Vol. 21, Iulie-August 2014, Nr. 5 

EXPERIENŢA CREŞTINĂ — PERSECUŢIE ŞI ÎNCERCĂRI DE FOC

„Toţi cei care voiesc să trăiască în evlavie în Hristos Isus vor fi persecutaţi.” 2 Tim. 3:12.

R 5116 W. T. 15 octombrie 1912 (pag. 323-326)

Evlavia implică un caracter care este stimulat de principiile dreptăţii. În toate procedurile noastre, noi suntem fie drepţi fie nedrepţi, fie buni fie lipsiţi de bunătate, nu după ceea ce unii oameni gândesc despre noi, ci după standardul dreptăţii găsit în Scripturi. De aceea, pentru a dezvolta acel caracter care să-I fie plăcut lui Dumnezeu, noi ar trebui ca în fiecare detaliu al vieţii să analizăm cu atenţie ce este bine şi ce este greşit, potrivit cu acel standard. Acest mod de a proceda este numit scriptural meditare asupra Legii lui Dumnezeu. Când ajungem la acea dezvoltare de caracter în care gândul, cuvântul şi fapta sunt măsurate după principiile dreptăţii, vom fi ajuns la asemănare cu Dumnezeu. Psa. 119:97.

Ceea ce Domnul doreşte să vadă în poporul Său nu este numai o manifestare exterioară a devotării faţă de El şi faţă de fraţii Lui, ci o dezvoltare a iubirii în inima şi în dispoziţiile noastre. Dacă pretindem că ne iubim unul pe altul şi totuşi urmăm un curs al egoismului, cum manifestăm noi iubire? Astfel sf. Ioan ne sfătuieşte să nu iubim numai în cuvânt, ci şi în faptă şi adevăr. 1 Ioan 3:18.

În primul rând, evlavioşii sunt cei care sunt în Isus Cristos, membri ai Corpului Său mistic, care şi-au prezentat trupurile umane ca sacrificii vii, sfinte şi acceptabile pentru Dumnezeu prin meritul marelui Avocat. În al doilea rând, termenul evlavios include pe acei care trăiesc drept, în armonie cu Isus Cristos, chiar dacă se poate să nu trăiască la nivelul deplin al standardului pe care l-a stabilit Domnul, pentru că se dau înapoi de la suferinţa care rezultă din trăirea evlavioasă. În al treilea rând, termenul evlavios include pe unii din trecutul îndepărtat, care, crezând în promisiunea Domnului că „Sămânţa” va veni într-o zi, s-au separat de restul lumii şi, obţinând scopuri noi, idei noi, n-au fost în legătură cu restul rasei deoarece au avut un standard diferit. Evrei 11:13-16.

Vrednicii din vechime au compus această a treia clasă, care a avut parte în suferinţa evlavioşilor şi de asemenea participare la binecuvântare. Moise, de exemplu, a preferat să sufere durere împreună cu poporul lui Dumnezeu, mai degrabă decât să participe la onorurile guvernului egiptean. Deşi adoptat în familia lui Faraon, el a avut respect faţă de promisiunea că Mesia va veni. Prin urmare, a suferit din cauza credinţei sale în promisiune. Astfel toţi patriarhii au dorit să fie în armonie cu Dumnezeu, conform promisiunii Sale făcute lui Avraam, şi din cauza credinţei în acea promisiune au suferit mai multă sau mai puţină persecuţie. Evrei 11:24-26; 36-38.

Cineva ar putea întreba: „De ce trebuie să sufere cei evlavioşi?” Biblia răspunde că păcatul a adus lumea în opoziţie cu Dumnezeu. Unul, deci, care ar fi lăudat de toţi oamenii, n-ar fi în armonie cu aranjamentul divin, căci masele omenirii urmează un curs pe care Domnul nu-l aprobă. Nu spunem că tot ceea ce face lumea este păcătos, ci că standardele lui Dumnezeu sunt atât de înalte, încât din cauza stării lor căzute masele omenirii nu sunt supuse Legii lui Dumnezeu, nici nu pot fi, căci ele sunt carnale, vândute păcatului (Rom. 8:7; 7:14, 15). Cei care doresc să aibă influenţă în lume trebuie să se adapteze prejudecăţilor populare. Dimpotrivă, cei care vreau să fie poporul Domnului trebuie să fie loiali principiilor dreptăţii şi în consecinţă trebuie să meargă în direcţie opusă celei a lumii. Prin urmare, lumea li se va opune.

Din punctul de vedere al lui Dumnezeu, cursul lumii este păcătos. Există o tendinţă în carnea noastră de a merge cu lumea, care trudeşte sub vederi false de diferite feluri, pentru că acel curs este în armonie cu dorinţele cărnii noastre căzute. Prin urmare, a trăi evlavios înseamnă a trăi în opoziţie cu mersul lumii şi al cărnii noastre. Aceasta ar include nu numai a trăi drept şi a evita păcatul etc., ci şi a face sacrificii, acolo unde nu sunt implicate principii. Noi trebuie să fim atenţi însă, ca să nu fim înşelaţi pe această linie. Nu numai că luptăm cu lumea, ci luptăm şi cu spiritele rele din locurile înalte. Efes. 6:12.

ILUSTRAREA ŞIRETLICURILOR LUI SATAN

Uneori vicleniile lui Satan par să fie folosite pentru a-i determina pe cei care încearcă să trăiască evlavios să lupte unul cu altul. Una din uneltirile lui este să facă lucrurile neimportante să pară importante, şi în acest fel să-i facă pe oameni să creadă că luptă pentru dreptate şi că suferinţele pe care şi le atrag asupra lor în acest fel sunt suferinţe pentru dreptate. O altă uneltire este să-i înşele pe oameni să „se amestece în treburile altora”. etru 4:15. Se cuvine deci, ca popor al Domnului, să nu încercăm să îndreptăm noi toate lucrurile din Biserică sau din lume şi să nu intrăm în conflict cu fraţii. Ei, ca şi noi, se trudesc să contracareze influenţele lumii, ale cărnii şi ale diavolului.

Influenţa noastră reciprocă trebuie să fie spre zidire; nu trebuie să le pricinuim altora mâhnire, decât acolo unde suferinţa este absolut necesară. Prin urmare, poporul Domnului trebuie să cultive roadele Spiritului în mod crescând — blândeţe, gentileţe, răbdare, bunătate frăţească, iubire. Cultivarea acestor roade ale Spiritului este o lege în ceea ce priveşte poporul Domnului. Toţi cei care vor să trăiască evlavios în Isus Cristos trebuie să caute să nu cauzeze suferinţă altora — în special celor din casa credinţei.

SUFERINŢA CA CREŞTIN

În timp ce este adevărat că toţi cei care vor să trăiască evlavios în această lume vor suferi în măsura în care ei nu sunt în armonie cu condiţiile rele din prezent, totuşi binecuvântările promise ale Scripturilor sunt pentru cei care trăiesc evlavios în Isus Cristos, cei care sunt creştini. Despre aceştia sf. Petru spune: „Dacă suferă pentru că este creştin, să nu-i fie ruşine”. 1 Petru 4:16.

Un creştin este un urmaş al lui Cristos, unul care şi-a ales partea să sufere cu Cristos, pentru a putea fi şi slăvit împreună cu Domnul (2 Tim. 2:12). Din punctul de vedere al apostolului deci, nimeni n-ar putea suferi ca creştin dacă n-a devenit creştin.

Fiecare experienţă dureroasă pe care a avut-o Domnul a fost suferinţă pentru dreptate — nu numai suferinţele mari, nu numai lupta mare împotriva păcatului, ci şi toate experienţele mici, neplăcute, comune lumii. Fiind „sfânt, nevinovat, fără pată, despărţit de păcătoşi” (Evrei 7:26), pentru El n-a existat nici un motiv să sufere. Noi nu înţelegem că Tatăl Ceresc a prevăzut suferinţe, încercări şi dificultăţi pentru îngerii care sunt în armonie cu El. Nici nu gândim că Isus, fiind un Fiu în deplin acord cu Tatăl, ar fi suferit dacă nu era Legământul Său de sacrificiu. Toate suferinţele Sale au fost din cauză că El a venit în lume pentru a fi Răscumpărătorul omului. Toate au fost părţi ale experienţei Sale necesare.

Suferinţele pe care Domnul nostru le-a îndurat au fost rezultatul activităţii Sale în serviciul Tatălui. Acestea au fost: oboseala Sa, slăbirea Sa după folosirea vitalităţii pentru a vindeca pe alţii, sudoarea Sa cu sânge, loviturile înjositoare şi toate ocările, râsetele batjocoritoare şi cuvintele amare suferite din cauza credincioşiei Sale, la care El S-a supus blând şi liniştit, până când suferinţa de la Calvar a sfârşit existenţa Sa umană.

SUFERINŢELE VENITE DIN MOŞTENIRE NU SUNT SUFERINŢELE LUI CRISTOS

Fără îndoială că suferinţa în general nu este suferinţă cu Cristos, ci cu Adam. Slăbiciunile noastre fizice care sunt moştenite, nu sunt suferinţele lui Cristos. Mai degrabă ar trebui să spunem despre suferinţele lui Cristos că sunt voluntare, nu involuntare. Când apostolul spune că, dacă suferim cu Domnul vom şi domni cu El (2 Tim. 2:12), el se referă la suferinţa pe care o atragem asupra noastră prin credincioşie faţă de Legământul nostru. Sf. Pavel vorbeşte despre împlinirea a ceea ce lipseşte necazurilor lui Cristos pentru Corpul Său, care este Biserica (Col. 1:24). Aceste experienţe nu sunt pentru Adam.

În cazul sf. Pavel, noi credem că a avut vederea slabă ca rezultat al cursului greşit în persecutarea Bisericii; şi acel curs greşit a fost, fără îndoială, în mare parte rezultatul moştenirii. Când apostolul vorbeşte despre suferinţele îndurate din cauza ochilor săi, nu vorbeşte despre ele ca fiind suferinţe ale lui Cristos, ci spune că suferinţa lui a fost un mesager al lui Satan ca să-l supere (2 Cor. 12:7). Am putea deci spune că toate suferinţele fizice care rezultă din moştenire sunt slujitorii lui Satan care ni se opun, cauzându-ne multă dificultate. Totuşi, credem că Domnului Îi place dacă noi ne împotrivim acestor slujitori ai lui Satan.

Dacă am gândi că toate durerile şi suferinţele noastre fizice sunt suferinţe pentru Cristos, atunci am fi obligaţi să gândim şi că defectele noastre mintale sunt suferinţe pentru Cristos. De exemplu, un om care ar avea o mână neputincioasă ar putea avea un temperament relativ liniştit, altul ar putea avea un caracter stricat, care să-l ducă în necaz, care să-l facă să se amestece în treburile altora etc. Astfel dispoziţia sa i-ar cauza suferinţe ca băgăreţ, şi nu pentru Cristos. Pavel ne spune că defectele noastre de caracter sunt fapte ale cărnii căzute (Gal. 5:19-21). Dacă suferinţele care vin asupra noastră din cauza condiţiilor mintale imperfecte sunt suferinţe din moştenire, suferinţele fizice care rezultă din condiţiile fizice imperfecte nu pot fi socotite ca suferinţe pentru Cristos.

În cazul unui creştin, slăbiciunile moştenite şi cele aduse asupra lui prin încălcarea legilor lui Dumnezeu înainte de intrarea sa în familia lui Dumnezeu ca fiu, deşi nu sunt suferinţe pentru Cristos, vor fi în avantajul lui. Acele slăbiciuni Tatăl nostru vede potrivit să le lase asupra noastră, dar ne asigură că harul Său ne va fi de ajuns ( Cor. 12:9). În timp ce înţelegerea acestei griji pentru interesele noastre este umilitoare prin aceea că ne constrânge să fim convinşi de slăbiciunea noastră, totuşi este înviorătoare şi inspiratoare prin aceea că dovedeşte iubirea Tatălui nostru faţă de noi. „Tatăl Însuşi vă iubeşte.” Ioan 16:27.

SUFERINŢA SCHIMBATĂ ÎN AVANTAJUL NOII CREATURI

Dar când cineva a întreprins să urmeze în urmele lui Cristos şi a fost conceput ca Nouă Creatură, prin orice suferinţă ar trece Noua Creatură din cauză că Îl urmează pe Domnul, este o suferinţă ca creştin; şi oricare ar putea fi experienţele noastre în suferinţă, acestea nu sunt neapărat partea fiilor lui Dumnezeu, căci îngerii nu suferă; dar El permite ca Biserica să le aibă pentru a-şi dezvolta şi a-şi cristaliza caracterul. Dacă ne bucurăm că suntem găsiţi vrednici să avem parte de suferinţele din prezent, orice încercare va fi schimbată în avantaj ca parte a experienţei noastre creştine. „Ei nu sunt din lume” (Ioan 17:16). De aceea, toate experienţele noastre trebuie privite ca creştine, pentru corectarea în dreptate şi pentru scopuri educative.

Dar aceasta înseamnă a avea o vedere mai largă, mai adâncă decât cea obişnuită. Sigur că unui creştin nu trebuie să-i fie ruşine cu ceea ce ar putea suferi din cauza loialităţii sale faţă de Domnul, faţă de Adevăr şi faţă de fraţi. În aceste suferinţe el trebuie să-L slăvească pe Dumnezeu şi să fie recunoscător pentru ele. El trebuie să fie bucuros pentru ocazia de a suferi ceva, pentru a-I arăta nu numai Domnului, ci şi lui însuşi că a suferit ceva pentru Cristos. Orice sacrificiu pe care îl facem este pentru scopul suferinţei ca creştin, şi nu trebuie să ne fie ruşine să suferim astfel. 1 Petru 4:16.

SUFERINŢA DIN MOTIVE DE CONŞTIINŢĂ NU ESTE ÎNTOTDEAUNA SUFERINŢĂ PENTRU CRISTOS.

Există alţii care suferă mai mult sau mai puţin decât suferă creştinii, dar ei suferă din punct de vedere lumesc. Oamenii spun uneori: „Acest om din lume îşi are încercările şi suferinţele lui şi arată atâta răbdare, atâta resemnare, încât în mod sigur el suferă ca creştin”. Dar noi nu înţelegem că cineva poate suferi ca creştin dacă nu face paşii necesari care să-l facă creştin. Noi trebuie să privim chestiunile din punctul de vedere al lui Dumnezeu. Fără îndoială că mulţi care nu erau creştini au suferit ca creştini din punct de vedere uman. În Evul Mediu mulţi au fost omorâţi pentru principiu. În zilele noastre există oameni care nu dau nici o dovadă că sunt creştini, dar care mai bine ar muri decât să vadă că Biblia este scoasă din şcolile publice. Deşi ei nu înţeleg Biblia, totuşi dacă acestea ar fi timpuri de persecuţie, mulţi ar muri pe rug pentru a păstra Biblia în şcolile publice.

Noi nu putem deosebi întotdeauna dacă suferinţa este pentru Cristos. Dar acolo unde oamenii au suferit de dragul conştiinţei, ei şi-au cultivat astfel caracterul şi vor primi o binecuvântare în Veacul care vine pentru acea suferinţă. În prezent nu există decât o singură uşă de intrare ca membru în Corpul lui Cristos — ascultare până la moarte. Suferinţa pentru Cristos, după cum am văzut, nu este suferinţa obişnuită, comună tuturor celor din starea căzută, ci numai acele experienţe care sunt rezultatul mai direct al urmării exemplului lui Cristos în susţinerea adevărurilor nepopulare şi în arătarea erorilor populare. Acestea au fost cauzele suferinţelor lui Cristos şi acestea vor fi cauzele suferinţei, ale persecuţiei şi ale pierderilor pentru toţi cei care urmează în urmele Lui. Aceştia vor avea părtăşie în suferinţele Lui acum, şi în cele din urmă vor fi socotiţi vrednici să aibă parte de răsplata dată pentru credincioşie faţă de principiu.

De-a lungul Veacului Evanghelic această cale a însemnat muncă sacrificatoare de sine şi îndurare a dispreţului în semănarea şi udarea doctrinelor lui Cristos. Acum, la sfârşitul Veacului, înseamnă o fidelitate şi îndurare asemănătoare în lucrarea Secerişului care este acum în desfăşurare — credincioşie chiar până la depunerea vieţii, fie că aceasta va fi cerută prin procesul treptat al împlinirii ei în serviciul Învăţătorului, o moarte zilnică, fie că va fi adusă mai brusc printr-o moarte de martir.

RETRAGEREA DE LA SUFERINŢĂ

Domnul nostru ne previne că la sfârşitul Veacului Evanghelic, mulţi care au dragoste pentru Cristos vor permite ca iubirea lor să se răcească din cauza nelegiuirii şi păcatului din lume (Mat. 24:12). Pentru aceştia va fi o probă a decide dacă vor urma pe Domnul în sacrificiu de sine ca ucenici ai Săi, sau vor lua parte la spiritul lumesc. Vedem această probă în acţiune acum. Un număr foarte mare de oameni care se numesc cu numele lui Cristos, care Îl iubesc cu adevărat pe Domnul, care apreciază mult caracterul Lui, cărora le-ar plăcea să vadă că cel drept prosperă, cu toate acestea nu se gândesc să devină o privelişte în faţa oamenilor. Lor le-ar plăcea să fie drepţi, să umble onorabil şi să aibă favoarea oamenilor ca buni cetăţeni. Dar să fie urmaşi fierbinţi şi credincioşi ai Domnului — în „vorbire de rău şi în vorbire de bine” (2 Cor. 6:8) — credinţa şi zelul lor nu sunt suficiente pentru a suporta proba.

Domnul Isus ne face invitaţia să devenim comoştenitori cu El. El ne-a informat foarte clar că urmarea în urmele Sale va însemna încercări şi dificultăţi în trup. El spune: „În lume veţi avea necazuri” (Ioan 16:33). Sf. Pavel repetă sentimentul, spunând: „În împărăţia lui Dumnezeu trebuie să intrăm prin multe necazuri”; şi din nou în textul nostru el accentuează ideea spunând: „Toţi care voiesc să trăiască în evlavie în Hristos Isus vor fi persecutaţi” (Fapt. 14:22; 2 Tim. 3:12). Nu există alt mod de a intra în Împărăţie decât prin sacrificiu de sine, omorârea cărnii, înjosirea ei. În măsura în care Noua Creatură creşte, vechea creatură piere, până când sacrificiul va fi fost completat în moarte.

Poporul Domnului trebuie să înţeleagă bine termenii şi condiţiile în baza cărora a fost chemat. De aceea n-ar trebui să li se pară ciudat când vin încercări peste ei, nu contează cât de înfocate, nu contează cât de severe. Apostolul Pavel sfătuieşte iubitor Biserica: „Preaiubiţilor, nu vă miraţi de prigonirea ca de foc din mijlocul vostru, care a venit peste voi ca să vă încerce, ca şi cum vi s-ar întâmpla ceva neobişnuit; dimpotrivă, bucuraţi-vă, întrucât aveţi parte de suferinţele lui Hristos, ca să vă bucuraţi nespus de mult şi la descoperirea slavei Lui. Dacă sunteţi batjocoriţi pentru Numele lui Hristos, ferice de voi, fiindcă Duhul slavei şi al lui Dumnezeu Se odihneşte peste voi” (1 Petru 4:12-14). Domnul trebuie să fie nu numai Instructorul, dar şi Rafinatorul, ca să cureţe zgura, pentru a putea fi pregătiţi să aibă parte cu Cristos în Împărăţia de „slavă, cinste şi nemurire”. Rom. 2:7.

ÎNCERCĂRI DE LA FRAŢI FALŞI

Scripturile învaţă clar că Biserica trebuie să se aştepte la încercări speciale printre fraţi. Şi noi găsim a fi adevărat că cele mai grele încercări ale noastre nu vin din afară, ci, după cum spune de fapt apostolul, se vor ridica „fraţi mincinoşi, furişaţi şi strecuraţi printre noi”, pentru a face rău turmei în general, prin ambiţie personală (t. 20:30). Aceasta devine o probă nu numai pentru Biserică, ci pentru toţi cei care vin în contact cu noi, căci dacă un membru suferă, toţi membrii suferă împreună cu el. or. 12:26.

De aceea, nu trebuie să gândim că este ceva ciudat dacă sunt încercări şi dificultăţi şi dacă se ridică mai multă sau mai puţină dispută în Biserică. Noi trebuie să cultivăm gentileţea, blândeţea, răbdarea, bunătatea iubitoare faţă de toţi. Cu toate acestea, dacă se ridică o dispută printre poporul Domnului, trebuie să recunoaştem că aceste lucruri sunt inevitabile printre cei care au Adevărul. Capetele noastre sunt imperfecte şi în consecinţă se cere ceva timp ca să vină în armonie cu învăţăturile Cuvântului Domnului. Chiar disputa face viaţa activă şi este mai bună decât o stare moartă — a nu-ţi păsa ce se vorbeşte şi ce nu se vorbeşte. Cu toate acestea, cei care au zel ar trebui să fie atenţi să manifeste Spiritul Domnului, aşa cum este indicat mai sus — gentileţea, răbdarea, blândeţea, bunătatea frăţească, iubirea, umilinţa.

Nu priviţi ca ceva ciudat că există încercări înfocate printre voi, ridicându-se din cauza unuia sau altuia, că vor fi deosebit de severe pentru voi. Cei cu care veniţi în contact vă vor cauza suferinţă, din cauza zelului vostru, a înţelegerii lor greşite, a imperfecţiunii lor etc. De asemenea, şi voi puteţi fi o cauză de încercare pentru alţii. Toate aceste încercări înfocate vor lucra spre binele vostru. Este mult mai bine să fiţi printre cei care sunt fierbinţi în spirit decât să fiţi printre cei care sunt căldicei şi astfel să pierdeţi privilegiul de a fi unul din cei care urmează în urmele lui Cristos. Poate că acei care sunt căldicei vor învăţa o lecţie în Timpul Necazului. Dar Turma Mică trebuie să-şi înveţe lecţia în prezent — permiţând ca experienţele vieţii să lucreze pentru ei mai presus de orice măsură o greutate veşnică de slavă. or. 4:17.

Cunoştinţa noastră despre Dumnezeu este limitată; totuşi este numai ceea ce trebuie să aşteptăm de la Tatăl Ceresc, că oricine este acceptat de El ca fiu va avea iubirea şi grija divină în supravegherea afacerilor sale, care vor face ca toate lucrurile să lucreze spre binele lor. Deoarece Domnul este Păstorul nostru, nimeni nu poate să ne smulgă din mâinile Sale (Ioan 10:28, 29). Îi suntem aşa de dragi ca lumina ochilor. Cel care a început o lucrare bună în noi este în stare s-o desăvârşească în ziua lui Isus Cristos (Fil. 1:6). Astfel, cu cât avem mai multă credinţă, cu atât apreciem mai mult textul: „Dar ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor care iubesc pe Dumnezeu, al celor care sunt chemaţi după planul Său” (Romani 8:28). Aceasta include chiar lucrurile care par a fi foarte contrare, foarte rele, foarte dezavantajoase.

Domnul nostru a spus: „Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis Tu” (Ioan 17:3). A cunoaşte pe Tatăl înseamnă a fi în părtăşie cu El, a-L cunoaşte în mod intim. Experienţa confirmă acest fapt. Cu cât suntem mai ascultători în calitate de copii, cu atât mai intimă este cunoştinţa noastră cu El. Şi dacă suntem necredincioşi, chiar pentru puţin timp, nu vom reuşi să ne dezvoltăm pe linie spirituală. Dar în măsura în care căutăm să umblăm pe căile Lui, devenim intimi cu El în sensul special în care un copil îl cunoaşte pe tatăl său. Această cunoştinţă ne dă încrederea că El ne poartă de grijă în calitate de copii ai Săi şi face ca toate lucrurile să lucreze spre binele nostru. Rom. 8:28; 1 Ioan 1:6, 7.

COOPERAREA CU DUMNEZEU DUPĂ TOATĂ

CAPACITATEA NOASTRĂ

Observăm însă că sf. Pavel spune că toate lucrurile lucrează împreună spre bine, nu spre cel mai bine. Dumnezeu are ceva de-a face în privinţa alegerii răsplăţii Sale şi a posibilităţilor noastre. Îngerii lui Dumnezeu însă, ascultători de El, n-ar putea deveni arhangheli, nici heruvimi. Ascultarea le aduce cea mai mare bunăstare pe planul lor. Aşa este şi cu noi. Nu putem primi ce este cel mai bun pentru motivul că El deja l-a dat lui Isus Cristos, pe care L-a pus alături de El, la dreapta Lui în putere, glorie şi onoare. 1 Petru 3:22.

Apoi, această promisiune nu este o garanţie că toate lucrurile în viaţă vor lucra împreună pentru cel mai mare bine al nostru ca şi cum noi n-am avea nici voinţă nici alegere în această problemă. Noi să nu spunem: „Mă resemnez cu totul; Domnul a spus că toate lucrurile vor lucra împreună pentru cel mai bine, şi dacă pierd ocaziile de serviciu voi spune: „O, bine, toate acestea sunt pentru cel mai bine”.” A gândi aşa este o greşeală, căci evident nu aceasta este ideea.

După ce am devenit Noi Creaturi în Cristos şi copii ai lui Dumnezeu, El ne lasă o anumită măsură de alegere. Depinde foarte mult de noi ce vom face, dacă vom face progres sau vom sta în loc, sau vom merge înapoi. Noi nu putem spune că dacă cineva a pierdut Chemarea de Sus, experienţele lui vor fi cele mai bune posibile; şi că dacă a mers în Moartea a Doua, soarta lui a fost cea mai bună. Dar putem spune că această scriptură înseamnă că Dumnezeu e gata să ne dea ce este mai bun din ceea ce are El, în teremenii şi condiţiile Legământului pe care l-a făcut cu noi.

Legământul nostru este de sacrificiu. Există anumite legi şi principii care nu trebuie să fie încălcate. Pe această linie Domnul nostru ne spune că Tatăl îi va stabili pe cei ce sunt alături de Domnul, care au demonstrat cel mai mult din Spiritul Răscumpărătorului. El nu pune pe nimeni în această poziţie sau în Împărăţie în mod arbitrar. Caracterul Lui, Cuvintele Lui sunt garanţia că El va face din noi ceea ce El poate face mai bun, chiar dacă în acelaşi timp recunoaşte voinţa noastră ca de maximă importanţă.

Iehova nu caută pe aceia care trebuie să fie forţaţi să devină copii ai Săi. Domnul nostru a spus că Tatăl caută pe aceia care I se închină în duh şi în adevăr (Ioan 4:23). Noi trebuie să lucrăm cu toată capacitatea noastră. Dar cu toată poticnirea noastră, Domnul este garant că nu ne va părăsi dacă suntem credincioşi, şi va face chiar poticnirea să lucreze spre binele nostru. Cei care pierd coroana pot ieşi prin mare strâmtorare cu clasa Mulţimii Mari. Acesta este cel mai bun lucru posibil pentru ei sub aranjamentul divin. Pentru cei care merg în Moartea a Doua, soarta lor nu va fi cea mai bună pentru ei; dar va fi cel mai bine pentru întregul univers, ca aceia care nu sunt în armonie cu dreptatea să fie şterşi din existenţă.