O EXAMINARE DE SINE PRACTICĂ ÎN PRIVINŢA IUBIRII
„Pe voi înşivă cercetaţi-vă dacă sunteţi în credinţă; puneţi-vă la încercare pe voi înşivă.”
2 Cor. 13:5.
R 4917 W. T. 15 noiembrie 1911 (pag. 421-424)
Pare imposibil să descrii Iubirea, această minunată calitate fără de care nimic nu este acceptabil în ochii lui Dumnezeu! Apostolul nu încearcă să definească Iubirea, ci se mulţumeşte să ne dea unele din manifestările ei. Cei care posedă o iubire cu aceste caracteristici sunt în stare s-o aprecieze, dar nu sunt în stare să o explice altfel. Faptul este că Iubirea, asemenea vieţii şi luminii, este dificil de definit; şi străduinţele noastre cele mai bune de a o înţelege sunt pe linia efectelor ei. Ea este de la Dumnezeu; este asemănare cu Dumnezeu în inimă, în limbă, în mâini, în gânduri — supraveghind toate atributele umane şi căutând să le controleze. Unde lipseşte Iubirea, rezultatele sunt mai mult sau mai puţin rele; unde Iubirea este prezentă, rezultatele diferă conform gradului de Iubire, şi sunt proporţional bune.
La creştin o manifestare exterioară a bunăvoinţei, blândeţii, gentileţii, răbdării etc., nu este suficientă, nici în ochii lui Dumnezeu nici în ochii lui proprii. Aceste haruri trebuie produse de spiritul Iubirii, umplând şi extinzându-se în inima lui. Multe din harurile Spiritului sunt recunoscute de către neregeneraţi şi sunt imitate ca semne de bună-creştere, şi în multe cazuri sunt cu succes purtate ca o haină sau mască, acoperind inimi şi sentimente cu totul contrare spiritului sfânt al Iubirii.
Măsura aprecierii noastre a Iubirii divine va fi măsura zelului în conformarea caracterului după modelul divin. O dispoziţie de la natură dură, grosolană, degradată poate cere un timp îndelungat după ce harul Iubirii divine intră în inimă, înainte ca acel har să fie manifestat în toate gândurile, cuvintele şi faptele omului exterior. Alţii, dimpotrivă, mai gentili din naştere şi cultivaţi prin instruire, pot, fără harul lui Dumnezeu în ei, să aibă multe rafinamente exterioare. Nimeni în afară de Cel care citeşte inimile nu este competent, prin urmare, să judece cine a primit şi cine n-a primit acest har şi gradul lui de dezvoltare în inimile lor; dar fiecare poate să judece pentru sine şi fiecare conceput de acest Spirit sfânt, Iubirea, trebuie să caute ca lumina lui aşa să strălucească pe toate căile de comunicare cu semenii lui, încât să slăvească pe Tatăl său din ceruri şi „să vesteacă virtuţile Celui care ne-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată”. 1 Pet. 2:9.
Printre „darurile” din timpurile apostolice timpurii, profeţia, sau oratoria, era unul mult lăudat. Cunoştinţa despre tainele lui Dumnezeu era de asemenea mult lăudată, şi credinţa mare era socotită printre principalele cerinţe creştine; totuşi apostolul declară că dacă el le-ar poseda pe toate acestea în măsura lor deplină şi Iubirea ar lipsi, n-ar fi nimic — ar fi o nulitate — n-ar fi deloc un membru al Noii Creaţii, deoarece Iubirea este chiar spiritul conceperii la natura nouă.
Ce minunată probă este aceasta! Apostolul Pavel sfătuieşte: „Pe voi înşivă cercetaţi-vă dacă sunteţi în credinţă; puneţi-vă la încercare pe voi înşivă”. Fiecare să-şi aplice proba la sine însuşi. Dacă sunt ceva sau nu sunt nimic în ochii lui Dumnezeu trebuie măsurat prin iubirea mea pentru El, pentru fraţii Lui, pentru cauza Lui, pentru lume în general şi chiar pentru duşmani, mai degrabă decât prin cunoştinţa, faima sau oratoria mea!
Totuşi, nu trebuie să înţelegem că cineva ar putea avea o cunoştinţă a tainelor adânci ale lui Dumnezeu fără să fie conceput de Spiritul sfânt al Iubirii; căci lucrurile adânci ale lui Dumnezeu nu le cunoaşte nimeni, decât prin Spiritul lui Dumnezeu; dar cineva ar putea să piardă spiritul înainte de a pierde cunoştinţa pe care acesta i-a adus-o. În măsurarea caracterului, deci, trebuie să punem pe primul loc Iubirea şi să o considerăm proba principală a apropierii şi a acceptării noastre de către Domnul.
IUBIREA ESTE SECRETUL POLITEŢII ADEVĂRATE
Fiindu-ne dată o astfel de concepţie a importanţei Iubirii, apostolul continuă şi descrie ce este şi ce nu este ea — cum operează şi cum nu operează sau se comportă. Fiecare să facem o aplicare practică a acestei chestiuni la noi înşine şi să ne întrebăm:
Am eu astfel de iubire, în special pentru casa credinţei, care să mă facă să rabd considerabil şi mult timp, şi totuşi să fiu amabil? Sunt eu răbdător cu slăbiciunile şi imperfecţiunile celor care dau dovadă de bune intenţii? Sunt eu răbdător chiar cu aceia care sunt în afara căii, dându-mi seama că marele adversar orbeşte minţile maselor şi amintindu-mi că această manifestare a Iubirii a fost foarte proeminentă la Domnul nostru Isus, care a fost răbdător cu împotrivitorii Lui?
Sunt eu amabil în metodele mele, căutând să-mi păzesc manierele şi tonul, ştiind că ele au mult de-a face cu fiecare chestiune a vieţii? Această dovadă a Iubirii îmi caracterizează acţiunile, cuvintele şi faptele? Mă gândesc eu la alţii şi am consideraţie faţă de ei? Simt eu şi manifest eu amabilitate în cuvânt, în privire şi în faptă? Un creştin, mai presus de alţii, trebuie să fie blând, amabil, gentil acasă, la locul său de muncă, în Biserică — peste tot. În măsura în care Iubirea perfectă este atinsă, efortul constant al inimii va fi ca fiecare cuvânt şi faptă, precum şi gândul care le inspiră, să fie pline de răbdare şi bunătate. La copilul lui Dumnezeu aceste calităţi nu trebuie să fie numai podoabe exterioare, nu pot fi; dimpotrivă, ele sunt roade ale Spiritului — dezvoltări sau rezultate ale intrării în părtăşie cu Dumnezeu, ale primirii învăţăturii de la El, ale primirii din Spiritul Lui de sfinţenie, de Iubire.
Am eu Iubirea care „nu invidiază”, Iubirea care este generoasă, aşa încât să-i pot vedea pe alţii că prosperă şi să mă bucur de prosperitatea lor, chiar dacă pentru un timp lucrurile mele nu sunt atât de prospere? Aceasta este adevărata generozitate, tocmai inversul geloziei şi invidiei, care izvorăsc dintr-o natură pervertită. Rădăcina invidiei este egoismul; invidia nu va creşte din rădăcina Iubirii. Iubirea se bucură cu cei care se bucură, în prosperitatea oricărui cuvânt şi lucrări bune, în înaintarea harului creştin şi în serviciul divin al tuturor celor care sunt stimulaţi de Spiritul divin.
Am eu Iubirea care este smerită, care „nu se laudă, nu se umflă de mândrie”? Iubirea care tinde spre modestie, care nu este lăudăroasă, nu se înalţă? Am eu Iubirea care ar îndemna la fapte bune, nu pentru a fi văzute de oameni, ci ar proceda la fel chiar dacă nimeni n-ar vedea sau n-ar şti în afară de Dumnezeu, care nu se laudă nici cu ceea ce cunoaşte nici cu ce haruri are, ci în umilinţă recunoaşte că fiecare dar bun şi desăvârşit vine de la Tatăl? Şi Îi răspund eu Lui cu Iubire şi serviciu pentru fiecare îndurare? Lauda cu aprecierea de sine a dus pe mulţi oameni nu numai la nechibzuinţă, ci uneori la păcate grave în străduinţa de a-şi justifica lauda. Spiritul Domnului este spiritul unei minţi sănătoase, care nu numai caută să-i aprecieze pe alţii cu generozitate, ci şi să se aprecieze pe sine cu sobrietate şi să nu aibă o părere prea bună despre caracterul şi realizările sale.
Am eu Iubirea care este curtenitoare, „care nu se poartă necuviincios”? Mândria este rădăcina din care creşte mare parte din conduita necuviincioasă, din lipsa de politeţe atât de obişnuită la cei care gândesc despre sine că sunt cineva, fie intelectual fie financiar. Politeţea a fost definită ca Iubire în lucrurile neînsemnate; curtoazia ca Iubirea în lucrurile mici. Secretul politeţii este fie poleială exterioară, fie iubire din inimă. În calitate de creştini trebuie să avem iubirea din inimă care ne va îndemna la fapte de bunătate şi curtoazie, nu numai în casa credinţei, dar şi în casele noastre şi în relaţiile noastre cu lumea.
Am eu Iubirea care nu este egoistă, care „nu caută” exclusiv interesele sale, care ar putea chiar să fie dispusă să lase ca unele din drepturile sale să fie sacrificate în interesul altora? Sau, am eu, dimpotrivă, egoismul care nu numai va cere cu fiecare ocazie drepturile mele, dar care va cere acele drepturi indiferent de avantajul, confortul şi drepturile altora? A avea Iubire în această particularitate înseamnă că vom fi în gardă împotriva folosirii vreunui avantaj nedrept asupra altora, şi vom prefera mai degrabă să suferim un rău decât să facem un rău; să suferim o nedreptate decât să facem o nedreptate.
IUBIREA ÎNCEPE ACASĂ
Nimic din aceasta nu înseamnă că ar trebui ca o persoană să neglijeze grija şi asigurarea în toate modurile cu cele necesare celor dependenţi prin legături naturale de acea persoană, pentru a putea face bine altora. În toate sensurile, „iubirea începe acasă”. Gândul potrivit, cum îl înţelegem noi, este că bărbaţii şi femeile, stăpâniţi de spiritul Iubirii perfecte, nu se vor gândi exclusiv la propriile lor interese în oricare situaţie a vieţii. Pus în exercitare, acest element al Iubirii va avea o mare influenţă asupra tuturor situaţiilor vieţii, atât în cadrul cât şi în afara casei şi familiei.
Am eu Iubirea care este calmă, „nu se aprinde de mânie” — Iubirea care-mi permite să văd ambele laturi ale chestiunii, care-mi dă spiritul unei minţi sănătoase, care-mi permite să înţeleg că exasperarea şi mânia violentă nu sunt numai deplasate, ci, mai mult decât atât, dăunătoare celor spre care ar fi îndreptate, şi de asemenea dăunătoare în rezultatul lor asupra inimii şi corpului propriu?
Se poate să fie momente când Iubirea va trebui să fie fermă, aproape severă şi inflexibilă, acolo unde sunt implicate principiile, unde trebuie imprimate lecţii valoroase; şi aceasta ar putea veni sub titlul mâniei, folosind acest cuvânt într-un sens potrivit, cu privire la o indignare dreaptă, exercitată pentru un scop iubitor, pentru a face bine; dar ar trebui exercitată atunci numai pentru un timp. Dacă ne supărăm pe drept, ar trebui să avem grijă să nu păcătuim nici cu buzele, nici în inimile noastre, în care niciodată nu putem întreţine altceva decât sentimente iubitoare şi generoase faţă de aceia care ne sunt vrăjmaşi, sau faţă de aceia dintre prietenii noştri pe care am vrea să-i ajutăm, instruim sau corectăm.
A se aprinde de mânie înseamnă a fi ţâfnos, irascibil, agitat, prea sensibil, uşor de ofensat. Lucrul acesta este total contrar spiritului Iubirii; şi oricine este de partea Domnului şi caută să-I fie plăcut Lui şi să ajungă la o poziţie de învingător, trebuie cu gelozie să se păzească împotriva acestui asalt general din zilele noastre. În măsura în care această dispoziţie este nutrită, sau voit întreţinută, sau nu este combătută, aceasta devine o dovadă a unei deficienţe şi imperfecţiuni a dezvoltării noastre în Spiritul sfânt al Tatălui nostru şi a unei deficienţe în asemănarea cu Domnul nostru Isus, Modelul nostru.
Foarte puţine din dovezile unui spirit greşit primesc de la eul nostru atâta bunătate şi atâtea scuze pentru continuarea lor cum primeşte aceasta. Dar oricât de mult degradarea naturală, ereditatea şi bolile nervoase ar tinde spre acest spirit de agitaţie, lipsă de comunicare şi prea mare sensibilitate, fiecare inimă umplută de Spiritul Domnului trebuie să i se opună acestei dispoziţii spre rău din carnea sa şi trebuie să ducă o luptă bună împotriva ei.
Nu va fi de-ajuns să spună: „Acesta este felul meu”, căci toate „felurile” naturii decăzute sunt rele; şi este treaba Noii Creaturi să învingă vechea natură în aceasta, ca şi în alte fapte ale cărnii şi ale diavolului. În puţine alte moduri putem arăta mai bine prietenilor noştri şi casei nostre puterea harului Iubirii. Acest har, pe măsură ce creşte, trebuie să-l facă binevoitor pe fiecare copil al lui Dumnezeu. În niciun mod nu-i putem aduce mai bine laude Celui care ne-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată decât prin manifestarea spiritului Iubirii în lucrurile zilnice ale vieţii.
IUBIREA NU SE GÂNDEŞTE LA RĂU
Am eu spiritul Iubirii care „nu se gândeşte la rău”, care este fără prefăcătorie, nu suspectează de rău sau nu caută greşeli la alţii, nu le atribuie motive rele? Am eu Iubirea care caută întotdeauna să interpreteze caritabil conduita altora, să facă orice îngăduinţă posibilă pentru erori în judecată mai degrabă decât să conteste motivele inimii? Iubirea perfectă este bine intenţionată; ea preferă, şi, pe cât este posibil, se străduieşte să vadă cuvintele şi conduita altora din acelaşi punct de vedere. Ea nu adună animozităţi şi suspiciuni, nici nu fabrică din lucruri neînsemnate un lanţ de dovezi circumstanţiale de rele intenţii. „Greşelile sunt mari acolo unde Iubirea este mică” este un proverb foarte înţelept.
Dar când Iubirea trece peste ofense şi nu ţine cont de ele, nu este ranchiunoasă, aceasta nu înseamnă că Iubirea ar trata pe răufăcători exact în acelaşi mod în care i-ar trata pe prieteni. Ar putea fi potrivit sau chiar necesar să luăm o oarecare notă de ofense aşa încât să nu fie manifestată aceeaşi cordialitate ca înainte, dar nicio ură, răutate sau ceartă să nu fie manifestate — nimic decât bunătate şi gentileţe, lăsând uşa ocaziei deschisă pentru o deplină reconciliere cât de repede posibil, făcând tot ceea ce s-ar putea face pentru a promova reconcilierea şi a da dovadă de dorinţa de iertare şi uitare a greşelii.
„IUBIREA NU SE BUCURĂ DE NELEGIUIRE”
Am eu Iubirea care este sinceră, care „nu se bucură de nelegiuire
Oricine caută să dezvolte în inima lui Spirit sfânt, Iubire perfectă, trebuie să păzească cu grijă acest punct al sincerităţii motivului precum şi integritatea conduitei. Şi cea mai mică sugestie de bucurie la căderea unei persoane sau lucru care în vreun oarecare grad reprezintă dreptatea sau bunătatea trebuie deplânsă şi învinsă. „Iubirea [perfectă] nu se bucură de nelegiuire” în nicio împrejurare sau condiţie şi nici nu va avea simpatie ci numai suferinţă la căderea altuia, chiar dacă ar însemna propria sa avansare.
Iubirea lui Dumnezeu, pe care apostolul o descrie aici ca spiritul poporului Domnului, este o iubire care este cu mult mai presus de orice egoism şi este bazată pe principii fixe care ar trebui, zi de zi, să fie tot mai clar discernute şi care cer o aderare fermă întotdeauna, cu orice preţ. Oricât de profitabilă ar putea fi eroarea, Iubirea n-ar putea să ia parte la ea şi n-ar putea dori răsplata răului. Dar ea îşi găseşte plăcerea în Adevăr — adevărul asupra oricărui subiect şi în special asupra Adevărului revelaţiei divine, oricât de nepopular ar fi Adevărul; oricâtă persecuţie ar putea implica susţinerea lui; oricât de mult ar putea costa pierderea prieteniei acestei lumi şi a acelora care sunt orbiţi de dumnezeul acestei lumi. Spiritul Iubirii are o astfel de afinitate pentru Adevăr încât se bucură să aibă parte de pierdere, persecuţie, necaz, sau orice ar veni împotriva Adevărului sau a servitorilor lui. În estimarea Domnului este acelaşi lucru fie că ne ruşinăm de El sau ne ruşinăm de Cuvântul Lui; şi despre toţi aceştia El declară că Se va ruşina când va veni să fie slăvit în sfinţii Săi.
Am eu Iubirea care „suferă toate”, care este neclintită împotriva asalturilor răului, care se împotriveşte la rău, la necurăţie, la păcat şi la orice este contrar Iubirii, care este atât în stare cât şi doritoare să îndure, pentru cauza lui Dumnezeu, reproşuri, insulte, pierderi, denaturări şi chiar moarte? „Aceasta este biruinţa care biruie lumea, chiar credinţa voastră” — credinţa a cărei viaţă chiar, şi al cărei centru este Spiritul sfânt al Iubirii pentru Domnul şi pentru cei care sunt ai Lui, şi, compătimitor, pentru lume. Iubirea perfectă poate să suporte în toate împrejurările, şi, prin harul lui Dumnezeu, să ne scoată biruitori şi „mai mult decât biruitori prin Cel care ne-a iubit”. 1 Ioan 5:4; Rom. 8:37.
IUBIREA NU ESTE SUSPICIOASĂ
Am eu Iubirea care „crede toate”, care nu vrea să atribuie altuia răul dacă nu este forţată să facă astfel prin dovezi indiscutabile, care mai degrabă ar crede binele decât răul despre toţi, care nu-şi găseşte plăcerea în auzirea răului, ci ar fi dispusă să-l dezaprobe. Iubirea perfectă nu este suspicioasă, ci, dimpotrivă, este dispusă să fie încrezătoare. Ea acţionează pe principiul că este mai bine, dacă este necesar, să fii înşelat de o sută de ori decât să treci prin viaţă acrit de o minte suspicioasă — mult mai bine decât să acuzi sau să suspectezi chiar şi o singură persoană pe nedrept. Aceasta este dispoziţia miloasă, aşa cum este aplicată la gânduri; şi despre aceasta Învăţătorul a spus: „Ferice de cei milostivi, căci ei vor găsi milă” (Mat. 5:7). Mintea nemiloasă, care se gândeşte la rău, concepe o conduită nemiloasă faţă de alţii.
Am eu Iubirea care „nădăjduieşte toate”, care perseverează în condiţii nefavorabile şi continuă să spere şi să trudească pentru cei care au nevoie de ajutorul meu? Am eu Iubirea care „rabdă toate”, care continuă să spere pentru ce este mai bine cu privire la toţi şi se străduieşte pentru ce este mai bine, şi aceasta cu perseverenţă? Iubirea perfectă nu se descurajează uşor. Acesta este secretul perseverenţei Iubirii; după ce a învăţat de la Dumnezeu şi a devenit părtaşă la sfinţenia Lui, ea se încrede în El şi speră neînfricat pentru împlinirea legământului Său îndurător, oricât de întunecate ar fi împrejurările imediate.
Acest element plin de speranţă al Iubirii este unul din aspectele izbitoare ale perseverenţei sfinţilor, făcându-i capabili să îndure greutate ca buni soldaţi. Această calitate a ei, faptul că este plină de speranţă, o împiedică să fie repede ofensată sau repede oprită în lucrarea Domnului. Acolo unde alţii ar fi descurajaţi sau puşi pe fugă, spiritul Iubirii dă rezistenţă, ca să putem lupta o luptă bună şi să-I fim plăcuţi Căpeteniei mântuirii noastre. Speranţa Iubirii nu cunoaşte disperare, căci ancorarea ei este în ceea ce este dincolo de văl, şi este ferm fixată de Stânca Veacurilor.
Preaiubiţilor, cu toate realizările noastre, să obţinem Iubire — nu numai în cuvânt, ci şi în faptă şi în adevăr — Iubirea ale cărei rădăcini sunt în inima nouă, concepută în noi de Iubirea Tatălui nostru ceresc şi exemplificată prin cuvintele şi faptele dragului nostru Răscumpărător. Orice altceva am căuta şi am câştiga ar fi doar pierdere şi gunoi, dacă pe lângă acestea nu ne-am asigura să obţinem iubire!