EVANGHELIA NUMAI PENTRU PĂCĂTOŞI

Marcu 2:13-22

„Eu am venit să chem la pocăinţă nu pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi.” Marcu 2:17.

R 4986 W. T. 1 martie 1912 (pag. 84-85)

Termenul „vameş” în zilele lui Isus era aplicat la evreii care serveau guvernul roman în calitate de colectori de taxe în Palestina. Numele era o ocară, deoarece evreii ţineau la promisiunea făcută lui Avraam, că întreaga lume trebuie să fie binecuvântată prin ei ca popor special al lui Dumnezeu. Ei susţineau că aceasta înseamna nu numai că trebuiau să fie liberi de orice alte guverne, ci trebuiau să fie stăpânii lumii. Şi dacă era aşa, toate celelalte naţiuni trebuiau să le plătească lor tribut şi ei să nu plătească tribut nimănui. Cei mai curajoşi în mod public dintre evrei, prin urmare, refuzau să fie agenţi ai guvernului roman în problema colectării tributului sau taxelor, şi colectorii de tribut sau vameşii erau priviţi cu dispreţ, ca fiind necredincioşi religiei şi naţiunii lor.

Termenul „păcătos”, aşa cum este folosit frecvent în acest studiu şi în altă parte în Evanghelii, era aplicat la toţi evreii care erau nepăsători în ceea ce priveşte ortodoxia din zilele lor, căci evreul ortodox din timpul acela (şi de astăzi) se mândrea cu religia lui şi se lăuda cu sfinţenia lui — ca, de exemplu, cuvântul „fariseu” înseamnă „persoană sfântă” — unul deosebit de atent în ţinerea şi a celor mai mici detalii ale Legii. Exista o mare ruptură între aceşti urmaşi zeloşi ai Legii lui Moise şi masa naţiunii care, din cauză că nu aveau o pretenţie specială, erau cu toţii clasaţi ca „păcătoşi”, sau persoane care nu se ridicau la nivelul standardului ortodox de grijă în privinţa formei, ceremoniilor etc.

Fariseii îi tolerau pe saduchei şi mâncau cu ei, deşi aceştia din urmă erau practic necredincioşi, pentru că erau dintre cei mai bogaţi şi de aceea o clasă mai respectabilă; dar îi ignorau cu totul şi nu mâncau cu fraţii lor mai puţin deosebiţi, pe care în general îi numeau „păcătoşi”, indiferent de faptul că aveau o stare morală adevărată.

Ucenicii Domnului nostru erau aproape toţi adunaţi din această clasă de evrei mai joasă sau mai puţin ortodoxă şi mai puţin educată. Datorită talentelor Domnului nostru, fariseii ar fi fost bucuroşi să-L aibă printre ei, cu condiţia, desigur, ca El să fie de partea lor şi să-i susţină în pretenţiile lor mai mult sau mai puţin ipocrite, de perfecţiune şi sfinţenie. Dar Isus a denunţat pretenţiile fariseilor ca făţarnice, şi i-a spus poporului de rând clar că nu era „niciunul drept, nu, nici unul măcar” — că toţi aveau nevoie de mila divină, şi că de fapt cei umiliţi şi mâhniţi cu adevărat vor fi mult mai acceptabili pentru Dumnezeu decât cei lăudăroşi, mândri, aroganţi.

MATEI VAMEŞUL

Studiul de astăzi ne spune despre chemarea lui Matei pentru a fi unul dintre cei doisprezece Apostoli. Numele lui iniţial a fost Levi, întocmai cum numele iniţial al lui Petru a fost Simon. El aparţinea de seminţia levitică, dar acceptarea lui în serviciu sub romani în calitate de colector de taxe l-a degradat din punct de vedere social şi l-a clasat ca „păcătos”. Probabil însuşirea independenţei şi a umilinţei minţii, care l-a influenţat pe acest om să devină colector de taxe şi să înfrunte batjocura concetăţenilor săi, a fost însuşirea care de fapt l-a favorizat în ceea ce priveşte invitaţia divină de a deveni ucenic al lui Isus. Putem fi siguri de adevărul acestui lucru din faptul că Isus i-a făcut o invitaţie specială să devină ucenicul Său, şi din faptul că era într-o stare de inimă de a părăsi toate bunurile sale pământeşti pentru a putea fi un membru al clasei Mesianice. Nu putem presupune că Învăţătorul ar chema la ucenicie pe alţii decât pe aceia cu un caracter nobil, nici nu putem presupune că alţii ar fi acceptat chemarea cum a acceptat Matei.

Matei avea casă şi imediat i-a invitat pe Isus şi pe urmaşii Lui la cină. A invitat şi pe câţiva dintre prietenii săi, şi aceştia, asemenea lui, erau din clasa proscrisă — vameşi şi păcătoşi. Cărturarii şi fariseii L-au observat pe Isus îndeaproape, şi când au văzut că El mânca şi se amesteca printre cei mai puţin respectabili şi mai puţin ortodocşi, L-au subapreciat şi le-au pus în mod direct întrebarea ucenicilor lui Isus: „Cum de Învăţătorul vostru mănâncă şi bea cu vameşii şi păcătoşii şi totuşi se pretinde a fi sfânt?”

Aceasta I-a dat lui Isus ocazia pe care a dorit-o, de a da o mare lecţie în câteva cuvinte. El le-a răspuns: „Nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi. Eu am venit să chem la pocăinţă nu pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi”. Aici avem cheia a mare parte din înţelegerea greşită a Evangheliei în zilele acelea şi acum. Prima lecţie pe care toţi trebuie s-o înveţe este că orice păcat este condamnat de Dumnezeu — mic şi mare — că orice nedreptate este păcat şi că nu există „niciunul drept, nu, niciunul măcar”.

Cu alte cuvinte, fiecare trebuie să afle că este păcătos, şi sub sentinţa divină are nevoie de iertare înainte de a veni la părtăşie cu Dumnezeu sau de a deveni părtaş la prevederea lui Dumnezeu pentru viaţa veşnică. Vameşii şi păcătoşii erau într-adevăr condamnaţi de Dumnezeu, şi cărturarii şi fariseii, membri ai aceleiaşi rase imperfecte, erau şi ei sub sentinţa divină; dar aceştia din urmă nu admiteau păcătoşenia şi imperfecţiunea lor, nici nu căutau iertarea divină, în timp ce primii, admiţând păcatele lor, erau mai pregătiţi să accepte iertarea. Isus a ilustrat această chestiune într-una din pildele Sale spunând: Un anumit fariseu s-a dus la templu să se roage, şi plin de încredere în sine a mulţumit lui Dumnezeu că nu era ca ceilalţi oameni, nici chiar ca bietul vameş de lângă el. Vameşul s-a rugat şi el; dar în umilinţă, simţind că era păcătos, s-a rugat fierbinte pentru iertare divină. Isus a declarat că omul mai puţin moral, omul mai puţin meticulos în grija sa, vameşul, a fost mai aproape de dreptatea divină decât fariseul mai grijuliu, mai integru, mai ortodox, deoarece acesta din urmă nu şi-a recunoscut păcatele, imperfecţiunile, care puteau fi iertate numai prin recunoaşterea lor. De aceea a fost declaraţia lui Isus că n-a „venit să cheme la pocăinţă pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi”. Nu era niciunul drept ca să-l cheme, căci toţi erau păcătoşi, şi cei care se considerau drepţi aveau o barieră înaintea lor, care îi împiedica să vină la Domnul sub chemarea acestui Veac.

„UCENICII TĂI NU POSTESC”

Cam pe timpul acela fariseii, şi de asemenea cei care acceptaseră învăţăturile lui Ioan Botezătorul, ţineau o perioadă de post; dar Isus nu le spusese până atunci nimic ucenicilor despre post. Acum s-a ridicat întrebarea: De ce nu postesc? Explicaţia Mântuitorului a fost că în timp ce El era cu ei, timpul acela trebuia considerat potrivit ca un timp de bucurie şi sărbătoare, mai degrabă decât un timp de post şi întristare. O femeie logodită ar fi tristă, ar plânge şi ar posti în timp ce logodnicul ei ar fi prezent? Nu. Totuşi, în zilele care urmau, după plecarea lui, în singurătatea ei şi în special dacă se gândea la îndelunga întârziere a venirii lui pentru a o primi să-i devină soţie, ea ar fi întristată. Astfel a dat de înţeles Isus că va fi şi cu urmaşii Săi. Ei vor avea multe ocazii să plângă şi să postească după ce El va pleca şi în timp ce aşteaptau întoarcerea Sa.

Postul nu trebuie considerat o chestiune de obligaţie sau poruncă, ci mai degrabă o sacrificare voluntară a lucrurilor bune prezente şi vremelnice, pentru ca mintea şi inima să poată fi îndreptate mai serios spre lucrurile nevăzute încă, dar sperate. Astfel, timp de optsprezece secole poporul Domnului a postit, s-a rugat, a aşteptat şi a avut dorinţă după întoarcerea Mirelui. Dar în timpul prezenţei Sale, părtăşia cu El, bucuria lor în realizarea completă a făgăduinţei, le va şterge lacrimile şi va da „frumuseţe în loc de cenuşă, un untdelemn de bucurie în locul … unui duh mâhnit”.

BISERICA, O NOUĂ CREAŢIE

Le-a fost greu ascultătorilor Mântuitorului să prindă sensul potrivit al învăţăturilor Sale. Ei puteau înţelege predicarea lui Ioan Botezătorul despre pocăinţă şi reformare; dar când Isus a declarat: „Legea şi profeţii au ţinut până la Ioan; de atunci încoace se vesteşte Evanghelia împărăţiei lui Dumnezeu” — aceasta a fost o afirmaţie atât de radicală, încât a fost dificil pentru mase s-o înţeleagă. Ce putea fi mai înalt decât Legea şi Profeţii? Ce uşă putea fi deschisă pentru urmaşii lui Isus care nu fusese deschisă pentru strămoşii lor? Nu era naţiunea lor iudaică împărăţia lui Dumnezeu? N-a stat Împăratul David „pe scaunul de domnie al Domnului?” N-a fost promis că Mesia va sta pe scaunul de domnie al lui David?

Compătimitor, trebuie să recunoaştem că a fost dificil pentru evrei să înţeleagă că înainte de a putea veni binecuvântarea la Israelul natural, trebuia să fie ales altul, Israelul spiritual. Pentru a sublinia acest gând, Domnul nostru a dat două ilustraţii pilduitoare, spunând: Nimeni nu coase un petic nou pe o haină veche, deoarece peticul nou va trage ţesătura veche şi va creşte dificultatea. În mod asemănător, nimeni nu s-ar putea gândi să pună vin nou, care nu şi-a terminat încă fermentaţia, în burdufuri vechi, care şi-au pierdut elasticitatea, căci burdufurile vechi s-ar crăpa prin fermentarea vinului nou.

Aceste ilustraţii arată că învăţătura Evangheliei nu este un petic pe Legea Iudaică, ci este o propunere nouă. Iar vinul nou al Dispensaţiei Evanghelice trebuie pus în burdufuri noi, în stare să suporte presiunea fermentaţiei care va veni în mod sigur. Astfel Domnul nostru n-a încercat să altoiască învăţăturile Sale în evrei, ci a chemat din iudaism o clasă specială, pe care Scripturile o numesc „creaturi noi în Cristos”. Acestora le este încredinţat vinul nou al Mesajului Evangheliei şi aceştia trebuie să aibă experienţa fermentaţiei care însoţeşte pregătirea pentru Împărăţie — încercări, disciplinări şi probări.