SUFLETUL LUI ISUS, ÎNVIAT

1 Cor. 15:1-11

„Dumnezeu a înviat pe acest Isus şi noi toţi suntem martori ai Lui.” Fapt. 2:32.

R 4994a W. T. 15 martie 1912 (pag. 99-100)

Studiul de astăzi trece de la cuvintele şi faptele lui Isus, şi cum este potrivit sezonului Paştilor, ne vom ocupa de învierea Domnului. Chiar de la început ne confruntăm cu anumite erori care s-au cristalizat treptat în jurul adevărurilor centrale ale Cuvântului lui Dumnezeu. Una din aceste erori este presupunerea că învierea morţilor, pe care Scripturile o prezintă ca speranţa Bisericii şi a lumii, va consta în învierea corpurilor care merg în moarte.

Această greşeală a dat motiv necredinţei să privească batjocoritor această doctrină preţioasă a Bibliei. Suntem întrebaţi: Cum ar putea ţărâna din care odată au fost constituite corpurile a mii de milioane de oameni să fie adunată şi aranjată iarăşi aşa încât să putem spune că acele corpuri au fost înviate? Necredincioşii insistă că mulţi din omenire au fost mâncaţi de peşti sau de animale, şi multe alte cadavre au fost absorbite de vegetaţie, care la rândul ei a fost mâncată tot mereu de om şi de animale, intrând în multe organisme. Afirmaţia este evident fără răspuns, totuşi ea nu contestă învăţătura Bibliei despre înviere, ci numai neînţelegerile noastre ale învăţăturii Bibliei, primite prin crezuri. Ceea ce Biblia învaţă este că omul real este sufletul, fiinţa, şi că el persistă, în timp ce treptat corpul lui se schimbă, celulele vechi se înlocuiesc cu altele noi.

Oamenii de ştiinţă estimează că un corp uman trece printr-o schimbare completă la fiecare şapte ani, astfel că un om de cincizeci de ani îşi va fi pierdut şapte corpuri diferite prin pierderi naturale. Niciunul din acele corpuri n-a fost omul în sine, căci el este sufletul, personalitatea inteligentă, care a folosit acele diferite corpuri. Conform Bibliei, procesul reîntineririi ar fi continuat veşnic dacă omul prin ascultare ar fi continuat în favoarea divină şi în a se bucura de viaţa veşnică promisă. Păcatul deci a adus pedeapsa cu moartea — moartea sufletului. Sufletul lui Adam a păcătuit, sufletul lui Adam a murit. „În ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit”; „Sufletul care păcătuieşte acela va muri.”

Rezultatul acestei sentinţe divine asupra omului ar fi fost stingerea — el ar fi fost pe acelaşi plan cu animalele, fără o prevedere pentru viaţă veşnică, dacă Dumnezeu în marea Sa milă n-ar fi prevăzut o răscumpărare — ca Isus Cristos prin harul lui Dumnezeu să guste moartea pentru fiecare om. Moartea cu care a murit Isus a fost exact de acelaşi fel cu aceea care l-a nimicit pe Adam — sufletul lui Isus a murit ca preţ de răscumpărare pentru sufletul lui Adam (incluzându-i pe urmaşii lui Adam). Astfel citim despre Isus: „S-a dat pe Sine Însuşi la moarte”; „Îşi va da viaţa ca jertfă pentru vină.”

În virtutea acestui preţ corespunzător pe care Isus l-a plătit, în cele din urmă lui Adam şi întregii sale rase, fiecărui suflet de om, îi va fi dată o eliberare din pedeapsa cu moartea — o înviere din morţi. Va fi o înviere, nu a corpurilor moarte, ci a sufletelor moarte. La înviere Dumnezeu va da fiecărui suflet un corp după cum Îi va plăcea Lui. 1 Cor. 15:38.

Cei puţini din timpul acestui Veac care au devenit urmaşi ai lui Isus, concepuţi de Spirit sfânt, vor primi corpuri spirituale asemenea celui al Mântuitorului. Restul omenirii, nefiind concepuţi de Spirit sfânt, la înviere vor primi corpuri umane, la fel cum au avut înainte; şi învierea lor îi va duce în cele din urmă la toată perfecţiunea primului Adam, dacă nu vor refuza harul lui Dumnezeu, altfel, refuzând-l vor muri în Moartea a Doua, din care nu va mai fi nicio înviere.

Deoarece Dumnezeu a prevăzut pentru aceştia o înviere a sufletelor oamenilor, Scripturile vorbesc despre omenire ca nefiind moartă în acelaşi sens în care sunt moarte animalele inferioare — în realitate. Dimpotrivă, ele vorbesc despre sufletele oamenilor ca fiind adormite — aşteptând învierea, când vor fi trezite la viaţă, în unire cu trupurile pe care Dumnezeu le va da atunci — trupuri pământeşti pentru omenire în general, trupuri cereşti pentru evlavioşii puţini care vor primi Împărăţia.

SUFLETUL LUI ISUS, ÎNVIAT

Sf. Petru în Ziua Cincizecimii a declarat că Spiritul sfânt acordat atunci a venit ca rezultat al morţii şi învierii Răscumpărătorului nostru, şi al înălţării la cer. A dovedit că El S-a prezentat în cer pentru cei care au dorit să fie urmaşii Săi, clasa Miresei Sale. Sf. Petru merge cu argumentul înapoi, pentru a dovedi că deşi sacrificiul lui Isus, terminat la Calvar, a fost ca să plătească pentru împăcarea divină, cu toate acestea n-ar fi putut fi nicio împăcare dacă Isus ar fi rămas mort. Prin urmare, el punea accentul pe faptul învierii Sale şi ne aminteşte că aceasta a fost prezisă. Profetul David a declarat: „Nu vei lăsa sufletul Meu Locuinţei Morţilor, şi nu vei îngădui ca Sfântul Tău să vadă putrezirea”. Fapt. 2:27.

Sf. Petru, când citează în limba greacă, înlocuieşte cuvântul şeol cu hades, arătând că cele două cuvinte au aceeaşi semnificaţie — mormânt, starea morţii. Sf. Petru arată că profetul nu putea folosi cuvântul în privinţa lui însuşi, pentru că sufletul lui a fost lăsat în hades şi carnea sa a văzut putrezirea. Sf. Petru a spus: „Căci David nu s-a suit în ceruri … şi mormântul lui este în mijlocul nostru până în ziua de azi” (Fapt. 2:34, 29). El continuă şi arată că aceste cuvinte erau o profeţie a învierii lui Isus, că sufletul Lui, dat la moarte ca preţ de răscumpărare pentru sufletul lui Adam şi pentru rasa lui, n-a fost lăsat în moarte, în şeol, în hades, ci a fost înviat din morţi.

Sf. Petru ne spune că El a fost „omorât în trup, dar făcut viu în duh”. A declarat că Isus, la învierea Sa, a fost înălţat mai presus de natura umană, la o natură mai înaltă decât natura îngerească — mult mai presus de îngeri, de stăpâniri şi de puteri — la natura divină.

DIFICULTATEA NOASTRĂ, REZOLVATĂ

Mulţi au presupus că deoarece Domnul nostru S-a arătat ca om ucenicilor Săi după înviere, dovedeşte că El este încă fiinţă umană, „cu puţin mai prejos decât îngerii”. Aceasta este o mare greşeală. El a fost Antemergătorul Bisericii, şi sf. Pavel explică învierea Bisericii, zicând: „Este semănat în slăbiciune şi înviază în putere; este semănat trup natural şi înviază trup duhovnicesc”. Prin urmare, învierea lui Isus trebuie să fi fost ca fiinţă spirituală. Iarăşi citim: „Căci Domnul este Duhul”. 2 Cor. 3:17.

Considerând cele opt arătări credincioşilor Săi după înviere, trebuie să ne amintim că El a avut de servit două scopuri: (1) A dorit ca ei să ştie că nu mai era mort. (2) De asemenea a dorit ca ei să ştie că fiind înviat era o Fiinţă Spirituală de cel mai înalt rang, cu toate privilegiile şi puterile pe care fiinţele spirituale asemenea îngerilor le exercită. Aşa cum îngerii se puteau materializa, să apară în carne şi apoi să dispară, şi făcuseră aşa în trecut, aşa a făcut şi Isus. Pentru ca ei să nu înţeleagă greşit, li S-a arătat în diferite forme; în două ocazii în forme care-L reprezentau pe Cel răstignit; de celelalte şase ori, în diferite forme, ca grădinar, ca drumeţ etc.

În ultimul verset al studiului nostru apostolul rezumă esenţa predicării sale, spunând: „Aşa predicăm şi voi aşa aţi crezut”. Aceasta, în primul verset al studiului nostru, sf. Pavel o numeşte Evanghelie; şi cuvântul „Evanghelie” semnifică „veşti bune”, pe care sf. Pavel şi ceilalţi apostoli le-au predicat, şi anume, că Dumnezeu, la timpul Său cuvenit, la patru mii de ani după ce păcatul a intrat în lume, a dat un Răscumpărător care a murit ca preţ de răscumpărare pentru omul Adam. Răscumpărătorul a înviat pentru a putea, ca Unsul lui Iehova, Mesia, să confere rasei umane ocazia binecuvântată pentru restabilirea la tot ce a fost pierdut în Adam şi răscumpărat la Calvar.

Dar înainte ca lucrul acesta să poată fi împlinit, Biserica, clasa Miresei, trebuie să fie aleasă din omenire pentru a fi Mireasa Celui de-al Doilea Adam, pe acelaşi plan de glorie ca şi al Doilea Adam, pentru regenerarea tuturor celor doritori şi ascultători la perfecţiune umană — la tot ce a fost pierdut.