„CEVA MAI BUN” — „CHEMAREA CEREASCĂ”
R 4966 W. T. 1 februarie 1912 (pag. 47-49)
Asemenea multor prieteni de-ai noştri creştini, mult timp n-am înţeles cum să „împărţim drept Cuvântul Adevărului” (2 Tim. 2:15). N-am înţeles că Planul lui Dumnezeu prevede, mai întâi, o mântuire cerească pentru Biserică, iar apoi o mântuire pământească pentru omenire în general. Studiul Bibliei pe linii dispensaţionale clarifică toate dificultăţile noastre. Acesta ne arată că făgăduinţa pentru răscumpăraţi, „fiecare va locui sub viţa lui şi sub smochinul lui” şi „se va bucura de lucrul mâinilor lor” (Mica 4:4; Isa. 65:22), este prevederea lui Dumnezeu pentru Israelul restaurat la favoare divină şi pentru toate familiile pământului, dar nu pentru Biserică. Despre Biserica adevărată, Mireasa lui Cristos, se declară că membrii ei, prin înviere, vor fi asemenea îngerilor — fiinţe cereşti sau spirituale.
Sf. Pavel spune clar despre aceştia: „Nu pot carnea şi sângele să moştenească împărăţia lui Dumnezeu” (1 Cor. 15:50). Isus le spune acestora că El a mers să le pregătească un loc în casa Tatălui, în cer (Ioan 14:2, 3). Dar locul pentru om, pământul, deja prevăzut de la întemeierea lumii (Mat. 25:34), este foarte diferit de al nostru, despre care citim: „Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, aşa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc”. 1 Cor. 2:9; Isa. 64:4.
CHEMAREA LA NATURA SPIRITUALĂ
Acum înţelegem de ce, de la Geneza la Maleahi, nu există nicio sugestie la o speranţă cerească sau spirituală pentru vreun om natural. Fiecare promisiune este pământească. În cazul lui Avraam, de exemplu, citim: „Domnul a zis lui Avraam …: «Ridică-ţi ochii şi, din locul în care eşti, priveşte spre miazănoapte şi spre miazăzi, spre răsărit şi spre apus; căci toată ţara pe care o vezi, ţi-o voi da ţie şi seminţei tale pentru totdeauna. Îţi voi face sămânţa ca pulberea pământului, aşa că, dacă poate număra cineva pulberea pământului, va putea să fie numărată şi sămânţa ta. Scoală-te, străbate ţara în lung şi în lat; căci ţie ţi-o voi da.” Gen. 13:14-17.
Sf. Pavel se referă la această deosebire între speranţele Bisericii concepute de spirit, întemeiată la Cincizecime, şi cele ale tuturor celorlalţi. Indicând spre credincioşii din trecut, el declară că deşi au avut mărturia lui Dumnezeu în privinţa credincioşiei lor, cu toate acestea, ei „n-au primit ce le fusese făgăduit, pentru că Dumnezeu avea în vedere ceva mai bun pentru noi, ca să nu ajungă ei la desăvârşire fără noi”. Evrei 11:38-40.
De îndată ce noi vom primi acel „ceva mai bun”, răsplata noastră mai înaltă, la „slavă, cinste şi nemurire”, în comoştenire cu Domnul nostru, ca, în mod figurat, Mireasa Lui — cei vrednici din vechime îşi vor primi răsplata învierii la perfecţiune umană. Sub Împărăţia lui Mesia, acei oameni perfecţi vor fi „prinţi în toată ţara” (Psa. 45:16). Atunci, de la cei spirituali la cei desăvârşiţi pe plan pământesc vor coborî binecuvântările şi instruirea pentru lumea sărmană, ignorantă, egoistă şi superstiţioasă, pentru a-i ajuta, a-i ridica pe cei ascultători la perfecţiunile ilustrate în Vrednicii desăvârşiţi.
Am auzit despre învăţătoarea de la Şcoala Dumnicală care a vorbit clasei ei despre cer, cu pianele, harfele, orgile, caii şi trăsurile, fructele şi florile etc., de acolo. Vedem că ea se gândea numai la binecuvântările pe care Dumnezeu le-a prevăzut pentru cei credincioşi şi ascultători din lume — „la timpul potrivit”. Ea nu avea nicio concepţie despre „cerul cerurilor” promis urmaşilor credincioşi ai lui Isus pe „calea îngustă”. Marele Învăţător spune că este imposibil a se descrie cerul cu frumuseţile şi farmecul lui. El i-a spus lui Nicodim: „Dacă v-am vorbit despre lucruri pământeşti şi nu credeţi, cum veţi crede când vă voi vorbi despre cele cereşti?” Ioan 3:12.
În acord cu aceasta, Biblia nu face nicio încercare să descrie cerul în sine, nici locuitorii lui. Ni se spune numai că „Dumnezeu este Duh”, „care locuieşte într-o lumină de care nu te poţi apropia, pe care niciun om nu L-a văzut, nici nu-L poate vedea” — personal (Ioan 4:24; 1 Tim. 6:16). Oamenii trebuie să-L discearnă pe Dumnezeu prin lucrările Sale — dintre care cea mai nobilă este omul perfect — făcut în asemănarea Lui morală, pe plan pământesc, „cu puţin mai prejos decât îngerii” de pe planul spiritual. Cel mai mult din ceea ce Cuvântul Lui declară despre moştenirea cerească este că „Ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, aşa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc”. 1 Cor. 2:9.
Dar în timp ce refuză să ne informeze despre starea cerească, Dumnezeu ne dă o parte satisfăcătoare pentru suflet. Prin apostol, El declară (1 Ioan 3:2): „Şi ce vom fi nu s-a arătat încă. Dar ştim că, atunci când Se va arăta El
Cât de satisfăcător! Dincolo de orice am fi putut cere sau gândi! „Ca El!” — ce am putea cere mai mult? „Ca El”, pe care Dumnezeu L-a înălţat „mai presus de orice domnie, de orice stăpânire, de orice putere, de orice autoritate şi de orice nume care se poate numi!” (Efes. 1:21). Rămânem uimiţi de aşa har! Mai mult, putem să ne dăm seama că Acela care ne-a chemat să devenim „părtaşi firii dumnezeieşti” şi comoştenitori cu Răscumpărătorul în Împărăţia Sa Mijlocitoare, S-a îngrijit de fiecare comoditate şi bucurie a noastră în acea stare cerească, ale cărei detalii nu le putem înţelege acum. Despre aceştia este scris profetic: „Cum mă voi trezi, mă voi sătura de chipul Tău”. Psa. 17:15.
Speranţa, dorinţa, scopul fiecăruia dintre noi este să ne asigurăm chemarea şi alegerea — să alergăm astfel încât să putem obţine acel mare „premiu” de participare în Întâia Înviere. Despre acea înviere citim: „Fericiţi şi sfinţi sunt cei care au parte de întâia [principala] înviere! Asupra lor a doua moarte nu are nicio putere; ci vor fi preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos şi vor împărăţi cu El o mie de ani” (Apoc. 20:6). Să avem aceasta în minte, dragi prieteni, că participarea noastră cu Domnul nostru în gloriile Împărăţiei este dependentă de credincioşia noastră aici în a-L urma pe El prin reputaţie rea şi prin reputaţie bună; prin onoare şi prin dezonoare; în purtarea crucii pe calea negării de sine.
ÎNTÂII-NĂSCUŢI CRUŢAŢI
Când Dumnezeu a scos Israelul tipic afară din Egipt, întâii-născuţi au avut parte mai întâi de o salvare sau protecţie specială. În noaptea dinaintea eliberării toţi întâii-născuţi au fost în pericol de moarte, şi au fost salvaţi numai dacă erau sub sângele mielului de Paşti. Vedem semnificaţia acestui tip frumos. Sf. Pavel ne spune că Cristos este Mielul nostru de Paşti, sacrificat pentru noi. Noi, fiecare, ne-am însuşit carnea Lui, natura Lui umană, pe care a sacrificat-o pentru noi. Noi recunoaştem sacrificiul Său, sângele Ispăşirii. Vedem că acest întreg Veac Evanghelic este antitipul acelei nopţi. Sperăm să aparţinem Întâilor-născuţi (concepuţi de Spirit sfânt) care, în timpul acestei nopţi de păcat şi moarte, vor fi cruţaţi, şi datorită sângelui din afară şi a mielului din interior vor fi socotiţi vrednici de a fi cruţaţi — socotiţi vrednici de viaţă eternă pe plan spiritual ca membri ai Bisericii Întâilor-născuţi — participanţi în Întâia Înviere, la glorie, onoare şi nemurire, cu Domnul nostru şi ca El.
Toţi întâii-născuţi ai lui Israel care au fost cruţaţi, au simbolizat pe tot poporul Domnului, din toate denominaţiile şi din afara tuturor denominaţiilor, care trec acum de la moarte la viaţă. În tip însă, întâii-născuţi din fiecare seminţie au fost schimbaţi cu o seminţie, cea a lui Levi — seminţia preoţească — aceea care mai târziu a simbolizat Biserica Întâilor-născuţi — „Casa Credinţei”. Mai departe, Domnul a împărţit acea seminţie în două clase. O mică parte dintre ei au fost făcuţi preoţi şi au ocupat o poziţie specială de favoare, de relaţie şi de apropiere de Dumnezeu. Restul acelei seminţii a fost onorat să fie folosit ca ajutoare sau servitori ai preoţilor. Aceasta este o alegorie sau un tip.
Biserica Întâilor-născuţi va consta din două clase, o „turmă mică” a preoţilor, şi o mulţime mare” a „casei credinţei”, a Leviţilor antitipici, care vor servi. „Turma mică” de preoţi îşi îndeplinesc sacrificarea acum, şi, dacă sunt credincioşi, în curând vor fi făcuţi o Preoţime Împărătească, o Preoţime domnitoare, comoştenitori cu marele Împărat al Slavei şi Marele Preot al mărturisirii noastre — Isus. „Mulţimea Mare” însă, simbolizată prin Leviţii obişnuiţi, nu vor fi pe Tron, ci vor servi înaintea Tronului. Nu vor fi „pietre vii” din Templu, ci vor servi pe Dumnezeu în Templu. Nu vor purta cununi de slavă, dar le vor fi date ramurile de palmier ale victoriei.
Ce loc veţi ocupa voi sau eu prin înviere în Adunarea Generală a Bisericii Întâilor-născuţi? Vom fi noi din Preoţimea Împărătească, sau dintre servitorii mai puţin onorabili, dar totuşi binecuvântaţi? Vom fi noi din clasa Miresei, sau din cea mai puţin onorată, „fecioarele, însoţitoarele ei”?
De noi depinde să ne asigurăm chemarea şi alegerea prin zelul nostru, seriozitatea noastră, devotarea noastră faţă de marele Împărat şi de cauza Lui. El ne-a chemat la cel mai înalt plan de existenţă. Rămâne pentru noi, sub aranjamentele Lui minunate şi îndurătoare, să hotărâm dacă vom fi sau nu vom fi cruţaţi; şi dacă vom fi cruţaţi, să hotărâm dacă vom accepta locul la care am fost chemaţi, sau locul inferior care va fi dat celor care nu-şi păstrează hainele nepătate de lume şi care, de aceea, trebuie să treacă prin „mare strâmtorare” pentru a intra în Împărăţie.
Îndemnăm, prin urmare, să ne străduim nu numai să fim prezenţi la Marea Convenţie, „adunarea în sărbătoare a bisericii întâilor-născuţi”, ci şi să ne „întărim chemarea şi alegerea”, ca să putem fi din clasa Miresei, clasa Preoţimii Împărăteşti, membrii Corpului Marelui Profet, Preot şi Împărat al Slavei! Să ne încurajăm unul pe altul şi să fim încurajaţi să menţinem lupta bună a credinţei şi să câştigăm victoria, în ceea ce priveşte inimile noastre, asupra lumii, cărnii şi Adversarului. Să fim atât de plini de spiritul Adevărului, spiritul blândeţii, gentileţii, răbdării, îndelungii răbdări, bunătăţii frăţeşti şi iubirii, încât să fim o binecuvântare pentru cei din casele noastre, ca să ia cunoştinţă de noi că am fost cu Isus şi am învăţat de la El; şi această binecuvântare să se reverse astfel şi să prisosească spre multe inimi.
LUMINI CARE ARD ŞI LUMINEAZĂ
Cineva din vechime a fost declarat „lumină care arde şi luminează”. Există forţă în această expresie. Unele lumini sunt reci, austere, indiferente; dar felul aprobat de Învăţătorul a fost felul celei care arde — fierbinte, incandescentă, caldă, de ajutor, intensă! Învăţătorul însuşi furnizează cea mai bună din toate ilustraţiile principiului enunţat. El a fost Lumina care a coborât din cer — neestompată, splendidă, radiind în cel mai mare grad Adevărul Divin! N-a fost rece, respingător, închis, ţinându-Se departe de popor, cu un spirit mândru şi dispreţuitor, spunând cu răceală „Minunatele cuvinte ale vieţii”. Dimpotrivă, întreaga Lui viaţă a fost compătimitoare, din toată inima. Una din învinuirile aduse Lui de către fariseii reci a fost: „Primeşte pe păcătoşi şi mănâncă împreună cu ei”. Chiar şi ucenicii Lui au fost şocaţi pentru faptul că a discutat cu o femeie din Samaria. Dar oamenii obişnuiţi Îl ascultau bucuroşi. Chiar dacă recunoşteau că El era mult mai presus de planul lor — chiar dacă vedeau în El gloriile „Singurului conceput de Tatăl”, cu toate acestea, erau atraşi spre El pentru că era lumina arzândă şi strălucitoare. Şi ei au declarat: „Niciodată n-a vorbit vreun om ca Omul acesta”. Ioan 7:46.
Studenţii Bibliei sunt toţi creştini; dar, vai! nu toţi „creştinii” sunt studenţi ai Bibliei. Adevărat, Cartea Cărţilor poate fi citită în întregime chiar şi de unii care sunt necredincioşi; şi poate fi examinată critic de împotrivitorii care caută să-i găsească vină şi să o prindă în cursă, cum au căutat să găsească vină la Învăţător. Aceştia însă nu sunt studenţi ai Bibliei în sensul potrivit al cuvântului. Numai cei care au făcut o consacrare a vieţii lor Domnului şi sunt nerăbdători să cunoască voinţa divină pentru ca să-şi poată conforma viaţa după ea, şi care, pentru a atinge acest scop, au intrat în Şcoala lui Cristos pentru a fi învăţaţi de El — numai aceştia sunt studenţi ai Bibliei din punctul nostru de vedere, cercetători ai secretelor Domnului, pentru că Îl iubesc şi apreciază Planurile Lui glorioase şi doresc să le înţeleagă pe deplin.
Astfel de studenţi ai Bibliei trebuie să fie lumini care ard şi luminează în lume şi printre confraţii noştri creştini din toate denominaţiile, dintre care mulţi, vai! au mult din spiritul lumii şi le lipseşte spiritul Adevărului — pentru că nu sunt suficient de mult studenţi ai Bibliei.
Tot aşa „să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre drepte şi să preamărească pe Tatăl vostru care este în ceruri.” Noi nu suntem îndemnaţi să facem un spectacol din purtarea Bibliei pretutindeni într-un mod ostentativ. Suntem îndemnaţi să arătăm în viaţa noastră zilnică lecţiile pe care le învăţăm din paginile ei preţioase. După cum Biblia este Candela prevăzută de Domnul pentru toţi cei care umblă în urmele Sale, tot aşa fiecare din aceştia este la rândul lui o candelă care trebuie să lase să strălucească asupra altora lumina, cunoştinţa, Spiritul Adevărului, pentru satisfacţia lor. Cu alte cuvinte, Spiritul sfânt nu este turnat peste lume, ci numai peste servitorii şi servitoarele Domnului. Este o ungere pentru aceştia şi peste aceştia, dovedindu-le că au fost concepuţi din nou, la noua natură, şi făcându-i purtători de lumină în beneficiul altora — lumini arzânde şi strălucitoare, lumini compătimitoare şi de ajutor, „ca să vestească virtuţile Celui care i-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată”.
„LUMINA LUMINEAZĂ ÎN ÎNTUNERIC”
În timp ce ţinem candela curăţată şi arzândă — în timp ce căutăm să slăvim pe Dumnezeu ca lumini care ard şi strălucesc în lume, nu trebuie să uităm că Biblia ne asigură că nu vom avea mai mult succes în convertirea lumii decât a avut Învăţătorul. Marea Sa lumină a strălucit în întuneric, „şi întunericul n-a biruit-o [n-a înţeles-o — Cornilescu Reviziuită, subsol — n.t.]”. Şi cei religioşi din zilele Lui au instigat la răstignirea Lui.
Profeţia Învăţătorului cu privire la urmaşii Lui se va dovedi adevărată până la sfârşitul veacului. Întunericul urăşte lumina. „Nu vă miraţi, fraţilor, dacă vă urăşte lumea”; „Dacă vă urăşte lumea, ştiţi că pe Mine M-a urât înaintea voastră” (1 Ioan 3:13; Ioan 15:18). Este o mare greşeală, deci, să presupunem că poporul consacrat al Domnului, lăsând lumina lor să strălucească înaintea oamenilor cu credincioşie, ar putea converti lumea. Nu aceasta a fost intenţia lui Dumnezeu. Biserica, nu lumea, este încercată în prezent. Împotrivirea lumii şi toate puterile întunericului servesc pentru a ne încerca pe noi, ca Noi Creaturi — a ne încerca loialitatea faţă de Dumnezeu şi faţă de Adevărul Său.
Oricine primeşte lumina Adevărului în mod inteligent trebuie să se bucure de ea; şi, bucurându-se de ea, trebuie s-o lase să strălucească asupra altora, sau altfel, acoperind lumina sa cu o baniţă, îşi va demonstra lipsa de curaj, lipsa de apreciere, lipsa de seriozitate — calităţi pe care Domnul le caută acum în mod special printre cei pe care i-a invitat să fie părtaşi cu Isus în gloriile Împărăţiei Mijlocitoare, pe cale de a fi stabilită printre oameni. Este important de aceea, să lăsăm lumina noastră să strălucească înaintea oamenilor; să fim dispuşi, ba mai mult, bucuroşi, dacă este nevoie, să suferim pentru loialitate faţă de Domnul şi faţă de mesajul Său. Şi avem Cuvântul Său pentru aceasta, că oricine se ruşinează de El şi de Cuvântul Lui acum, şi El Se va ruşina curând de aceştia. Nu-i va recunoaşte ca membri ai clasei Miresei Sale, nu-i va accepta ca ajutoare ale Sale pe Tronul Său glorios.
„Lumina lumii este Isus”; „Adevărata Lumină era aceea care, venind în lume, luminează pe orice om” (Ioan 1:9). Până acum Isus n-a lucrat cu lumea, ci numai cu cei binecuvântaţi care au ochiul credinţei şi urechea credinţei. „Ferice de ochii voştri că văd şi de urechile voastre că aud” (Mat. 13:16). Timpul pentru iluminarea lumii va fi după chemarea specială a celor aleşi. Atunci Biserica, în calitate de Mireasă, va fi cu Mirele ceresc pe Tronul Lui. Atunci toţi care sunt găsiţi acum credincioşi în privinţa lăsării luminii lor să strălucească, vor fi asociaţi cu marea Lumină, Isus, ca membri ai Corpului Său. Toţi împreună vor constitui marele Soare al Dreptăţii, care va răsări atunci cu vindecare în razele sale pentru binecuvântarea tuturor familiilor pământului; „Atunci cei drepţi vor străluci ca soarele în împărăţia Tatălui lor. Cine are urechi de auzit să audă” (Mat. 13:43). Cel care are dorinţa inimii, să fie ascultător şi astfel să-şi „întărească chemarea şi alegerea” la această mântuire glorioasă, principală.