SĂ NU FACI NIMIC PRIN CARE FRATELE TĂU SĂ SE POTICNEASCĂ

„Bine este să nu mănânci carne, să nu bei vin şi să nu faci ceva care poate să fie pentru fratele tău un prilej de cădere, de păcătuire sau de slăbire.” Rom. 14:21.

R 4919 W. T. 15 noiembrie 1911 (pag. 424-426)

Foarte evident apostolul nu s-a străduit prin aceste cuvinte să pună vreo limită asupra libertăţilor poporului lui Dumnezeu. În altă parte el declară că libertatea lui Cristos ne face liberi. Dar el arată că în timp ce avem libertate să facem lucruri nepăcătoase şi nevătămătoare pentru noi, totuşi face parte din privilegiul nostru şi din contractul nostru cu Domnul să ne abţinem de la orice ar fi vătămător pentru alţii; şi noi să căutăm să ne reglementăm viaţa astfel încât să fim de ajutor altora şi să nu ne folosim libertatea numai pentru carne, pentru mulţumire de sine. Noi suntem reprezentanţi ai dreptăţii şi astfel trebuie să procedăm cu alţii: „Să facem bine la toţi, dar mai ales celor din casa credinţei”. Gal. 6:10.

În acest text apostolul nu se referă la o chestiune unde ar putea fi numai o deosebire de opinie cum ar fi între dieta cu carne şi cea cu legume. Astfel de chestiune fiecare trebuie să o decidă pentru el însuşi. Dacă cineva găseşte dieta cu carne dăunătoare pentru sine, să se abţină. Dacă, dimpotrivă, el găseşte că dieta cu carne îi este folositoare, s-o folosească. Gândul apostolului în legătură cu mâncarea cărnii era în privinţa convingerilor religioase. Pe timpul său era obiceiul ca oamenii să mănânce carnea care fusese jertfită idolilor. Niciun evreu n-ar mânca astfel de carne. Pentru creştin ar fi diferit. El ar înţelege că a legăna carnea înaintea idolilor de lemn etc., n-ar afecta carnea. Totuşi apostolul continuă şi arată că pentru unii ar părea o nelegiuire să mănânce carnea care a fost jertfită unui idol.

Gândul apostolului este că lucrul cel mai important cu care avem de-a face este conştiinţa noastră, şi întotdeauna ar trebui să fie ascultată. Fratele care ar încălca conştiinţa unuia mâncând carne ar poticni şi ar răni acea persoană. Astfel un frate mai tare l-ar răni pe un frate mai slab. Şi aceasta a vrut să spună apostolul. În cazul unui frate care n-ar putea vedea la fel de clar ca noi, nu numai să nu căutăm să-i distrugem conştiinţa, dar să nu-i permitem nici influenţei noastre să o distrugă.

Ar fi foare potrivit pentru noi în cazul unui frate slab să-i explicăm chestiunea din punctul nostru de vedere. Aceasta n-ar însemna că am căuta să-i distrugem conştiinţa, ci să o educăm. Apoi, dacă el ar mânca acea carne fără a se simţi vinovat — fără dezaprobarea conştiinţei sale — am face din el un frate tare mai degrabă decât unul slab; şi aceasta ar fi în avantajul lui. Apostolul ne îndeamnă să fim cu băgare de seamă la interesele fraţilor.

LEPĂDAREA DE SINE ÎN INTERESUL ALTORA

Evident, sf. Pavel aşază aici un principiu larg al lepădării de sine în interesul altora — un principiu care se aplică în primul rând la Biserică, dar şi la lume. El aplică acest principiu, nu numai la religie şi la mâncarea cărnii oferite idolilor, ci extinde chestiunea, spunând: „Bine este să nu mănânci carne, să nu bei vin şi să nu faci ceva care poate să fie pentru fratele tău un prilej de cădere, de păcătuire sau de slăbire”.

Ar putea exista un frate slab pentru care vinul ar putea fi o mare ispită, o cursă. Deşi nu există nimic în Scriptură care să interzică folosirea vinului şi deşi el de fapt i l-a recomandat lui Timotei, al cărui stomac era slab, cu toate acestea, apostolul îndeamnă ca libertăţile noastre să fie limitate la împrejurări. Ştim că vinul era folosit mult mai mult atunci decât acum, şi este mult mai folosit în Europa decât în această ţară; cu toate acestea, ştim că efectul alcoolului este mult mai vătămător asupra nervilor oamenilor de acum, deoarece specia umană este mult mai slabă decât în zilele Domnului.

Când nu era niciun pericol special pe această linie, se pare că Domnul nostru şi apostolii foloseau aceste lucruri cu moderaţie. Ei de asemenea sfătuiau la moderaţie — „Deci, fie că mâncaţi, fie că beţi, fie că faceţi altceva, să faceţi totul pentru slava lui Dumnezeu” (1 Cor. 10:31); şi noi să nu ne folosim libertatea în vreun fel care l-ar poticni pe un frate în oarecare sens al cuvântului. Poporul lui Dumnezeu trebuie să aibă iubire, să fie dispus să sacrifice mulţumirea de sine în interesul altora.

Cât putem noi să înţelegem, beţia este una din cele mai îngrozitoare rele care năpăstuiesc specia umană în prezent. Mulţi sunt atât de slabi prin cădere, prin ereditate, încât sunt total neînstare să se opună influenţei alcoolului, drogurilor. Este prea mult să le ceri acelora care şi-au consacrat vieţile Domnului, dreptăţii şi binecuvântării altora, să se lepede de sine în această chestiune şi astfel să renunţe la unele libertăţi şi privilegii în interesul fraţilor şi al lumii în general?

Argumente asemănătoare ar putea fi folosite cu privire la folosirea tutunului, a cărţilor de joc şi a diferitelor instrumente pe care le foloseşte adversarul ca să ademenească omenirea la păcat. Tot argumentul, să se noteze, este cel al Iubirii. În măsura în care creştem în harurile Domnului nostru, în Spiritul Său de Iubire, vom fi bucuroşi, nu numai să înlăturăm orice întinăciune a cărnii pentru binele nostru, ca să fim astfel mai asemenea Domnului, ci şi, la iniţiativa Iubirii, vom dori să înlăturăm orice ar putea avea o influenţă rea asupra altora, oricare am putea noi considera că sunt libertăţile noastre personale în privinţa lor.

O altă ilustraţie a acestui principiu ar fi în ţinerea duminicii. Evreii considerau o greşeală chiar şi a face foc în Sabat; şi oricine era găsit culegând vreascuri în acea zi era ucis cu pietre. Noi nu considerăm că este greşit a face duminica ceea ce ar putea fi făcut în celelalte zile. Dar ar fi înţelept să folosim această libertate? Conduita noastră ar putea avea un efect dăunător asupra altora şi astfel să micşoreze valoarea a tot ceea ce le-am putea spune pe linie religioasă. Ei ar spune: „Aceşti oameni nu sunt buni. Ei nu ţin ziua sfântă a lui Dumnezeu”. N-ar înţelege.

Ar fi bine pentru noi să ţinem duminica într-un mod mai special decât oricare alţi oameni din lume. De fapt, foarte probabil că o ţinem mai bine decât alţii; şi aceasta este corect. Această eroare a creştinătăţii a fost de folos pentru noi. Putem avea o zi plină de bucurie spirituală. Dacă lumea ar înţelege cum înţelegem noi, n-ar mai fi nicio duminică de ţinut. În ceea ce ne priveşte, am fi foarte bucuroşi dacă ar putea fi trei sau patru duminici pe săptămână. De fapt pentru noi fiecare zi ar trebui să fie duminică. Noi căutăm să-I servim lui Dumnezeu, obiectivul principal al vieţii fiind să predicăm Evanghelia şi să ne bucurăm de „veştile bune” — Mesajul Cuvântului lui Dumnezeu.

Relaţia noastră cu Dumnezeu este cea a Noii Creaţii, o relaţie a inimii; şi binecuvântarea pe care Domnul ne-o dă este în calitate de copii concepuţi din nou — nu pe linia cărnii, ci pe linia spiritului şi a dezvoltării inimii, care în cele din urmă va fi desăvârşită la înviere.

Este adevărat, cei pe care Fiul îi face liberi „vor fi cu adevărat liberi” (Ioan 8:36), şi cu toţii trebuie să căutăm să „Rămânem deci tari şi nu vă supuneţi iarăşi sub jugul robiei” (Gal. 5:1); dar este de asemenea adevărat că trebuie să fim în gardă ca nu cumva să ne folosim libertatea într-un astfel de mod încât să-i poticnim pe alţii mai slabi decât noi, neînstare să folosească libertatea lui Cristos cu discernământ, uneori din lipsă de cunoştinţă.

Libertatea cu care Cristos ne face liberi poate fi văzută din două puncte de vedere; dacă ne dă libertate să mâncăm fără restricţii, într-un mod în care evreii nu aveau libertate să mănânce, ne dă libertate şi să ne abţinem; şi oricine are Spiritul lui Cristos şi caută să urmeze în urmele Lui are deja un legământ cu Domnul să-şi folosească libertatea, nu în promovarea dorinţelor, ambiţiilor şi poftelor carnale, ci în sacrificiul de sine, urmând în urmele Învăţătorului, căutând să-şi dea chiar viaţa pentru fraţi — pentru ajutorarea lor. Cât de diferite sunt aceste două moduri de a folosi libertatea! Folosirea ei egoistă — ca şi folosirea egoistă a cunoştinţei — ar însemna mulţumire de sine, indiferent de interesele altora; folosirea iubitoare ar îndemna la sacrificiu de sine în interesul altora.

RESPONSABILITATEA FAŢĂ DE FRATELE NOSTRU

Cunoştinţa nu înseamnă în mod necesar o mare creştere în spiritualitate. O fărâmă de săpun va face o bulă foarte mare de aer; şi tot aşa o cunoştinţă relativ mică ar putea face pe cineva să se umfle mult în pene, fără vreo soliditate a caracterului. Este deci un mare avantaj în a ne măsura prin creşterea în iubire mai degrabă decât numai prin creşterea în cunoştinţă — deşi, bineînţeles, a fi mare atât în cunoştinţă cât şi în iubire ar fi condiţia ideală. Apostolul învaţă aceeaşi lecţie, afirmând: „Chiar dacă am toată cunoştinţa şi nu am iubire nu sunt nimic”.

Cunoştinţa fără iubire ar fi o daună; şi a o considera altfel ar însemna că n-a fost încă câştigată o cunoştinţă adevărată; dar contrar acesteia, acelaşi apostol spune: „Dar dacă cineva iubeşte pe Dumnezeu, este cunoscut de El” (1 Cor. 13:2; 8:3). Am putea avea multă cunoştinţă şi totuşi să nu-L cunoaştem pe Dumnezeu şi să nu fim cunoscuţi sau recunoscuţi de El; dar nimeni nu poate avea o dezvoltare mare a iubirii adevărate în caracterul lui fără să-L cunoască personal pe Domnul şi fără să obţină spiritul iubirii prin părtăşie cu El. Prin urmare, dobândirea iubirii în mod sigur că ne zideşte substanţial (evitând astfel umflarea de mândrie) în toate harurile Spiritului, incluzând blândeţea, gentileţea, răbdarea, îndelunga răbdare, bunătatea frăţească, cunoştinţa, înţelepciunea de sus şi spiritul unei minţi sănătoase.

Iubirea, după câştigarea cunoştinţei şi libertăţii, va privi în jur să vadă ce efect ar putea avea asupra altora folosirea libertăţii; şi va înţelege că din cauza condiţiilor mentale care diferă — percepţii, facultăţi de raţiune etc. — nu toţi ar putea avea acelaşi punct de vedere al cunoştinţei şi aprecierii principiilor. Iubirea, prin urmare, ar interzice folosirea cunoştinţei şi a libertăţii dacă ar înţelege că exercitarea lor ar putea aduce daună altuia.

ORICE ÎNCĂLCARE A CONŞTIINŢEI ESTE GREŞITĂ

Dar de ce? Ce principiu este implicat, care l-ar obliga pe unul care ar avea o conştiinţă curată să ia în considerare conştiinţa altuia? De ce să nu lase persoana cu o conştiinţă slabă să aibă grijă de propria lui conştiinţă, şi să mănânce, sau să se abţină de la a mânca, după cum ar fi dispus? Apostolul arată că aceasta ar fi corect dacă ar fi posibil; dar că persoana cu o minte mai slabă, puteri de raţiune mai slabe, este posibil să fie mai slabă în orice privinţă şi prin urmare mai susceptibilă la conducerea altora, pe căi pe care conştiinţa lui n-ar putea să le aprobe, din cauza puterilor sale de raţiune mai slabe sau a cunoştinţei inferioare.

Unul ar putea, fără să-şi încalce conştiinţa, să mănânce carne care a fost jertfită idolilor, sau chiar să stea la un ospăţ într-un templu de idoli, fără să-şi vatăme conştiinţa; dar altul, simţind că acest curs ar fi greşit, ar putea să se străduiască să urmeze exemplul fratelui său mai tare, şi astfel ar putea să-şi încalce conştiinţa, care ar face ca acest act să fie un păcat pentru el.

Orice încălcare a conştiinţei, fie că lucrul în sine ar fi corect sau greşit, este un pas în direcţia păcatului cu voia. Este un curs în jos, conducând tot mai departe de comuniunea şi părtăşia Domnului, şi la încălcări mai grave ale conştiinţei, şi, prin urmare, posibil să ducă la Moartea a Doua. Astfel prezintă apostolul chestiunea: „Şi prin cunoştinţa ta cel slab va pieri, fratele pentru care a murit Cristos”. Întrebarea nu este: Ar fi păcat să mănânci carnea jertfită idolilor? Ci: Ar fi păcat împotriva spiritului iubirii, legii Noii Creaţii, a face ceva ce ar putea în mod raţional să se dovedească o cauză de poticnire pentru fratele nostru, nu numai pentru fraţii în Cristos, Biserica, ci chiar pentru un semen după trup? — căci Cristos a murit pentru păcatele întregii lumi.

Să ne luăm poziţia alături de Domnul şi să hotărâm că, în ceea ce priveşte folosirea libertăţilor noastre în oricare mod care ar putea să rănească pe alţii, vom refuza să le folosim; şi mai degrabă le vom sacrifica în folosul altora, întocmai cum Învăţătorul nostru, Răscumpărătorul nostru, a dat tot ce a avut. Să adoptăm cuvintele apostolului şi să hotărâm o dată pentru totdeauna că nimic din ceea ce ar leza pe un frate nu vom face — orice libertate a noastră, oricât de rezonabilă în sine, care ar produce daună fratelui nostru, acea libertate nu o vom exercita; vom renunţa la ea în interesul lui; o vom sacrifica; în acea măsură ne vom da viaţa pentru el.

„Şi astfel, păcătuind împotriva fraţilor şi rănind conştiinţa lor slabă, păcătuiţi împotriva lui Hristos. De aceea, dacă o mâncare este pentru fratele meu o cursă, nu voi mânca niciodată carne, ca să nu fac pe fratele meu să se poticnească.” 1 Cor. 8:12, 13.