam şi a rasei sale. Ca rezultat, imediat ce Îşi va fi ales clasa credincioasă a Miresei Sale, El va stabili Împărăţia Sa glorioasă. Misiunea acesteia este să deschidă uşile închisorii şi să-i elibereze pe captivi. Ea va aduce pe toţi la o cunoştinţă corectă a Adevărului. Atunci orice infractor cu voia împotriva luminii şi cunoştinţei va primi lovituri. Dar toţi răufăcătorii, ca membri ai aceleiaşi rase, au fost răscumpăraţi cu sângele preţios, şi toţi trebuie să aibă o ocazie deplină de a decide de bună voie, fie pentru armonie cu Dumnezeu şi viaţă veşnică, fie pentru armonie cu păcatul şi pentru pedeapsa lui — Moartea a Doua.

„PĂCATUL STĂ CULCAT LA UŞĂ”

Înainte de a comite omorul, Cain a fost iritat, supărat, gelos, acru, pentru că Dumnezeu Şi-a manifestat favoarea faţă de aducerea ca sacrificiu a unui animal de către Abel, în timp ce a respins jertfa sa din vegetale. Cain ar fi trebuit să se bucure cu Abel şi ar fi trebuit să aducă şi el o jertfă asemănătoare şi să aibă acceptarea Divină. Dumnezeu l-a atenţionat că spiritul său de gelozie egoistă era păcat, şi că acesta, ca o fiară sălbatică, pândea la uşa inimii sale, gata să se năpustească asupra lui şi să-i copleşească sentimentele mai bune.

Dumnezeu l-a atenţionat că el trebuia să cucerească acest spirit înfiorător de egoism şi gelozie şi să-l stăpânească. Cât de mult avem toţi nevoie să învăţăm această lecţie! Prin cădere toţi avem sentimente mai josnice care luptă împotriva celor mai nobile. Ca un animal de pradă, acestea ar căuta să ne devoreze. Voinţa trebuie antrenată ca să biruim fiara, şi este necesar ajutor divin. Creştinul are ajutorul Divin prin accesul său la Dumnezeu prin Marele Avocat, Răscumpărătorul.

Cain n-a dat atenţie avertizării lui Dumnezeu. El n-a stăpânit fiara. A fost biruit de ea. Sângele fratelui său a strigat, figurativ, către Dumnezeu. Cu alte cuvinte, orice nedreptate strigă către Dumnezeul Dreptăţii, şi mai devreme sau mai târziu pedeapsa divină va fi măsurată. Dar după cum am văzut, judecăţile Domnului sunt „adevărate, toate sunt drepte”. Judecăţile Sale sunt lăsate pentru Marele Mijlocitor al Noului Legământ, să le execute în compătimire şi bunătate, în timpul Veacului Milenar. Aceea va fi Ziua de Judecată a Lumii. Numai credincioşii acceptaţi în Cristos, concepuţi de Spirit sfânt, sunt acum în încercare de viaţă veşnică sau moarte veşnică.

CEI CARE URĂSC PE FRAŢI SUNT UCIGAŞI

Marele Învăţător, adresându-Se nu lumii, ci Bisericii, declară că cei care urăsc pe fraţi sunt ucigaşi în ochii lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, un spirit de ură este un spirit de ucidere. Vai, câţi au dispoziţie vicioasă, rea, de ură, stăpânită numai de frica legii! Totuşi, nu cu lumea, ci numai cu Biserica se lucrează acum în special. Dar vai! Câţi dintre urmaşii declaraţi ai lui Isus nutresc uneori un spirit de ură, şi câteodată îl manifestă cu mânie, răutate, invidie, ceartă, fapte ale cărnii şi ale diavolului!

Creştinii sunt socotiţi ca Noi Creaţii pentru că sunt concepuţi de Spirit sfânt. Aceştia trebuie să lupte o luptă bună împotriva cărnii lor şi a imperfecţiunilor ei. Păcatul pândeşte la uşă gata să-i devoreze ca Noi Creaţii. Ei trebuie să vegheze şi să se roage şi să lupte împotriva naturii căzute. Trebuie să cultive roadele şi harurile Spiritului sfânt — smerenia, blândeţea, răbdarea, amabilitatea frăţească, iubirea. Dacă nu fac aşa, dacă, dimpotrivă, urăsc pe fraţi şi manifestă un spirit de ucigaşi, ei au avertizarea că vor pierde marele Premiu — comoştenirea în Împărăţie.

Asigurarea scripturală este: „Ştiţi că nici un ucigaş n-are viaţa veşnică rămânând în el” (1 Ioan 3:15). Oricare elemente ale spiritului de ucigaş ar putea încă sta la pândă în carnea noastră, împotriva lor trebuie dus un război hotărât, şi, proporţional, trebuie să devenim asemănări ale Tatălui nostru Ceresc şi ale Domnului nostru Isus. Astfel, în cele din urmă vom avea parte cu Domnul nostru în marea Sa Împărăţie, care va fi stabilită curând, şi care va binecuvânta lumea cu lumina şi cunoştinţa slavei lui Dumnezeu.