ÎNDREPTĂŢIREA PRIN CREDINŢĂ
R 4901a W. T. 15 octombrie 1911 (pag. 394)
În Romani 5:1, unde apostolul spune, „Deci, fiindcă am fost îndreptăţiţi prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu”, gândul lui este că pacea sau armonia noastră cu Dumnezeu a început odată cu credinţa noastră şi a dus la această stare de har în care ne aflăm ca fii ai lui Dumnezeu, concepuţi de Spirit sfânt şi bucurându-ne în speranţa slavei, onoarei şi nemuririi Împărăţiei. Îndreptăţirea noastră prin credinţă a început cu primul element al credinţei; adică, atunci când L-am văzut pe Domnul chiar în mod imperfect.
De la timpul când ne-am apropiat de Dumnezeu am început să avem o măsură de pace, care continuă cu noi atâta vreme cât umblăm în direcţia corectă, crescând în cunoştinţă şi ascultare. Cei a căror credinţă sau ascultare se opreşte, găsesc că pacea lor cu Dumnezeu scade. Dacă credinţa şi ascultarea se extind până la punctul deplinei consacrări şi conceperi de spirit, aceasta devine „pacea lui Dumnezeu care întrece orice pricepere”, stăpânind în inimile noastre (Fil. 4:7). Textul de la urmă se referă la pacea desăvârşită dată de Spiritul sfânt, care rezultă din deplina consacrare faţă de voinţa lui Dumnezeu.
După ce încrederea şi ascultarea au crescut până la punctul unde am fost dornici să ne prezentăm corpurile ca jertfe vii Domnului, atunci am intrat în această binecuvântare mai deplină, unde suntem acum. Dar pentru a intra, trebuie mai întâi să ne fie însufleţită credinţa de către Marele Preot care ne atribuie atâta din meritul jertfei Sale cât este necesar pentru a ne desăvârşi; şi în al doilea rând, trebuie să fim acceptaţi ca jertfe de către Tatăl nostru Ceresc, care indică acceptarea Sa prin conceperea noastră de Spirit sfânt spre înnoirea vieţii.
Însufleţirea este cea care face îndreptăţirea completă şi neschimbătoare. Persoana a cărei îndreptăţire a fost însufleţită şi-a primit partea deplină din meritul lui Cristos. Pentru aceasta nu mai rămâne nicio parte în marea ispăşire dacă ar fi să se întoarcă înapoi, asemenea scroafei care se tăvăleşte în noroi. Dacă nu continuă spre perfecţiune ca Nouă Creatură, singurul lucru pentru acea persoană ar fi „o aşteptare sigură şi înfricoşată a judecăţii şi văpaia unui foc care va mistui pe potrivnici”. Evrei 10:27.
Pentru a ilustra, să ne gândim la o persoană care nu este în armonie cu Dumnezeu, dar care-L caută. Tipic el recunoaşte Prezenţa divină aşa cum este reprezentată în Cortul Întâlnirii. El se apropie de Dumnezeu. Apropiindu-se de Cortul Întâlnirii, găseşte numai o poartă de intrare din Tabără în Curte. După ce intră prin poartă vede altarul de aramă cu sacrificiile lui, reprezentând sacrificiile meritorii ale Răscumpărătorului. Trecerea de altar implică credinţă în lucrarea răscumpărătoare. De la timpul când el intră în starea de credinţă a „curţii”, credinţa lui continuă să crească la fiecare pas înainte făcut în ascultare. Apoi vede primul văl, care reprezintă consacrarea la moarte. Dacă se apleacă în deplină consacrare să treacă pe sub văl, rezultatul este o pace deplină şi perfectă, aşa cum a indicat Domnul nostru când a spus: „Vă dau pacea Mea”. Ioan 14:27.
Credinţa lui nu mai este doar o credinţă în lucrarea Răscumpărătorului; mai mult de atât, aceasta a devenit „pacea, darul iubirii lui Dumnezeu”, conceperea Spiritului sfânt, care întrece orice pricepere, stăpânind în inima sa. Dar, după ce ajunge la primul văl şi vede că acesta reprezintă sacrificarea tuturor intereselor pământeşti, dacă nu face acel pas, rezultatul va fi o scădere a păcii, şi posibil mai mult sau mai puţin o mişcare de retragere spre poartă, spre lume.
Deosebirea dintre îndreptăţirea celor îndreptăţiţi acum prin credinţă în Domnul nostru Isus Cristos şi cea a lui Avraam, Isaac, Iacov şi a celorlalţi Vrednici din Vechime, despre care se spune că au fost îndreptăţiţi prin credinţă este aceasta: Vrednicii din Vechime au trăit într-un timp când credinţa lor nu putea fi însufleţită. Prin urmare, nimic din ceea ce au putut face nu le-a dat mai mult decât privilegiul de a avea aprobarea divină şi o speranţă mai bună pentru viitor, potrivit măsurii de cunoştinţă de care s-au bucurat. Ei nu puteau câştiga de fapt viaţa eternă, decât prin Răscumpărătorul. Prin urmare, au primit numai promisiunea vieţii eterne. Îndreptăţirea lor deplină va veni atunci când Răscumpărătorul va aplica meritul Său pentru lume.
În timpul Veacului Evanghelic, chestiunile sunt diferite. Oricine vrea acum să fie îndreptăţit prin credinţă şi în mod asemănător aprobat de Dumnezeu, trebuie să-şi prezinte corpul ca jertfă vie. Cei care fac astfel, în acest „timp potrivit”, sunt acceptaţi de Domnul şi concepuţi de Spirit sfânt. Aceştia încetează atunci să mai fie pământeşti şi primesc răsplata lor ca clasă cerească, cu Domnul nostru, pe plan spiritual.