Vin Sa Fac Voia Ta – Vdm 22.6

„VIN SĂ FAC VOIA TA”

„Apoi zice: Iată-Mă, vin să fac voia Ta, Dumnezeule.” El îndepărtează astfel pe cele dintâi, ca să pună în loc pe a doua. Prin această „voie” am fost sfinţiţi, prin jertfirea trupului lui Isus Hristos, odată pentru totdeauna”. „Ci Mi-ai pregătit un trup.” Evrei 10:9, 10, 5.

R 5053 W. T. 1 iulie 1912 (pag. 209-211)

În contextul din care este luat textul nostru, apostolul spune despre „jertfele mai bune” — plural — şi „singura jertfă” — singular. Din afirmaţia Lui, noi ne simţim justificaţi să spunem că sf. Pavel pune în contrast Ziua antitipică a Ispăşirii cu ziua tipică a Ispăşirii, în care era făcută o singură jertfă pentru păcat în numele întregului popor, dar care consta din două jertfe — prima, viţelul pentru seminţia preoţească a lui Levi, şi apoi ţapul pentru celelalte seminţii ale lui Israel.

În acele jertfe care erau făcute an după an în mod continuu, Dumnezeu nu avea nicio plăcere, căci ele nu-L mulţumeau sau nu-I erau plăcute pentru a face satisfacţie pentru păcat. Ele nu erau expresia divină a ceea ce era plăcut lui Dumnezeu în sensul cel mai deplin. „Mi-ai pregătit un trup” „pentru suferinţa morţii”. Acest „trup” a fost trupul uman al lui Isus, care, prin concepere imaculată, a fost sfânt, nevinovat, nepătat, despărţit de păcătoşi şi, de aceea, capabil să fie preţ de răscumpărare pentru păcatele întregii lumi. Dar este de asemenea adevărat că Dumnezeu a prevăzut un Trup mai larg.

„ISUS, PE CARE-L PRIGONEŞTI”

Acest Trup mai larg pe care Dumnezeu L-a prevăzut este compus din fiinţe umane, pe care El le-a atras şi le-a chemat ca să fie membri ai acestui Trup ai lui Cristos, care este Biserica. Această atragere şi chemare a fost pentru omul natural şi nu pentru Noua Creatură. Când Isus a acceptat pe aceşti membri ai Trupului Său, El i-a acceptat ca Noi Creaturi. Invitaţia făcută lor a fost înainte ca ei să devină Noi Creaturi. De aceea, când i-a acceptat pe aceia pe care Tatăl i-a atras şi i-a chemat, El i-a acceptat ca membri sau reprezentanţi, astfel ca ei să poată fi reprezentanţii Lui de-a lungul acestui Veac. Din acest punct de vedere a vorbit El când l-a mustrat pe Saul din Tars, zicând: „Saul, Saul, pentru ce Mă prigoneşti?” (t. 9:4). Astfel Isus în trup (reprezentat prin urmaşii Săi) era încă în lume la mult timp după ce Isus S-a înălţat la cer, în calitate de Cap al Bisericii. Astfel vedem că suferinţele Bisericii de-a lungul Veacului, în acest sens, au fost suferinţele lui Isus.

Apostolul vorbeşte despre sine zicând: „Purtăm întotdeauna cu noi, în trupul nostru, omorârea lui Isus” (2 Cor. 4:10). Toţi urmaşii Domnului Isus poartă în Trupul lor omorârea Domnului Isus. Aşa cum Isus a avut experienţe în suferinţe, tot aşa, toţi ucenicii Lui au experinţe cu El în suferinţa din acest timp şi comuniune cu El în spirit. „Chiar dacă omul nostru de afară se trece, totuşi cel dinăuntru se înnoieşte din zi în zi.” 2 Cor. 4:16.

ASCULTARE ÎN MĂSURA SACRIFICIULUI

Ne referim iarăşi la textul nostru, „Iată-Mă, vin să fac voia Ta, Dumnezeule!” tot ce este scris în Carte. Deoarece a fost născut sub Lege, Isus a fost obligat să ţină Legea. Nu era niciun sacrificiu în ţinerea Legii. A face ceva care este poruncit nu este sacrificiu, ci ascultare. Legea nu spunea că cineva trebuie să-şi iubească aproapele mai mult decât pe sine. Dar Isus a mers mai departe de această Lege a Dreptăţii şi Şi-a dat viaţa pentru Biserică şi pentru lume. Fiindcă a fost astfel ascultător faţă Tatăl în măsura ţinerii, nu numai a orice este în Lege, dar a orice este scris în Carte, în Biblie — de aceea El a fost o jerfă, şi după aceea a fost înălţat la Maiestatea divină din Înălţime.

Lucrurile scrise în Carte au fost scrise în tipuri şi umbre, în alegorii. Pentru a ilustra: Moise a înălţat şarpele de aramă. Aceasta este o imagine care ilustrează cum Domnul nostru Isus va fi înălţat. Mielul ucis în perioada Paştelui este de asemenea un tip al lui Isus, Mielul înjunghiat. Sacrificiile din Ziua Ispăşirii sunt de asemenea ilustraţii. Şi aşa cum Mielul a fost dus la tăiere, tot aşa El nu S-a împotrivit.

„CERURILE I S-AU DESCHIS”

Nu suntem informaţi cât a ştiut Domnul nostru la timpul consacrării Sale cu privire la scopul divin. În zilele copilăriei Sale, Domnul nostru ştia că venise în lume să facă voia Tatălui. Dar exact care era acea voie, nu ştia pe deplin. Totul era scris în Carte, dar Cartea era pecetluită; şi până când acea voie nu i-a fost descoperită, nu putea fi înţeleasă. Nu putea şti până după ce primea Spirit sfânt; şi trebuia să se consacre înainte de a putea primi acel Spirit sfânt. Prin urmare, când S-a oferit la botez nu putea înţelege „lucrurile adânci”. După cum spune sf. Pavel, niciun om natural nu poate pricepe lucrurile lui Dumnezeu: „Omul natural nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt o nebunie; şi nici nu le poate cunoaşte, pentru că ele se înţeleg duhovniceşte” (1 Cor. 2:14). Isus nu putea cunoaşte adâncimile şi importanţa tuturor simbolurilor pe care Dumnezeu le scrisese chiar în acea formă pentru scopul special de a le ţine secrete, până când El avea să fie conceput de Spirit.

Înţelegem că Domnul nostru a fost Mielul junghiat în Planul divin chiar imediat ce Şi-a consacrat viaţa la Iordan şi I s-a acordat conceperea cu Spirit sfânt. Citim că imediat ce a ieşit din apă lucrurile cereşti I s-au deschis. Sub influenţa acelei iluminări, El a mers în pustie şi a rămas acolo postind patruzeci de zile, pentru a putea înţelege voia lui Dumnezeu. Dar consacrarea Lui a fost să împlinească tot ce era scris în Carte. El urma să fie marele Mesia, marele Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni. El a făcut deplina consacrare a vieţii Sale în acest scop. Acea consacrare a fost acceptată. A însemnat împlinirea tuturor detaliilor întregului plan.

CONSACRAREA TREBUIE SĂ PRECEADĂ ÎNŢELEGEREA TIPURILOR

După cum s-a sugerat înainte, toate aceste lucruri scrise în Carte cu privire la Domnul nostru n-au fost înţelese de El până la timpul cuvenit, care a început atunci când Spiritul sfânt a venit peste El. Atunci, în timp ce era în pustie, a început să vadă şi să aplice diferitele lecţii la Sine. El Se angajase să facă tot ce era scris în Carte înainte de a înţelege însemnătatea acestor tipuri. Evident aceasta a fost intenţia divină şi exista un motiv în spatele ei.

Aici era voia lui Dumnezeu, care nu era scrisă în porunci, ci în tipuri şi umbre, ca Acela care urma să împlinească aceste lucruri să poată vedea în ele, nu o poruncă divină, ci voia divină. „Iată-Mă, vin să fac voia Ta!” Sunt gata să fac voia Ta cu orice preţ! Apostolul spune că atunci când Domnul a venit astfel şi S-a prezentat lui Dumnezeu, „El îndepărtează astfel pe cele dintâi îadică, El pune deoparte tipulş, ca să pună în loc pe a doua”, antitipul. Tipul a fost şarpele înălţat; antitipul a fost El însuşi „înălţat”. Tipul a fost mielul ucis; antitipul a fost El însuşi junghiat. Tipul a fost jertfa din Ziua Ispăşirii; El însuşi şi Corpul adoptat, Biserica, constituie „jertfele mai bune”.

După ce S-a întors din pustie, Domnul nostru a început îndepărtarea celor dintâi (tipurile). Parte din lucrare a fost completată în cei trei ani şi jumătate ai misiunii Sale pământeşti. Dar lucrarea nu este încă terminată. Venind la timpul nostru, apostolul spune: „Prin această „voie” am fost sfinţiţi” (Evrei 10:10). Ce voie este aceasta? Aceeaşi voie care a avut-o Domnul nostru. El a spus: „Vin să fac voia Ta” — nu numai Legea Ta. Acum noi care suntem Biserica spunem că suntem bucuroşi să-L urmăm. Suntem bucuroşi să fim jertfe vii. Dumnezeu nu ne porunceşte să fim jertfe.

BISERICA ESTE PUSĂ DEOPARTE

PENTRU JERTFĂ

Apostolul spune: „Vă rog fierbinte, fraţilor” — vă pun înainte faptul care este vrednic de atenţia voastră, să vă prezentaţi ca jertfe vii. Astfel, având aceeaşi voie, aceeaşi minte, aceeaşi dispoziţie care este în Cristos, suntem sfinţiţi, suntem puşi deoparte. Nu noi ne punem deoparte. Domnul nostru ne pune deoparte. El este cel care ne atribuie meritul Său pentru ca Tatăl să poată accepta jertfa şi să ne conceapă la noua natură ca membri ai Corpului Său. Apostolul spune: „Prin această voie am fost sfinţiţi prin jertfirea trupului lui Isus Hristos odată pentru totdeauna” („pentru totdeauna” fiind adăugat) (Evrei 10:10). Ce înseamnă aceasta? Răspundem că afirmaţia este adevărată. Corpul literal al lui Isus a fost baza acceptării noastre de către Dumnezeu. Biserica este Corpul mistic al lui Isus: „Pentru ce Mă prigoneşti?” „Eu sunt Isus, pe care-L prigoneşti”.

Jertfirea acestui Corp al lui Isus a progresat de-a lungul a 1800 de ani; şi numai aşa cum suntem jerfiţi şi numai prin aceea că suntem jertfiţi putem deveni membri şi putem ajunge la moştenire împreună cu Domnul nostru în Împărăţie — „Toţi câţi am fost botezaţi pentru Hristos” (Rom. 6:3). Nu suntem botezaţi numai în Corpul glorios al viitorului, în Mesia, ci suntem botezaţi şi în Isus ca să putem avea parte în moartea lui Isus, în jertfă, şi să avem parte în gloria lui Isus, Mesia.

SÂNGELE VIŢEILOR ŞI AL ŢAPILOR NU POT NICIODATĂ SĂ ŞTEARGĂ PĂCATELE

„Şi orice preot face slujba în fiecare zi şi aduce de multe ori aceleaşi jertfe, care niciodată nu pot să înlăture păcatele” (Evrei 10:11). Aceasta se referă la faptul că preotul evreu oferea jertfe continuu şi totuşi niciodată nu realiza nimic cu ele. „Dar El, după ce a adus o singură jertfă pentru păcate, S-a aşezat pentru totdeauna la dreapta lui Dumnezeu” (Evrei 10:12). „El” este gloriosul Mare Preot, Isus, Capul, care, după ce a oferit o singură jertfă pentru păcat pentru totdeauna, S-a aşezat la dreapta lui Dumnezeu.

Dar jertfa Sa a fost formată din două părţi; prima a fost cea de la Iordan, când S-a oferit pe Sine; iar a doua a fost la Cincizecime, când „S-a înfăţişat înaintea lui Dumnezeu pentru noi” — pentru noi care trăim astăzi, precum şi pentru cei care trăiau atunci. Atunci El a acceptat Biserica în calitate de jertfitori împreună cu El şi i-a jertfit; şi în jertfirea lor a jertfit acel singur ţap antitipic. Astfel jertfele Lui au fost completate de fapt la Cincizecime. Ce aşteaptă El? Scripturile spun că El S-a aşezat la dreapta Maiestăţii în Înălţime, aşteptând să vină timpul când vrăjmaşii Lui vor fi făcuţi aşternut picioarelor Sale. Evrei 10:13.

Între timp mireasa Lui va fi fost desăvârşită şi unită cu El în glorie. Când acel timp va fi venit, vrăjmaşii Lui vor fi făcuţi aşternut picioarelor Sale. La timpul morţii Sale, ne amintim că El a spus: „Nu Mă rog pentru lume, ci pentru aceia pe care Mi i-ai dat Tu, pentru că sunt ai Tăi: tot ce este al Meu este al Tău” (Ioan 17:9, 10). Şi promisiunea Tatălui făcută Lui este: „Cere-Mi, şi-Ţi voi da popoarele de moştenire şi marginile pământului în stăpânire!” Psa. 2:8.

Apostolul spune că El S-a aşezat la dreapta Maiestăţii în Înălţime aşteptând până când Dumnezeu îi va face pe vrăjmaşii Lui aşternut picioarelor Sale. Dumnezeu nu este pregătit să-I dea aceste lucruri până când Biserica va fi completă. Cu alte cuvinte, Biserica nu este o parte suplimentară şi adăugată la Planul Divin. Este „taina ţinută ascunsă de veacuri şi din generaţii”. Col. 1:26.

TAINA DEZVĂLUITĂ ACUM

Acum, sub revelaţia lui Dumnezeu, vedem dezvăluirea Tainei, că Biserica va fi moştenitoare împreună cu Domnul nostru în gloriile Împărăţiei. Prin urmare, scopul divin pentru Isus este să aştepte până când va veni timpul când Biserica va fi fost desăvârşită. Această chestiune a jertfirii trebuie să fie completată în timpul Veacului Evanghelic; şi această mare Zi a Ispăşirii va fi de asemenea terminată. Nu se va mai repeta jertfirea.

Ne amintim că în Apocalipsa 5 este afirmat că nimeni n-a fost găsit vrednic să deschidă sulul scris pe dinăuntru şi pe dinafară şi pecetluit cu şapte peceţi; nimeni n-a fost vrednic. Nu: „Nimeni, nici în cer, nici pe pământ, nici sub pământ, nu putea să deschidă cartea, nici să se uite în ea”. Iehova îi spusese deja lui Avraam că va binecuvânta lumea, dar nu-i revelase cum se va face. Apoi citim că Ioan a plâns, deoarece Dumnezeu avea un mare Plan şi deoarece nu era nimeni care să primească acel Plan, să-l dezvăluie. Îngerul a spus: „Nu plânge! Iată, Leul din seminţia lui Iuda, Rădăcina lui David, a biruit ca să deschidă cartea şi cele şapte peceţi ale ei” (Apoc. 5:1-6). Prin aceasta înţelegem că El nu S-a născut cu acest drept, ci l-a primit — El „a biruit ca să deschidă Cartea”. De aceea, datorită ascultării Sale, Dumnezeu L-a înălţat nespus de sus, dându-I demnitate, putere şi onoare.

Leul din Seminţia lui Iuda a fost Domnul Isus, căruia I-a fost dată Cartea. Pentru unul care crede nu este timpul să înţeleagă ceva din lucrurile adânci scrise în acea Carte până când ajunge la punctul consacrării. Dar Dumnezeu nu ni le descoperă prin Spiritul Său în acelaşi mod în care I le-a descoperit Domnului Isus. Ioan a spus că aceasta este „Descoperirea lui Isus Hristos, pe care I-a dat-o Dumnezeu, ca să arate robilor Săi lucrurile care au să se întâmple în curând. Şi El le-a făcut-o cunoscut prin semne, trimiţând prin îngerul Său la robul Său Ioan.” „Tatăl, de la care vin toate şi pentru care trăim şi noi, şi un singur Domn: Isus Hristos, prin care sunt toate şi prin El şi noi.” Apoc. 1:1; 1 Cor. 8:6.

„LUMINA STRĂLUCITOARE CARE MERGE MEREU CRESCÂND PÂNĂ LA MIEZUL ZILEI”

N-ar fi potrivit din partea noastră să vorbim cu siguranţă despre cât a cunoscut Domnul nostru în timpul misiunii Sale pământeşti. Căci cum am putea şti dacă n-a fost declarat? El a spus că timpurile şi perioadele nu erau cunoscute la acel timp decât „doar de către Tatăl”. Nu ne putem îndoi că El ştie acum totul despre acel subiect. Şi dacă presupunerile noastre sunt corecte, noi ştim acum mai mult despre acest subiect decât a ştiut Domnul nostru atunci.

Fără îndoială, ar fi imposibil să se înţeleagă multe din lucrurile adânci cu privire la Veacul Mesianic cu mult înainte de acea perioadă. Daniel ne spune că profeţiile în legătură cu Timpul Sfârşitului au fost închise, pecetluite până la sfârşit (Dan. 12:4, 9). Pe măsură ce acestor lucruri le-a venit timpul să fie înţelese, ele au constituit hrană la timpul potrivit pentru Casa credinţei (Mat. 24:45). De exemplu, ar fi hrană la timpul potrivit în zilele lui Noe să se ştie despre potop; dar acea informaţie n-ar fi hrană la timpul potrivit astăzi.

Astfel deci, noi trebuie să umblăm în lumină şi să fim îndrumaţi de Cuvântul Domnului. „Căci nicio prorocie n-a fost adusă prin voia omului, ci oamenii sfinţi ai lui Dumnezeu au vorbit conduşi de Duhul Sfânt”, ne spune sf. Petru. Iar sf. Pavel spune: „Aceste lucruri … au fost scrise pentru învăţătura noastră, peste care au venit sfârşiturile veacurilor” ( Petru 1:21; 1 Cor. 10:11). Şi Domnul nostru a spus despre Spiritul sfânt pe care îl va trimite, că acesta ne va „vesti lucrurile viitoare” (Ioan 16:7, 13). Astfel calea Bisericii pe tot parcursul ei a fost o cale de lumină crescândă.

Credinţa noastră nu constă numai în credinţa în personalitatea lui Dumnezeu, în dreptatea lui Dumnezeu. Noi credem pe deplin în personalitatea lui Dumnezeu, în puterea lui Dumnezeu. Cu toate acestea, trebuie să exercităm credinţă în providenţa divină în cazul nostru propriu; credinţă în faptul că Dumnezeu ascunde unele lucruri de vederea noastră mentală şi spirituală în timpul prezent. El a permis să vină asupra lui Isus lucruri care L-ar fi putut uimi pe Domnul nostru dacă n-ar fi exercitat credinţă. El a permis ca Domnul nostru să fie tratat rău, calomniat — să fie răstignit. Se cere cunoştinţă, credinţă pentru orice suntem chemaţi să facem sau să întreprindem. Noi Îl credem pe Dumnezeu; dar suntem noi hotărâţi să fim loiali lui Dumnezeu şi planului Său? Şi suntem noi dispuşi să îndurăm greutăţi şi să sacrificăm interesele pământeşti în favoarea acestor promisiuni cereşti?