„CUVÂNTUL A DEVENIT TRUP”

R 5064 W. T. 15 iulie 1912 (pag. 228-231)

Minţile noastre limitate întâmpină dificultăţi în înţelegerea unora dintre lucrurile adânci ale Scripturii, din cauza insuficienţei cunoştinţei şi experienţei noastre. Tot ceea ce cunoaştem despre existenţa preumană a Domnului nostru este revelat în Cuvântul lui Dumnezeu. Scripturile afirmă că Domnul nostru a fost bogat şi a devenit sărac; nu că a rămas bogat şi a părut că a devenit sărac; ci în realitate a devenit sărac pentru ca noi să ne putem îmbogăţi. Apostolul spune că El S-a dezbrăcat de acele condiţii pe care le-a avut înainte de a deveni om şi a luat chipul unui servitor. A fost făcut trup. Explicaţia este dată astfel: „Mi-ai pregătit un trup”, un trup uman, şi astfel a fost făcut „cu puţin mai prejos decât îngerii, … din pricina morţii pe care a suferit-o”. Evrei 10:5; 2:9.

Punând împreună afirmaţiile scripturale asupra subiectului, avem aceasta: În existenţa Sa preumană, Domnul nostru a fost Logosul, „Începutul creaţiei lui Dumnezeu”, Alfa în toată creaţia lui Dumnezeu, şi Omega, prin aceea că Iehova L-a creat numai pe Acesta singur. Despre Logos este scris: „Toate au fost făcute prin El, şi nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El” (Ioan 1:3). El a fost pe planul spiritual, lângă Tatăl.

În Planul Divin al Veacurilor, formulat cu mult timp înainte, Domnului nostru I s-a făcut o propunere în vederea răscumpărării omenirii; a fost făcută prevederea ca, dacă va fi ascultător de voinţa Tatălui, Logosul să primească o înălţare şi mai mare, chiar la natura divină. Pentru această bucurie pusă înaintea Lui, Domnul nostru a făcut diferiţii paşi necesari pentru a completa marea lucrare de răscumpărare. Contractul în care a intrat cu Tatăl a fost unul care a implicat multă umilire. Deşi a fost un sacrificiu al puterii, onoarei şi gloriei, totuşi niciun sacrificiu al vieţii n-a fost implicat în primul pas făcut; şi anume, acceptarea aranjamentului Tatălui ca să fie făcut trup; să devină o fiinţă umană; să renunţe la existenţa Sa de pe planul ceresc.

Iniţial, ca Logos, Domnul nostru a fost un suflet pe planul spiritual, în sensul că orice fiinţă inteligentă este un suflet; căci cuvântul „suflet” înseamnă fiinţă; şi transferarea principiului vieţii într-un corp uman L-a adus pe planul pământesc. Principiul vieţii a fost acelaşi cu cel avut înainte, de aceea personalitatea a fost aceeaşi. A fost important să aibă identitatea minţii; şi aceasta a avut-o prin aranjament divin.

UN CORP DAT PENTRU SCOPUL MORŢII

Scripturile nu explică felul cum scânteia de viaţă care aparţinea fiinţei spirituale cunoscută ca Logosul a fost transferată pe planul uman. Când Domnul nostru a fost astfel schimbat, El a făcut numai pasul pregătitor ca să devină jertfa pentru păcătoşi. În starea Lui preexistentă n-a putut să dea preţul corespunzător pentru Adam; căci nu avea viaţa umană pentru a o oferi. Dar când a devenit fiinţă umană şi a ajuns la vârsta maturităţii, a fost în starea de a fi jertfă pentru păcat.

Am spune că Domnul nostru ca fiinţă umană a fost acelaşi suflet ca în starea Sa preexistentă; căci a avut acelaşi principiu de viaţă ca înainte; şi că atunci când a devenit om, n-a murit ca fiinţă spirituală. Scripturile declară că Domnul nostru „a devenit trup”, fiinţă umană; şi că deosebirea dintre El şi omenire în general a fost că El era perfect — „sfânt, nevinovat, nepătat şi despărţit de păcătoşi” — despărţit de restul rasei umane (Evrei 7:26). Scripturile explică de asemenea că această deosebire a rezultat din faptul că El a fost conceput în mod special. Principiul vieţii prin care a fost conceput a venit direct de la Tatăl Ceresc.

Această explicaţie este total diferită de teoria cunoscută ca teoria încarnării. Teoria încarnării este că o fiinţă spirituală a luat în posesie o fiinţă omenească — s-a încarnat, a locuit în trup, în acelaşi mod în care unii sunt posedaţi de spirite rele, care locuiesc în ei. Aceasta, credem noi, este o idee greşită cu privire la Domnul nostru, idee care a venit din Evul Mediu. Nu există nimic în Scripturi despre încarnare. Scripturile nu spun că trupul Domnului nostru a murit în timp ce fiinţa spirituală din El a rămas vie. Dar Biblia spune că Domnul nostru a lăsat gloria pe care o avusese la Tatăl şi la înfăţişare a fost găsit ca un om; că S-a umilit până la moarte, chiar moarte de cruce; că „a fost omorât în trup”. Ioan 17:4, 5; 1 Petru 3:18; Fil. 2:8.

„A DEVENIT TRUP ŞI A LOCUIT PRINTRE NOI”

Din ceea ce cunoaştem despre copilărie, noi o recunoaştem ca perioada de dezvoltare. Şi astfel citim despre Domnul nostru: „Iar Copilul creştea şi Se întărea, fiind plin de înţelepciune; şi harul lui Dumnezeu era peste El … Şi Isus creştea în înţelepciune, în statură şi în har faţă de Dumnezeu şi faţă de toţi oamenii” (Luca 2:40, 52). Mintea Lui nu avea toate experienţele şi inteligenţa stării Sale preexistente. Citim că El creştea în înţelepciune. Mintea Sa creştea. Bineînţeles, fiind perfect El învăţa mult mai rapid şi mai corect decât alţii; şi aceasta explică faptul că încă pe când era copil a fost în stare să-i pună în încurcătură pe Învăţaţii Legii. Cu aceste calităţi naturale ale minţii, El a fost în stare să înţeleagă situaţia, să-Şi însuşească repede lucrurile.

Sf. Luca ne spune că la vârsta de doisprezece ani Domnul nostru i-a însoţit pe mama Sa şi pe Iosif la Ierusalim. Copiii evrei erau obişnuiţi să frecventeze serviciile religioase; şi era un obicei ca băieţii evrei să facă o consacrare la vârsta la care a făcut-o Isus. Isus ştia că El era diferit de alţi băieţi. Foarte probabil că El le-a spus faptele legate de naşterea Sa miraculoasă. Unii presupun că a fost chiar acuzat că a avut o naştere nelegitimă. Dar deoarece nu avem o cunoştinţă clară despre aceasta, trebuie să ne limităm la Scripturi.

Domnul nostru a venit în lume într-un mod miraculos cu scopul de a împlini profeţiile, care trebuiau să se împlinească în El. În mod firesc, El S-a folosit de prima ocazie ca să Se convingă de cerinţe. Când la vârsta de doisprezece ani a aflat de la Învăţaţii Legii că nu-Şi putea asuma funcţia preoţească pe când era încă băiat, n-a mai făcut nicio încercare, ci a fost supus părinţilor, sau Mariei şi soţului ei, care în mod cuvenit erau tutorii Lui, până când a ajuns la vârsta de treizeci de ani, când primul Său pas a fost să Se consacre pe deplin.

„VIN SĂ FAC VOIA TA”

Domnul nostru la vârsta de treizeci de ani desigur că a avut multă cunoştinţă, pe care Adam n-a avut-o când a fost în încercare. Domnul nostru avea ceva cunoştinţă despre ceea ce constituie păcatul şi pedeapsa lui. Avea de asemenea cunoştinţă despre faptul că Dumnezeu aranjase pentru răscumpărarea omenirii, prin marele Mijlocitor al Noului Legământ — un Mântuitor, un Răscumpărător, un Eliberator. El ştia că incapacitatea altora de a ţine Legea Divină scrisă în Decalog şi capacitatea Lui de a ţine acea Lege, constituia deosebirea dintre El şi ceilalţi.

Fără îndoială că mama Domnului nostru Îi spusese despre naşterea Lui miraculoasă şi despre mesajul care venise prin Gabriel şi despre profeţia Anei şi a lui Simeon. Şi El avea în minte profeţia cu privire la El şi la viitorul marelui Mesia care trebuia să vină şi să elibereze lumea. Toată această cunoştinţă era foarte valoroasă.

Dar lucrul care evident Îi lipsea Domnului nostru era cunoaşterea lucrurilor mai adânci ale Scripturilor. Evident că El a găsit nedumeriri în Biblie; căci nu primise Spirit sfânt. Deşi era mai calificat să înţeleagă aceste lucruri decât era rasa căzută, totuşi, după cum spune apostolul, „omul natural nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu … şi nici nu le poate cunoaşte, pentru că ele se înţeleg duhovniceşte” (1 Cor. 2:14). Isus nu fusese conceput de Spirit sfânt; de aceea n-a avut înţelegerea profeţiilor şi a simbolurilor.

„CERURILE I S-AU DESCHIS”

Toată această cunoştinţă a început să-I vină când a fost conceput de Spirit sfânt. El a început să înţeleagă lucrurile mai înalte, lucrurile adânci ale lui Dumnezeu. Înţelesese într-o măsură despre Mielul care a fost junghiat ca jertfă pentru păcat şi lucrurile despre îndepărtarea păcatului, dar nimic pentru a-L identifica pe Cel care urma să fie marele Eliberator sau să explice ilustraţiile minunate din Scripturi. De îndată ce a fost conceput de Spirit sfânt, El a început să vadă că dacă va vrea să domnească, aceasta va fi printr-o manifestare a loialităţii faţă de Dumnezeu şi de dreptate. De îndată ce a fost iluminat, El a văzut lucrurile aparţinătoare de suferinţă.

În timpul misiunii Sale pământeşti, Domnul nostru a învăţat ascultare prin lucrurile pe care le-a suferit (Evrei 5:8). Şi astfel a primit marea iluminare care a fost un ajutor atât de puternic pentru El — întocmai cum este pentru noi o mare iluminare să vedem termenii şi condiţiile chemării noastre — că trebuie să mergem în urmele Domnului nostru dacă vrem să domnim împreună cu El.

Chiar în ce mod lucrurile mai înalte I-au fost revelate Domnului nostru, noi nu putem şti. Sf. Pavel ne vorbeşte despre minunatele revelaţii care i-au fost făcute. Fără îndoială că Domnul nostru a avut şi El revelaţii, dar exact ce I-a fost revelat astfel, pentru a putea înţelege condiţiile Sale preumane etc., nu putem şti. Nici nu ştim cum toate faptele şi experienţele din perioada anterioară a existenţei Sale, înainte de a deveni trup, au putut fi întipărite dintr-odată în mintea Sa. Acelaşi Dumnezeu care este în stare să ne dea un corp spiritual care va asimila toate experienţele vieţii actuale, a putut întipări şi în Isus toate experienţele pe care le avusese.

Amintirea experienţelor anterioare nu I-a fost dată în timpul copilăriei; căci atunci El creştea în cunoştinţă şi statură, şi în favoarea lui Dumnezeu şi a oamenilor. Credem că amintirea a venit la timpul consacrării la Iordan; şi că acolo I s-a dat nu numai amintirea experienţelor anterioare cu Tatăl şi a trecutului îndepărtat, ci I s-a dat şi lumină asupra Scripturilor, aşa încât să poată înţelege deplina semnificaţie a ceea ce făcuse când S-a predat în consacrare.

Pe măsură ce „cerurile” continuau să I se deschidă Domnului nostru, El vedea că experienţele lui Mesia, care nu puteau fi poruncite sub Legământul Legii, urmau totuşi să fie privilegiile Sale, aşa cum le vedea a fi voinţa divină, aşa cum le vedea a fi Legea Divină în profeţii. După cum o oaie ar fi mută înaintea celor care o tund, tot aşa şi El, nu S-a răzvrătit când I-au fost luate drepturile. Ştia că va fi dat la moarte; şi că va fi o victimă nevinovată. El va fi Cel răstignit, antitipul şarpelui de aramă.

Fiind consacrat pentru a îndeplini toate lucrurile scrise în Carte, Isus a fost pe deplin pregătit pentru fiecare experienţă a Sa. Vedem că aceasta este şi semnificaţia acelei ilustraţii frumoase din Apocalipsa, a sulului pecetluit cu şapte peceţi. S-a făcut vestirea: „Cine este vrednic să deschidă Cartea şi să-i rupă peceţile?” (Apoc. 5:2). Până la timpul respectiv nimeni nu fusese găsit care să poată deschide Cartea. Dar atunci Domnul nostru a fost găsit vrednic să deschidă Cartea, şi Lui I s-a dat toată cunoştinţa Planului divin, pentru a putea împlini aceste lucruri prin sacrificarea cărnii.

La consacrarea Sa la Iordan, Domnul nostru a renunţat la viaţa umană — a renunţat la toate drepturile şi privilegiile ca fiinţă umană. Scopul final al acestei depline renunţări la viaţa Sa a fost ca El să poată aduce viaţă veşnică omenirii. Aranjamentul Tatălui însă a fost ca El să-şi poată reţine personalitatea, identitatea. Dar după ce a fost conceput de Spirit sfânt a fost o Nouă Creatură; şi ca Nouă Creatură a avut corpul uman în care să-Şi dezvolte caracterul, în care să-Şi aibă experienţele. Această Nouă Creatură a fost dezvoltată până la perfecţiune în timpul celor trei ani şi jumătate ai misiunii Sale, şi a fost pregătită pentru corpul spiritual care Îi fusese promis.

Dacă Domnul nostru n-ar fi fost găsit perfect, credincios, loial, în starea Sa preumană, El n-ar fi avut niciodată acest privilegiu de a deveni om şi Răscumpărătorul oamenilor. Datorită ascultării Sale ca om, El a primit o glorie mai mare, nemurire. A fost perfect sub toate condiţiile favorabile dinainte de a deveni om; a fost credincios ca om, şi fiind glorificat este încă credincios. De aceea El menţine aceeaşi relaţie cu Dumnezeu şi cu dreptatea pe care a avut-o întotdeauna. În consecinţă, El n-a avut o nevoie specială de vreunul din acele lucruri care să-I ajute la formarea caracterului; căci n-a dat dovadă de niciun defect care să fie îndreptat. Dar putem presupune că experienţele pe care le-a avut în starea Sa preexistentă şi în timp ce era om şi de când a fost glorificat, toate au cooperat pentru a-I face caracterul inteligent şi loial în cel mai înalt sens.

„ŞI-A ARĂTAT SLAVA”

Să examinăm unele Scripturi care ar putea fi înţelese a implica faptul că Domnul nostru a avut o amintire clară a experienţelor Sale preumane cu Tatăl.

(1) „Isus, deci, răspunzând le-a zis: „Adevărat, adevărat vă spun că Fiul nu poate să facă nimic de la Sine, ci numai ce vede pe Tatăl făcând; şi tot ce face Tatăl, face şi Fiul întocmai”” (Ioan 5:19). Aceste cuvinte au fost folosite în legătură cu vindecarea bolnavilor. Ele desigur nu înseamnă că Domnul Îl văzuse pe Tatăl vindecând bolnavi; ci văzuse voinţa Tatălui, Planul Tatălui.

Domnul nostru doar împlinea voia Tatălui cu privire la El: „Atunci se vor deschide ochii orbilor, se vor deschide urechile surzilor; atunci şchiopul va sări ca un cerb” etc. (Isaia 35:5, 6). Aceste minuni de vindecare au fost unele dintre lucrurile pe care urma să le facă, după cum este scris în Scripturi. El ştia că urma să facă aceste minuni şi că ele erau o preumbrire a lucrurilor care vor fi făcute curând. După cum citim: „Isus a făcut acest început al semnelor Lui … El Şi-a arătat slava.” Ioan 2:11.

(2) „Eu am fost aşezată din veşnicie, înainte de orice început, înainte de a fi pământul. Am fost adusă când încă nu erau adâncuri, când nu erau izvoare încărcate cu ape; am fost adusă înainte de aşezarea munţilor, înainte de a fi dealurile” (Prov. 8:23-25). Acest pasaj poate fi văzut, fie ca o profeţie a ceea ce Domnul nostru a înţeles despre starea Sa anterioară, fie ca o figură de stil arătând înţelepciunea lui Dumnezeu de-a lungul veacurilor. Şi deoarece Înţelepciunea lui Dumnezeu este în mod special revelată prin Domnul nostru Isus, aceasta a fost astfel o preumbrire a ceea ce Isus putea să ştie cu privire la starea Sa preumană.

(3) Când Domnul nostru la vârsta de doisprezece ani a întrebat: „Oare nu ştiaţi că trebuie să fiu în cele ale Tatălui Meu?” (Luca 2:49), El Îl avea în minte pe Tatăl Ceresc, aşa cum orice copil consacrat al lui Dumnezeu s-ar putea gândi la El. Din informaţia pe care o primise de la mama Sa, Maria, El ştia despre naşterea Sa miraculoasă şi despre misiunea Sa specială în lume. Mama Sa ştia că El nu putea fi drept cu privire la Sine şi la misiunea Sa dacă nu I-ar fi vorbit despre aceste lucruri. Spunându-I-se că fusese în mod special sfânt şi născut miraculos chiar pentru acest scop, El S-a întors spre Maria şi a întrebat: Este posibil ca tu să nu ştii că Eu trebuie să fiu în cele ale Tatălui Meu? Nu Mi-ai spus tu despre acest lucru? A fost surprins ca Maria şi Iosif să nu înţeleagă că acesta era chiar lucrul pe care El trebuia să-L facă.

MEMORIA, MIJLOCUL DE IDENTIFICARE

(4) Afirmaţia Domnului nostru, „Mai înainte de a fi fost Avraam, Eu sunt” (Ioan 8:58), serveşte la identificarea omului Isus cu starea Sa anterioară, ca Logos înainte de a fi fost făcut trup şi a locui printre noi. El este acelaşi şi astăzi, deşi a fost primit pe planul spiritual. El spune: „Cel viu. Am fost mort, şi iată, sunt viu în vecii vecilor” (Apoc. 1:18). La origine a fost pe planul spiritual. Mai târziu, ca om a trăit, a murit. La înviere a fost făcut viu pe planul spiritual, mai presus de îngeri, de domnii şi puteri. Dar identitatea, personalitatea este aceeaşi.

Şi putem uşor crede că amintirea lucrurilor trecute există încă la Domnul nostru. Gândim de asemenea că El Îşi aminteşte experienţele pe care le-a avut în trup şi de asemenea pe acelea pe care le-a avut înainte de a fi făcut trup. Altfel nu S-ar putea identifica pe Sine. Memoria pare să fie mijlocul de identificare a personalităţii noastre. Nimic din această scriptură nu pare să implice că Domnul nostru S-a născut în lume cu o cunoştinţă a tuturor experienţelor Sale anterioare. După consacrare a primit cunoştinţa prin ceva mijloc pe care noi nu suntem destul de mari să-l înţelegem — printr-o putere folosită de Tatăl; căci Tatăl are toată puterea.

(5) „Isus Hristos este acelaşi ieri şi azi şi în veci” (Evrei 13:8). Această afirmaţie nu L-ar identifica pe Domnul nostru cu starea Sa anterioară, căci în starea Sa preexistentă n-a fost Isus. A fost numit Isus la naştere. A devenit Isus Cristos la botezul Său. „Prin cunoştinţa Lui, Slujitorul Meu Cel drept va îndreptăţi pe cei mulţi şi va purta nelegiuirile lor” (Is. 53:11). Domnul nostru a început să poarte nelegiuirile lumii la consacrare şi a sfârşit această lucrare la răstignire. De atunci El socoteşte anumite persoane ca membri ai Săi. Când a venit Spiritul sfânt peste El şi I s-au deschis cerurile, probabil a primit cunoştinţa care Îl va face în stare să învingă.

Înainte de consacrare, când Domnul nostru era om perfect aşa cum a fost Adam, noi nu ştim ce forţă au avut ispitirile lui Satan; dar când mintea I s-a deschis, atunci Satan a venit să-L ispitească tocmai pe linia lucrării Sale, pe linia consacrării pe care deja o făcuse. Satan a încercat să-I înfrângă consacrarea şi să zădărnicească completarea ei. Câtă cunoştinţă a avut Domnul nostru, noi nu ştim; dar Tatăl Ceresc I-a dat suficientă pentru a-L face capabil să iasă biruitor. Aşa este şi cu noi. Domnul nostru ne dă cunoştinţă despre El şi despre Tatăl. El ne arată legătura dintre suferinţele din acest timp prezent şi gloriile care urmează. Astfel, prin cunoştinţă, tuturor membrilor Corpului acestui Mare Servitor Drept le va fi permis să iasă „mai mult decât biruitori” prin harul Său.

OMUL NATURAL NU POATE ÎNŢELEGE LUCRURILE SPIRITUALE

(6) „Adevărat, adevărat îţi spun că noi vorbim ce ştim şi mărturisim ce am văzut şi voi nu primiţi mărturia noastră” (Ioan 3:11). Aluzia este că Domnul nostru putea să vorbească despre lucruri cereşti, dar că nu era dispus s-o facă, deoarece Nicodim şi alţii găseau că le era greu să primească până şi lucrurile pământeşti. Cum putea Isus să le vorbească despre lucrurile cereşti? Se poate ca până la acel timp El să fi avut amintiri despre starea Sa preexistentă.

Noi trebuie să vorbim despre lucruri cereşti, dar nu omului natural. „Să nu aruncaţi perlele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare şi să se întoarcă să vă sfâşie” (. 7:6). Domnul nostru a spus că avea multe lucruri să le spună ucenicilor, dar ei nu le puteau primi până când avea să vină Spiritul sfânt (Ioan 16:12, 13). Şi „Duhul Sfânt încă nu era, fiindcă Isus nu fusese încă slăvit” (Ioan 7:39). „Dar omul natural nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt o nebunie; şi nici nu le poate cunoaşte, pentru că ele se înţeleg duhovniceşte”; „Nouă însă Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său; căci Duhul cercetează totul, chiar şi lucrurile adânci ale lui Dumnezeu” (1 Cor. 2:14, 10). Acum, dacă Duhul Sfânt ne descoperă nouă unele din lucrurile adânci, cu cât mai mult mintea perfectă a Domnului nostru a putut pătrunde în aceste lucruri sfinte?

„SLAVA PE CARE O AVEAM CU TINE”

(7) Cuvintele Domnului nostru, „Şi acum, Tată, preamăreşte-Mă la Tine Însuţi cu slava pe care o aveam cu Tine înainte de a fi lumea” (Ioan 17:5), n-ar însemna că El n-a avut nicio cunoştinţă despre viitoarea Sa parte la natura divină. El avea asigurarea Scripturilor, dintre care una era că El va fi foarte înălţat; alta că Domnul Îi va da Împărăţia; alta spune că Iehova Dumnezeu „Îi va da partea Lui la un loc cu cel mare şi va împărţi prada cu cel puternic, pentru că S-a dat pe Sine Însuşi la moarte” (Is. 53:12); IAR ALTA SPUNE: „DOMNUL a jurat şi nu-I va părea rău: „Tu eşti preot în veac după rânduiala lui Melhisedec”” (Ps. 110:4). El trebuia să fie atât Preot cât şi Rege, de o stare şi onoare foarte înalte.

Probabil că Domnul nostru a ştiut aceste lucruri pe deplin după ce a fost conceput de Spirit sfânt, aşa cum sf. Pavel a fost răpit până la al treilea cer şi a primit cunoştinţă despre lucruri minunate „pe care nu-i este îngăduit omului să le rostească” ( Cor. 12:4). Şi astfel este foarte probabil că Domnul nostru Isus a avut o revelaţie specială; fiindcă citim că El a spus: „După cum Tatăl are viaţa în Sine, tot aşa a dat şi Fiului să aibă viaţa în Sine” (Ioan 5:26); indicând astfel cunoştinţa Lui despre faptul că atât El cât şi Biserica vor avea parte de natura divină şi de viaţă inerentă.

Cuvintele Domnului nostru arată că El nu dorea să aspire la aceste lucruri glorioase. Foarte umil a spus: „Tată, am venit să fac voia Ta. Tată, voi îndeplini lucrarea pe care Mi-ai dat-o şi voi fi bucuros să-Mi fie redată slava pe care am avut-o cu Tine — nu cer nimic ca favoare. Sunt bucuros că am avut acest privilegiu, şi cred că nu voi suferi datorită ascultării Mele de voinţa Ta. Mă voi bucura, prin urmare, să fiu cu Tine în gloria pe care am împărtăşit-o cu Tine înainte de a fi lumea”.

El n-a zis către Tatăl: „Nu uita să Mă răsplăteşti; nu uita ce Mi-ai promis”. Nu. El a făcut voia Tatălui fără vreun gând de compensare legat de aceasta. Aşa este şi cu noi. Oricine caută natura divină numai ca răsplată şi simte că i se cuvine, are o vedere nepotrivită. Noi ar trebui să simţim că a fi de partea dreptăţii şi a fi identificaţi cu Domnul nostru Isus este un mare privilegiu, chiar dacă n-ar fi ca răsplată natura divină; dar gândul la răsplată este un mare stimulent de a alerga cu răbdare pentru ceva supraabundent, cu mult mai presus de ceea ce am putea cere sau gândi.