Mustrarea Dreaptă Şi Iertarea Greşelii – VDM 24.2

[partea finală este după Biblia de la Iaşi, 1874].” Psa. 141:5

R 4977 W. T. 15 februarie 1912 (pag. 66-68)

În Scripturi cuvântul drept este folosit în două sensuri. Într-un sens, se referă la dreptatea absolută, după cum citim: „Nu este nici un om drept, nici unul măcar”. În textul de bază se face afirmaţia că Domnul nostru Isus este Cel Drept care loveşte. În acest sens, desigur, pedepsele ar veni de la Domnul nostru; şi cel pedepsit le-ar primi cu apreciere, ştiind că Înţelepciunea, Dreptatea şi Iubirea lui Dumnezeu sunt legate de această mustrare. Dar există o folosire secundară a cuvântului drept, care se aplică la omenire. Despre diferite persoane se spune în Scripturi că au fost drepte, nu pentru că au fost perfecte, ci pentru că au avut intenţii drepte, voinţă dreaptă, şi au manifestat în conduita lor Spiritul lui Dumnezeu, spiritul dreptăţii.

În această folosire a cuvântului drept, textul pare să implice că toţi cei care sunt poporul Domnului trebuie să fie în stare să mustre şi să corecteze în dreptate, într-un mod care să fie de ajutor celor corectaţi şi pentru binele lor; într-un mod care să aducă o măsură de mângâiere, binecuvântare şi împrospătare; într-un mod care să fie ca untdelemnul de preţ sau aromat, al cărui parfum ar persista timp de mai multe ore. Cu acest gând în mintea noastră, există o lecţie valoroasă aici. În primul rând, noi trebuie să fim din aceia care primesc corecţiile ca de la Domnul, şi care sunt bucuroşi să fie îndreptaţi dacă au greşit în vreun mod; în al doilea rând, noi ar trebui să fim din aceia care recunosc faptul că dacă este potrivit a se face mustrarea, aceasta trebuie să se facă într-un mod care să nu rănească, ci care să fie spirituală, înălţătoare şi împrospătătoare.

Pentru a îndeplini acest scop, o mustrare trebuie să fie compătimitoare. Să ne amintim că toţi cei din poporul Domnului sunt căzuţi după trup, dar sunt Noi Creaturi în Cristos; şi dacă sunt Noi Creaturi în Cristos, ei trebuie să aibă mintea Domnului şi dorinţa de a-L slăvi. Oricare dintre fraţii care fac o mustrare din acest punct de vedere vor recunoaşte că persoana mustrată n-a avut intenţii rele, şi vor explica pe cât este posibil blând şi amabil care sunt faptele reale. O mustrare de acest fel nu trebuie făcută brusc; iar persoana care mustră trebuie să judece în legătură cu pedeapsa care să fie dată şi cu timpul potrivit etc., ca de la Domnul. Astfel trebuie să facă oricine este drept în administrarea mustrării altuia. Trebuie făcută numai după o analiză atentă şi rugăciune, şi după ce am ajuns la concluzia că acesta este cel mai bun mod posibil pentru a ajuta pe fratele sau pe sora. Dacă fiecare mustrare ar fi făcută în aceste condiţii, putem uşor să presupunem că ar fi mult mai de ajutor decât o mustrare obişnuită.

MUSTRAREA ZDROBITOARE ESTE NEDREAPTĂ

Expresia „nu-mi întorc capul” ar însemna că mustrarea nu trebuie să fie dezastruoasă, nu trebuie să fie zdrobitoare, ci să fie o ungere sau binecuvântare. A zdrobi capul ar fi să ucizi o persoană. Cei drepţi nu sunt în lume pentru a răni sau a le dăuna altora, ci pentru a face bine în lume. Cei care rănesc pe alţii sunt în acea măsură nedrepţi. Cei care folosesc critica şi mustrarea etc., astfel încât să exercite un efect zdrobitor asupra celui mustrat, nu sunt drepţi. Aceştia trebuie să înveţe cum să administreze în mod potrivit critica. Trebuie să înveţe că sfatul apostolului, „ceartă”, „mustră” etc., n-a fost făcut întregului popor al lui Dumnezeu, doar lui Timotei, care era Bătrân. Şi numai aceia trebuie aleşi ca Bătrâni care sunt moderaţi, dezvoltaţi, care au învăţat să-şi stăpânească viaţa şi limba, astfel încât să nu zdrobească, ci mustrarea lor să fie de ajutor şi intenţionată să atragă persoana mai aproape de Domnul, şi să fie în general de încurajare şi de ajutor.

„NU MUSTRA PE UN BĂTRÂN”

Când sf. Pavel l-a instruit pe Timotei să nu-l mustre pe un Bătrân, ci să-l sfătuiască aşa cum ar sfătui pe un tată, apostolul nu s-a referit la un Bătrân de adunare, ci la o persoană mai în vârstă decât el. Nu mustra o persoană mai bătrână decât tine. Tratează-l ca pe un tată; în mod asemănător pe femeile mai bătrâne ca pe mame; şi pe bărbaţii mai tineri ca pe nişte fraţi, iar pe femeile mai tinere ca pe nişte surori. Cu alte cuvinte, un Bătrân nu este numit în Biserică să intimideze sau să calce în picioare libertăţile altora. Spiritul bunătăţii, amabilităţii etc., este Spiritul sfânt. Dacă un Bătrân mustră într-un spirit diferit de acesta, el să-şi amintească de faptul că persoana mustrată nu este un copil şi să nu o trateze ca pe un copil — să nu fie certată sau învinuită sau să i se spună, „Lucrul acesta este în întregime greşit!” Un astfel de mod neînţelept în administrarea unei mustrări este o cauză rodnică de dificultăţi.

N-ar fi înţelept sau amabil sau gentil pentru o persoană mai tânără să-şi piardă răbdarea cu oamenii mai în vârstă, despre care ea crede că ar trebui să cunoască chestiunea şi să spună: „Ar trebui să ştii totul despre aceasta. Îţi voi da o lecţie”. Acest fel de spirit a produs dificultăţi în diferite locuri. Se vede că remarca apostolului este opusă acestui fel de purtare, şi îndeamnă la bunătate, gentileţe, consideraţie faţă de vârstă şi de orice ar putea să fie legat de această chestiune. Este foarte evident din diferite Scripturi că în vechime exista o solidaritate în familie, pe care nu o vedem exemplificată astăzi, după cum arată afirmaţia apostolului: „Nu mustra cu asprime pe un bătrân, ci sfătuieşte-l ca pe un tată; pe tineri ca pe nişte fraţi; pe femeile bătrâne, ca pe nişte mame; pe cele tinere, ca pe nişte surori.” 1 Tim. 5:1, 2.

Astăzi este un obicei de a fi foarte politicoşi faţă de străini şi foarte nepoliticoşi faţă de cei din propria familie; şi unii vor fi foarte politicoşi printre cei din afară şi foarte nepoliticoşi faţă de cei cărora s-ar cuveni să le arate bunătate, ajutor şi compătimire. Aceeaşi idee pare să fie dată în legătură cu sfatul de a-i „iubi ca pe fraţi”. Dar astăzi, dacă se doreşte a găsi prieteni sinceri, adevăraţi, nu deseori se caută în aceeaşi familie. În această privinţă progresul nostru în mod sigur nu este unul avansat. Tata, mama, fraţii şi surorile trebuie trataţi cu amabilitate, cu bunătate, cu iubire. Şi acest principiu să fie aplicat şi în casa credinţei.

„DRAGOSTEA NU FACE RĂU APROAPELUI”

În 2 Tim. 4:2, apostolul, ca un slujitor al harului lui Dumnezeu, arată că declaraţia Evangheliei poate include trei aspecte: (1) reproş; (2) mustrare; (3) îndemn. Dar este bine ca tot poporul Domnului să fie prevenit împotriva folosirii prea liberale a primelor două aspecte. Pentru a reproşa în mod potrivit, inima trebuie să fie foarte plină de iubire şi compătimire; altfel reproşurile şi mustrările ar putea fi tăioase şi posibil să facă mai mult rău decât bine. Chiar cu o inimă plină de iubire se cere un cap extrem de bine echilibrat pentru a putea să se facă reproşurile şi mustrările, în avantajul celor care într-adevăr au nevoie de ele. Şi aici poporul Domnului trebuie să fie „prudenţi ca şerpii şi fără răutate ca porumbeii”. Îndemnul este forma de serviciu care foarte evident poate fi folosită de către majoritatea poporului Domnului. Şi chiar şi această formă, la fel ca şi celelalte eforturi, trebuie să fie caracterizată de răbdare, îndelungă răbdare, iubire frăţească.

CÂND ESTE POTRIVITĂ IERTAREA

„Luaţi seama la voi înşivă! Dacă fratele tău păcătuieşte împotriva ta, mustră-l. Şi dacă se va pocăi, iartă-l. Şi chiar dacă păcătuieşte împotriva ta de şapte ori şi de şapte ori pe zi se întoarce la tine şi zice: «Mă pocăiesc», să-l ierţi.” Luca 17:3, 4.

Dumnezeu nu ne iartă păcatele până nu le recunoaştem şi nu ne cerem iertare. Domnul nostru anume declară că se cuvine să aşteptăm ca aceia care greşesc împotriva noastră să-şi recunoască într-un fel greşeala înainte de a ne exprima iertarea deplină. Şi dacă „se întoarce la tine şi zice: «Mă pocăiesc», să-l ierţi”.

Nu trebuie să acceptăm o parte a îndrumării divine şi să ignorăm cealaltă parte. Nu trebuie să spunem că Domnul nostru, când a spus „Iartă-l”, chiar aceasta a vrut să spună, şi când a spus „Mustră-l; şi dacă se va pocăi iartă-l”, n-a vrut să spună aceasta. Pe majoritatea oamenilor însă n-ar fi deloc necesar să-i îndemnăm că se cuvine să se căiască — decât dacă ar fi păcătoşi a căror datorie este de a se căi. Cei mai mulţi oameni nu sunt suficient de înclinaţi să ierte, aşa încât aşteaptă până când li se cere să o facă.

SĂ TRĂIM MAI PRESUS DE NIMICURI

Pe de altă parte însă, este necesar să fim prudenţi. Creştinul trebuie să aibă dispoziţia inimii iubitoare, generoase, o copie a dispoziţiei Tatălui Ceresc. În afacerile neînsemnate, el trebuie să aibă atâta compătimire şi iubire încât să nu ia seama la micile greşeli, întocmai cum Dumnezeu lucrează cu noi de dragul lui Cristos, dacă acele greşeli nu reprezintă cunoştinţă şi voinţă. O astfel de regulă care ar opera printre creştini — o hotărâre de a nu recunoaşte ca ofensă nimic din ce nu se face sau nu se intenţionează a fi ofensă — ar fi o mare binecuvântare pentru toţi şi calea potrivită şi asemenea lui Dumnezeu. Încălcările la care Se referă Domnul nostru nu sunt lucruri mici, lucruri fără consecinţe, nu sunt presupuneri sau imaginaţii rele, nu sunt insulte închipuite, ci rele clare făcute nouă, la care pot fi aduse dovezi şi pe baza cărora este datoria noastră, cu bunătate, iubire şi înţelepciune, să facem o oarecare mustrare potrivită — o oarecare aluzie că recunoaştem răul şi că acesta ne-a supărat şi ne-a rănit. Apoi vine regula divină în privinţa singurului mod potrivit de a mustra dat de Domnul nostru (Mat. 18:15-17), şi de mai multe ori explicat în această revistă şi în alte publicaţii de-ale noastre. Domnul nostru dă de înţeles că neascultarea de poruncile Sale dovedeşte o lipsă a calităţii de ucenic. Deşi El a dat foarte puţine porunci specifice, această poruncă pe care a marcat-o cu grijă, ca singurul mod de aplanare a neînţelegerilor, este total ignorată de către mulţi creştini avansaţi.

„DUPĂ CUM ŞI CRISTOS V-A IERTAT PE VOI”

Dispoziţia de a ierta ar trebui să o avem întotdeauna şi să o manifestăm întotdeauna. Generozitatea, bunătatea şi dorinţa noastră iubitoare de a nu gândi la niciun rău — sau la cât de puţin posibil — să fie arătate în toate cuvintele şi faptele vieţii. Acest curs este asemenea lui Dumnezeu. Dumnezeu a avut un sentiment bun, binevoitor, generos faţă de noi, încă pe când eram păcătoşi. El n-a aşteptat ca păcătoşii să-şi ceară iertare, ci prompt Şi-a manifestat dorinţa de armonie şi că era gata să ierte. Întregul mesaj al Evangheliei este în acest sens: „Împăcaţi-vă cu Dumnezeu”. Inimile noastre trebuie să fie atât de pline de această dispoziţie de iertare încât feţele noastre să nu aibă o înfăţişare încruntată, nici cuvintele noastre de mustrare o înţepătură aspră. Dimpotrivă, ele să manifeste iertarea iubitoare pe care trebuie s-o avem în inimi întotdeauna.

Domnul nostru a atras atenţia în special asupra deosebirii dintre expresia exterioară şi formală de iertare prin cuvinte frumoase, şi adevărata iertare care este din inimă. Prima, sau iertarea exterioară, este numai de pe buze şi înseamnă că otrava unui spirit rău, neiertător, este înăuntru, şi va fi numai o chestiune de timp până când forţa înăbuşită a răutăţii şi urii va izbucni în cuvinte de calomnie. Dumnezeu citeşte inima, şi oricare ar fi declaraţiile de pe buze, El nu le va lua în considerare pe acestea dacă inima şi viaţa nu corespund cu ele. Este în zadar, prin urmare, ca cineva să spună, „Îmi iubesc fratele”, şi în acelaşi timp să caute, prin cuvânt sau prin faptă, să-i facă daune. Orice vorbire de rău, răutate, ură, invidie, ceartă, provin din răul care este în inimă; de aceea este necesar din partea tuturor celor care doresc să fie din corpul Domnului să cureţe „aluatul cel vechi … de răutate” ca să poată fi membri cu adevărat din pâinea nedospită — Corpul lui Cristos.

Iertarea „din inimile voastre” este starea care trebuie obţinută întotdeauna. Să nu nutrim niciodată niciun alt sentiment decât cel al iertării şi al bunăvoinţei faţă de toţi, indiferent cât de serios ne-au putut greşi. Dacă acesta este cazul, vom dori şi vom fi nerăbdători să exercităm iertare la exterior şi s-o exprimăm faţă de cei care se căiesc. De aceea nu vom căuta să-l obligăm la cea mai elaborată declaraţie pe cel care se căieşte; ci, asemenea tatălui fiului risipitor, dacă-l vedem pe cel care se căieşte că vine într-o atitudine de umilinţă, ne va atinge inima şi ne va îndemna să mergem în întâmpinarea lui o parte din cale pentru a-l întâlni, a-l ierta, a-l saluta amabil, şi să-l îmbrăcăm cu haina celei mai depline părtăşii şi frăţii.

„Dar dacă nu iertaţi oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre.” Mat. 6:15.

URÂŢI PĂCATUL, DAR NU PE PĂCĂTOS

Mai înainte, definiţia noastră a expresiei „nu face rău”, probabil că a fost aceea că nu trebuie să ucidem sau să rănim fizic pe duşmani; dar privind la Învăţătorul şi dând atenţie cuvintelor Lui, Îl auzim spunând: „Învăţaţi de la Mine”, şi observăm cu apostolul că El n-a păcătuit, nici nu s-a găsit viclenie în gura Lui, ci, „Când era insultat, nu răspundea cu insulte [la rândul Lui]; şi când suferea, nu ameninţa, ci Se încredinţa în mâinile Celui care judecă drept”. 1 Pet. 2:22, 23.

Dacă suntem elevi credincioşi, nu va fi mult până când vom vedea că legea perfectă a libertăţii, legea lui Cristos, deosebeşte chiar şi gândurile şi intenţiile inimii; şi că deşi trebuie să urâm orice păcat, nu putem urî pe niciun păcătos şi totuşi să avem iubirea lui Dumnezeu desăvârşită în inimile noastre. Vedem că aceasta înseamnă, nu numai că nu trebuie să ne răzbunăm şi să insultăm pe vrăjmaşii noştri, dar nu trebuie nici măcar să dorim să facem aşa. Dorinţa rea trebuie cucerită şi condiţiile egoiste care i-au dat naştere trebuie cu totul distruse şi înlocuite cu iubire — Spiritul lui Cristos.

„ASEMĂNĂRI ALE DRAGULUI FIU AL LUI DUMNEZEU”

Putem învăţa o lecţie din faptul că acele două mari personaje, Ioan Botezătorul şi Domnul nostru, şi-au împlinit fiecare misiunea, conform aranjamentului divin; dar că ei au avut misiuni diferite. Misiunea lui Ioan a fost cu precădere aceea de mustrare şi reformare, şi trebuie să înţelegem că el ca profet a fost supranatural îndrumat în privinţa diferitelor aspecte ale cursului pe care l-a urmat. Misiunea Domnului nostru, dimpotrivă, a fost diferită; El a adunat la Sine pe aceia care, prin serviciul misiunii lui Ioan, au fost treziţi la dreptate şi la zel să cunoască şi să facă voia Domnului.

Noi care suntem chemaţi să fim Corpul lui Cristos şi să-L urmăm, putem învăţa o lecţie din aceasta, în privinţa cursului nostru potrivit. Noi nu suntem trimişi cum a fost Ioan, să locuim în pustie, să trăim şi să ne îmbrăcăm ca sălbaticii, şi să criticăm şi să denunţăm orice şi pe oricine. Unii din poporul drag al Domnului nu reuşesc să observe că astfel de împuterniciri sunt speciale şi foarte rare; şi uneori urmând modelul greşit, involuntar aduc ocară asupra cauzei Domnului.

Noi trebuie să fim asemănări ale dragului Fiu al lui Dumnezeu, Domnul nostru, şi nu să fim asemănări ale lui Ioan Botezătorul. Nu trebuie să stârnim ceartă, încercând să ne ocupăm de treburile altora, nici să încercăm să reglementăm toate afacerile acestei lumi, mustrând pe împăraţi, regi, guvernatori etc.; ci dimpotrivă, suntem îndemnaţi de către apostol să ne amintim că ceea ce Dumnezeu găseşte că este potrivit să permită, noi putem găsi că este potrivit să îndurăm. Chiar dacă găsim multe lucruri pe care nu le putem aproba, putem la fel de bine să fim în stare să evităm a le denunţa în mod special — mai ales lucrurile care nu au nicio legătură cu înţelegerea potrivită şi cu împlinirea Cuvântului Domnului. Apostolul arată poziţia potrivită, spunând: „Atât cât depinde de voi, trăiţi în pace cu toţi oamenii”. Şi Domnul nostru subliniază acelaşi gând, spunând: „Ferice de cei împăciuitori, căci ei vor fi chemaţi fii ai lui Dumnezeu”. Rom. 12:18; Mat. 5:9.

UN CURS NEÎNŢELEPT

Unii dintre cei mai sfinţi din poporul Domnului greşesc în acest subiect în propriile lor familii, şi fără să fie nevoie provoacă daună şi împotrivire, şi îşi fac casele nefericite prin găsirea continuă de greşeli în lucruri care, deşi nu se ridică la standardul sfinţeniei şi purtării crucii, cu toate acestea nu sunt imorale sau rele, nici chiar în tendinţa lor. Părinţii şi tutorii trebuie desigur să apere împotriva tuturor tendinţelor spre imoralitate etc., dar a găsi greşeli la cei pe care îi iubesc, numai pentru că sunt numai creştini nominali şi au spirit lumesc, este în mod sigur neînţelept. Viaţa generală de pace şi bucurie în Spiritul sfânt este cea mai bună mustrare a caracterului lumesc pe care o pot face, şi cea mai bună recomandare a Evangheliei glorioase pe care o declară. Aceasta este epistola care va fi citită, lumina care va mustra întunericul.

Cu alte cuvinte, nu trebuie să aşteptăm de la neconsacraţi, nici să încercăm să forţăm asupra lor detaliile propriilor noastre lepădări de sine. Trebuie să aşteptăm până când ei vor vedea că deplina consacrare este „slujirea lor înţeleaptă” şi îşi vor prezenta corpurile ca sacrificii vii lui Dumnezeu. Pastorii şi învăţătorii însă, trebuie să caute să ţină continuu înaintea „turmei” consacrate a Domnului standardul înalt al Scripturii, dându-şi seama că multe influenţe sunt continuu la lucru pentru a coborî standardul sfinţeniei şi devoţiunii.

„CE FEL DE OAMENI AR TREBUI

SĂ FIŢI VOI?”

Cât de mult ar trebui noi, care aparţinem dispensaţiei Evanghelice, să preţuim privilegiile şi ocaziile ei, căutând să „ne întărim chemarea şi alegerea!” (2 Pet. 1:4-11). Dacă aceia care au fost chemaţi cu o chemare pământească să fie o „casă a servitorilor”, au făcut numai un serviciu înţelept când s-au angajat cu zel în lucrarea Domnului, aşa cum a făcut Ioan Botezătorul, şi au fost credincioşi, cu cât mai mult zel şi energie s-ar cuveni să depunem noi, care am fost favorizaţi cu mult mai mult? „Ce fel de oameni ar trebui să fim noi, printr-o purtare sfântă şi evlavioasă!” 2 Pet. 3:11.

Să ne amintim că această „chemare de sus”, această „chemare cerească” la comoştenire cu Domnul nostru în Împărăţie, este o chemare foarte specială şi foarte limitată, care se va sfârşi curând, şi după cât arată revelaţia divină, nu se va repeta niciodată. În vederea acestor lucruri, să punem deoparte orice greutate şi să alergăm cu răbdare alergarea pusă înaintea noastră în Evanghelie, privind spre Isus autorul, până când El va fi devenit şi desăvârşitorul credinţei noastre. Evrei 12:1.

Fără a privi înapoi la câmpiile Sodomei,

Fără a mai sta să asculţi cântările din Babilon;

Fără a lăcrima după cântecul şi zâmbetul Egiptului,

Fără a înseta după al său Nil curgător.

Nu mai e mult şi am ajuns la răsplată,

Şi la coroană, precum şi acasă!

Încă un an, ori mai mult, ori mai puţin,

Şi vom fi trecut pustiul acesta de chin;

Cu truda terminată, cu odihna începută,

Cu lupta luptată, cu victoria câştigată!”