Vol. 21, Noiembrie-Decembrie 2013, Nr. 1 

Ce constituie Puritatea inimii

„Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu!” 04647″> Matei 5:8 .

R 5148 WT decembrie 1912 (pag. 389-390)

Cuvântul curat este un termen cuprinzător, care înseamnă fără contrafacere, sincer, nepătat. Curăţenia inimii este curăţenia motivului, a intenţiei, a efortului, a voinţei — curăţenia în sensul transparenţei, al adevărului. Cu alte cuvinte, ferice de cei cu inima sinceră — de cei care au intenţii absolut corecte. Cuvântul inimă în acest text nu se referă la organul care pompează sângele în tot corpul, ci la intenţie, la voinţa omului.

La crearea sa, omul a fost făcut după chipul lui Dumnezeu, şi astfel la origine a fost curat în inimă — onest, sincer, adevărat, perfect în intenţie; dar din cauza căderii de la starea sa naturală, păcatul şi egoismul s-au dezvoltat în inima sa, şi calităţile asemenea lui Dumnezeu date lui la creare au fost şterse într-o măsură considerabilă. În timp ce sunt mulţi oameni lumeşti care într-o anumită măsură ar putea pretinde onestitatea inimii, totuşi numai cei care s-au predat lui Dumnezeu în deplină consacrare pot aparţine clasei care Îl va vedea.

Când cineva face o deplină consacrare şi este conceput de Spirit sfânt, se spune că are o inimă nouă, o voinţă nouă, ambiţii noi, dorinţe noi. Când convertirea de la păcat la dreptate este completă, se poate cu adevărat spune: „Cele vechi s-au dus; iată, toate s-au făcut noi” (2 Cor. 5:17). Pentru a realiza o schimbare atât de radicală, se cere operarea unei influenţe puternice — cea a Spiritului sfânt.

Puritatea gândului însă nu înseamnă perfecţiunea absolută a gândului, a cuvântului şi a faptei. La această stare nici un membru al rasei căzute nu poate ajunge până când influenţele binefăcătoare ale Împărăţiei vor restabili rasa la perfecţiunea originară. Dar a voi drept, a voi perfect, a fi curat în inimă, este cu totul posibil; de fapt, acest lucru este foarte necesar pentru toţi cei care doresc aprobarea divină. Standardul pus în faţa noastră, la care inima noastră, voinţa noastră trebuie să consimtă, este Standardul Divin: „Voi, fiţi deci, desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru Cel ceresc este desăvârşit”. Matei 5:48.

Atâta timp cât suntem în carne, suntem obligaţi să gândim, să vorbim şi să acţionăm prin intermediul imperfect al corpului căzut, ale cărui afecţiuni sunt în continuă opoziţie cu voinţa nouă şi căruia trebuie să i se împotrivească. De aceea, pentru a împlini tot ceea ce voinţa nouă îi îndeamnă, depăşeşte uneori capacitatea şi a celor mai zeloşi urmaşi ai Domnului; şi toţi au nevoie ca meritul lui Cristos să le acopere neajunsurile, astfel încât voinţa nouă, inima nouă, să poată fi judecată de Domnul şi încercată în privinţa vredniciei sau nevredniciei de viaţă veşnică şi de binecuvântările însoţitoare pe care Dumnezeu le-a promis biruitorilor.

Numai cei cu inima curată au promisiunea că vor vedea pe Dumnezeu. Aceştia continuă credincioşi până la sfârşitul peregrinajului lor; şi nu numai că ajung la asemănarea de caracter cu Domnul Isus în puritatea intenţiei inimii lor faţă de toţi, ci în cele din urmă vor fi făcuţi ca El şi „Îl vor vedea aşa cum este”, în glorioasa schimbare a Primei Învieri. 1 Ioan 3:2.

Motivele onorabile sunt indicatori ai

PURITĂŢII inimii

Când cineva găseşte imperfecţiune în el însuşi, când descoperă că nu este la înălţimea standardului glorios al dreptăţii prezentat în Scripturi, când îşi dă seama că nu ajunge la slava lui Dumnezeu, atunci are privilegiul să căute să-şi îmbunătăţească purtarea. Chiar actul hotărârii de a face ce este corect este începutul procesului prin care acesta obţine o minte nouă, o voinţă nouă. Această înnoire a minţii corespunde cu perfecţionarea anumitor procese ale creierului.

Voinţa poate controla întregul corp. Ocazional va exista împotrivire din partea uneia sau alteia dintre caracteristicile inferioare, care vor obiecta la stăpânirea celor superioare; dar în general voinţa are autoritatea. Caracteristicile care constituie mintea au fost iniţial parte din chipul lui Dumnezeu; dar toate puterile minţii umane au fost lezate prin căderea omului. Toate au slăbit mai mult sau mai puţin.

Caracteristicile veneraţiei, conştiinciozităţii şi fermităţii formează o combinaţie foarte puternică. Dacă aceste calităţi conduc viaţa, creşterea minţii noi va fi rapidă. Oricine are suficientă capacitate de judecată pentru a hotărî să facă ce este corect şi să servească pe Dumnezeu cu toată capacitatea sa, poate, în ciuda slăbiciunilor cărnii sale, să voiască să trăiască în acord cu standardul divin. Atâta timp cât motivele voinţei sale noi sunt onorabile, el este curat în inimă; şi atâta timp cât menţine acea stare, el are asigurarea că în cele din urmă va putea atinge perfecţiunea prin ascultare.

În timpurile vechi, această puritate a intenţiei inimii a fost tot ceea ce putea avea cineva. Cu o anumită ocazie Iosua a zis: „Cât despre mine, eu şi casa mea vom sluji Domnului” (Iosua 24:15). În această declaraţie bătrânul războinic a manifestat curăţenia inimii — hotărârea minţii de a servi Domnului. David şi toţi ceilalţi Vrednici din Vechime au avut această hotărâre. Aceasta era tot ce puteau ei să facă; şi de aceea au avut această mărturie, că „au fost plăcuţi lui Dumnezeu”. Evrei 11:5, 6, 39.

Oricine are această hotărâre va fi binecuvântat. El va vedea într-o zi lumina feţei lui Dumnezeu. Dacă însă o perioadă de timp el nu va menţine acest standard, între el şi Dumnezeu va fi un nor. Acesta poate fi înlăturat numai prin căinţă şi iertare. Apoi cu psalmistul el poate spune: „Întoarce-te suflete al meu la odihna ta, căci Domnul ţi-a făcut bine”. Ps. 116:7.

De-a lungul veacului Evanghelic, poporul lui Dumnezeu poate avea nu numai această puritate a inimii, sau convertirea la Domnul, întorcându-se la El în plinătatea consacrării prin sângele preţios al lui Cristos, dar şi ceva mai mult. Aceştia pot avea acceptarea divină a acelei consacrări şi conceperea Spiritului sfânt. Ca atare, aceştia sunt copii ai lui Dumnezeu într-un sens deosebit pentru acest veac. Ei pot striga: „Ava, Tată” (Romani 8:15). Pentru aceştia Dumnezeu nu este numai Stăpânitorul Universului, ci Tatăl lor.

În timpul acestui Veac Evanghelic, poporul lui Dumnezeu poate avea binecuvântări speciale, mai mari decât orice a existat înainte. Ei au puterea luminătoare a Spiritului sfânt, care vine prin Cuvântul divin, prin providenţa divină etc. Se cere o iluminare a concepţiilor noastre mentale pentru a putea vedea pe Dumnezeu. Prin urmare, Biserica lui Cristos, care este concepută de Spirit sfânt, Îl poate vedea cu ochii înţelegerii într-un sens în care Vrednicii din Vechime n-au putut.

Dacă ne menţinem curăţenia inimii prin curăţenia minţii, putem avea asigurarea binecuvântărilor viitoare precum şi favoarea şi fericirea din prezent. Dacă acesta este cursul nostru în „viaţa de acum”, avem făgăduinţa Domnului că Îl vom vedea într-un sens foarte special „în viaţa care vine”. Vom fi schimbaţi în fiinţe spirituale şi Îl vom vedea aşa cum este şi vom împărtăşi slava Sa. Oricine are speranţa aceasta în el însuşi, se va curăţa, după cum Domnul este curat. 1 Ioan 3:2, 3.