Vol. 21, Noiembrie-Decembrie 2013, Nr. 1 

PRIN PĂCATUL UNUI OM A VENIT BLESTEMUL MORŢII

04640″> Genesa 3

„Oricine trăieşte în păcat este rob al păcatului.” 04641″> Ioan 8:34 .

R 5149 W. T. 15 decembrie 1912 (pag. 390-391)

Primul păcat al lui Adam a adus pedeapsa specificată în această lecţie; dar ideea nu este că păcatele ulterioare au adus pedepse suplimentare. Afirmaţia Bibliei este că Dumnezeu, făcându-l pe Adam perfect, a cerut ascultare perfectă ca o condiţie a continuării în favoare divină şi în viaţă veşnică. O faptă de neascultare a rupt legământul între Dumnezeu şi Adam, prin care el era tratat ca fiu şi care garanta viaţa veşnică (Osea 6:7). Ca păcătos a căzut din favoare imediat, sub sentinţa „Cu moarte vei muri”.

Nimic din ceea ce au făcut Adam şi copiii săi nu putea schimba acea sentinţă sau să-i refacă relaţia de legământ cu Dumnezeu. Pedeapsa cu moartea a fost limita. Aceasta nu putea fi mărită de nici unul din păcatele ulterioare, întocmai cum un ucigaş condamnat la spânzurătoare n-ar putea primi o pedeapsă mai severă, fie că a comis o crimă sau o mie. Printr-o lege a naturii, ereditatea, tatăl Adam a transmis rasei sale o parte din ceea ce a posedat el, atât bune cât şi rele. De aceea noi toţi ne-am născut în nelegiuire şi „în păcat ne-a conceput mama noastră”. Ps. 51:5.

După cum Adam n-a putut să-şi mărească pedeapsa, tot aşa nu pot nici copiii săi. Aşa cum Adam nu s-a putut restabili la relaţie de legământ cu Dumnezeu, tot aşa nici copiii lui nu pot. Dar după cum Adam a putut prin ascultare de Legea Divină să prelungească procesul morţii sale, tot aşa pot şi copiii săi. El a avut nouă sute treizeci de ani înainte ca pedeapsa cu moartea să fie complet împlinită. Însă deteriorarea produsă de păcat a progresat aşa încât mulţi dintre copiii lui Adam mor în pruncie, şi puţini pot menţine lupta pentru existenţă până la o sută de ani.

Moartea a fost blestemul — nu chinul

Strămoşii noştri din timpul Veacurilor Întunecate, înainte de ziua tiparului şi a Bibliilor şi a educaţiei generale, au avut unele neînţelegeri ciudate despre caracterul şi Planul Tatălui Ceresc. Şi erorile doctrinare i-au condus în mod natural la erori în comportament, care pentru noi sunt respingătoare. Înţelegând greşit că Biblia învaţă că Dumnezeu a pregătit un chin veşnic pentru toată omenirea cu excepţia câtorva evlavioşi, Biserica adevărată, ei au căutat să copieze concepţia lor greşită despre Iehova, chinuindu-i pe semenii lor. Unii au fost omorâţi cu pietre, alţii tăiaţi în bucăţi, unii au fost proscrişi, unii au fost traşi pe roată, unora li s-a smuls limba, unii au fost jupuiţi de vii, iar unii arşi pe rug.

Dar nu trebuie să ne gândim la aceşti strămoşi ai noştri că au avut inimi diavoleşti, ci că au fost înşelaţi de ceea ce numeşte sf. Pavel „învăţături ale demonilor” (1 Tim. 4:1). Înţelegem intenţiile lor bune, dar dezaprobăm procedurile lor demonice. Deoarece poporul Domnului a venit treptat înapoi tot mai aproape de învăţăturile Cuvântului Său şi de spiritul acestuia, aceste practici groaznice ale trecutului nu mai sunt aprobate. Dar mulţi mai au încă de învăţat multe lucruri despre Planul adevărat al lui Dumnezeu — învăţătura adevărată a Bibliei. Trebuie să fim zeloşi în privinţa noastră şi răbdători cu alţii.

Una dintre primele lecţii pe care trebuie să le învăţăm este că blestemul pe care l-a pronunţat Dumnezeu împotriva rasei noastre nu este o sentinţă la chin veşnic, la mâna diavolilor, ci pur şi simplu, după cum zice apostolul, „plata păcatului este moartea”. Apoi el ne indică remediul, o înviere din morţi, asigurată pentru toţi prin moartea Răscumpărătorului la Calvar. De aceea apostolul adaugă: „Dar darul harului lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Hristos Isus, Domnul nostru”. Romani 6:23.

Toţi suferă pedeapsa păcatului, cu slăbiciunile, durerea, tristeţea, lacrimile ei. Toţi vor avea cândva ocazia să înveţe despre harul lui Dumnezeu în Cristos şi să manifeste ascultare de voinţa divină, şi să recâştige viaţa veşnică prin lucrarea mântuitoare a lui Mesia şi a Împărăţiei Sale Milenare cu Restabilirea ei. Pentru unii, puţini, o Mică Turmă, care în acest Veac au urechi să audă şi inimi să asculte vocea Învăţătorului, Dumnezeu a pregătit lucruri glorioase, cu mult superioare celor pierdute de Adam.

Celor care aud acum, care se consacră, îşi sacrifică voinţa şi merg în urmele lui Isus, Dumnezeu le promite o parte în Prima Înviere, la slavă, cinste şi nemurire, natură divină. Aceştia vor constitui clasa Miresei şi vor fi moştenitori cu Învăţătorul ca Aleşii Săi în Împărăţia Sa glorioasă, care în curând va fi stabilită pentru îndepărtarea blestemului păcatului şi a morţii şi ridicarea omenirii — a tuturor celor care vor vrea — la tot ceea ce a fost pierdut în Eden şi a fost răscumpărat la Calvar.

Lecţia din acest studiu

Dacă strămoşii noştri creştini ar fi putut studia cum se cuvine şi aprecia lecţia studiului de astăzi, ei ar fi ştiut ce învaţă Biblia despre „plata păcatului”, şi curând ar fi văzut cât de serios s-a depărtat gândirea publică de la mărturia divină, spre „învăţăturile demonilor”. Cât de clară este relatarea scripturală! Cât de clar a prevenit Dumnezeu pe primii noştri părinţi că mâncarea din fructul oprit va însemna neascultare şi va aduce asupra lor pedeapsa cu moartea!

Nu putem noi oare vedea forţa declaraţiei că, după ce au păcătuit prin neascultare, Dumnezeu i-a scos din Grădina Edenului pentru ca ei să moară — ca să se împlinească pedeapsa pe care El a pronunţat-o împotriva lor? Dacă ar fi continuat în Eden, mâncând din fructele care întreţineau viaţa, ei ar fi continuat să trăiască la nesfârşit. Pentru ca sentinţa morţii să poată fi executată asupra lor, ei au fost izgoniţi afară şi sabia înflăcărată a îngerului a păzit intrarea în Paradis.

Mai mult, după izgonirea lor din Eden, Dumnezeu a explicat primilor noştri părinţi întreaga procedură zicând: „Blestemat înepotrivitş este acum pământul din cauza ta. Cu multă trudă să-ţi scoţi hrana din el în toate zilele vieţii tale; spini şi pălămidă să-ţi dea În sudoarea feţei tale să-ţi mănânci pâinea, până te vei întoarce în pământ căci ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce”. Genesa 3:17-19.

DE CE A FOST PERMIS RĂUL

Biblia ne spune clar că Dumnezeu a prevăzut căderea omului, şi că, înainte de întemeierea lumii, în planul Său, El a pregătit pe Mielul lui Dumnezeu care să ridice păcatul lumii şi astfel să realizeze în cele de urmă împăcarea pentru toţi cei din rasa lui Adam care vor fi doritori să trăiască drept. Dumnezeu a avut un Scop glorios întreţesut cu permisiunea păcatului, pe care majoritatea, chiar şi dintre cei care studiază Biblia, se pare că doar neclar l-a discernut până recent.

Cuvintele lui Isus ne sugerează că în curând, înainte de stabilirea Împărăţiei Sale, Biserica Sa va fi ca o ceată de fecioare, toate curate şi îndreptăţite, însă unele din ele vor fi înţelepte iar altele nechibzuite. El sugerează că atunci Clasa Fecioarelor Înţelepte va înţelege aspectele planului Divin păstrate mai înainte în secret. Evident noi trăim în acel timp acum. Datorită acestui fapt, şi nu prin înţelepciunea lor superioară, Clasa Fecioarelor înţelepte ajunge astăzi la o apreciere a Planului lui Dumnezeu, inclusiv a motivelor Sale pentru permiterea unei domnii a Păcatului şi a Morţii în omenire timp de şase mii de ani — care va fi desfiinţată prin Domnia de Dreptate a lui Mesia în timpul celei de-a şaptea Zile Mari de o Mie de Ani. Ne vom ocupa de acest subiect într-un studiu ulterior.

Ispitirea Evei

Cum Lucifer şi îngerii sfinţi au devenit neascultători de Dumnezeu, şi cum Lucifer a dobândit numele Satan, sau Adversarul lui Dumnezeu, vom vedea mai târziu. În această lecţie el este arătat căutând să înstrăineze de Creator sentimentele primilor noştri părinţi, şi, ispitindu-i la păcat, să-i aducă sub pedeapsa morţii, ca să-i poată înrobi ca servitori ai păcatului. Ca fiinţă spirituală, el nu era văzut de Mama Eva, decât dacă îşi lua vreun fel de corp material. S-a potrivit scopului său să posede un şarpe şi prin acesta să ispitească pe Mama Eva.

Fără îndoială şarpele a vorbit prin semne, aşa cum spunem câteodată, „Faptele vorbesc mai tare decât cuvintele”. Şarpele a mâncat din fructul oprit în faţa femeii şi astfel şi-a manifestat înţelepciunea, perspicacitatea. Femeia a înţeles. Ea a dorit cunoştinţă. De ce a interzis Dumnezeu acel fruct anume? Acesta nu l-a omorât pe şarpe. De ce ar omorî-o pe ea? Şarpele părea înţelept. De ce n-ar face-o şi pe ea mai înţeleaptă acel fruct? Era posibil ca Dumnezeu să vrea să-i ţină în ignoranţă şi din acel motiv le-a interzis să mănânce din fruct?

Astfel de gânduri neloiale ar fi trebuit să fie respinse rapid. Încrederea în Creatorul lor ar fi trebuit să fie deplină. Dar otrava subtilă a lucrat. Mama Eva dorea cunoştinţă tot mai mult şi îşi imagina ce binecuvântări minunate va aduce aceasta. Ea a presupus că soţul ei n-ar consimţi, aşa că a mâncat singură. Ea n-a fost înşelată în ceea ce priveşte fapta rea, însă a fost înşelată în ceea ce priveşte rezultatul. Văzând că şarpele n-a fost otrăvit de fruct, nu şi-a dat seama că pentru ea otrava era aceea a neascultării, care a adus sentinţa cu moartea. Tatăl Adam a mâncat din fruct având deplină cunoştinţă despre rezultat. Iubindu-şi soţia, el a mâncat cu bună ştiinţă, preferând să moară cu ea decât să trăiască fără ea.