PĂSTRAREA HAINELOR ALBE
„Cel care va birui va fi îmbrăcat în haine albe. Nu-i voi şterge nicidecum numele din cartea vieţii şi voi mărturisi numele lui înaintea Tatălui Meu şi înaintea îngerilor Săi.”
Apoc. 3:5.
R 4870 W. T. 1 septembrie 1911 (pag. 341-342)
Chiar dacă au existat persecuţii împotriva indivizilor, aşa cum sunt consemnate în Faptele Apostolilor, Biserica primară ca întreg n-a fost supusă celor mai severe încercări la început. Dar când Adevărul a început să se răspândească şi a avut împotrivire, nu numai din partea evreilor, ci şi a grecilor, împăraţii şi guvernatorii au câştigat favoarea maselor persecutându-i pe urmaşii lui Isus. Şi după câte ştim, aşa va fi şi în viitorul nu prea îndepărtat. Multă vreme Adevărul curat a fost ascuns de oameni, şi spiritul lumesc, cu o formă de evlavie, a avut dominaţie în cercurile influente; dar fără îndoială, pe măsură ce se apropie timpurile tulburi pe care le prezic Scripturile pentru sfârşitul acestui Veac, cei care vor sta fermi pentru Cuvântul mărturiei Domnului se pot aştepta să fie făcuţi ţapi ispăşitori, sub diferite pretexte.
Nu vom fi surprinşi dacă o considerabilă măsură de persecuţie va apărea în următorii câţiva ani împotriva tuturor „copiilor luminii” care vor umbla potrivit acelei lumini. Ioan, ucenicul preaiubit, într-o oarecare măsură sau grad a ilustrat sau i-a reprezentat pe ultimii membri în viaţă ai „turmei mici”. Fără îndoială acesta a fost sensul afirmaţiei Domnului nostru: „Dacă vreau ca el să rămână până voi veni Eu, ce te priveşte?” (Ioan 21: 22, 23). Ioan n-a rămas, dar o clasă pe care el a ilustrat-o în unele privinţe a rămas — o clasă care vede cu ochii înţelegerii viziunile şi revelaţiile pe care Ioan le-a văzut în simboluri, în transă.
Există multe motive de a conchide că, în timp ce diferitele mesaje din capitolele al doilea şi al treilea ale Apocalipsei au fost date celor şapte biserici specificate şi li s-au aplicat lor, ele trebuie în mod potrivit să aibă o aplicare mai largă la întreaga Biserică a lui Cristos, numărul şapte reprezentând ceva complet, iar ordinea reprezentând diferitele epoci din istoria Bisericii. Astfel Biserica din Efes ar reprezenta starea Bisericii din zilele apostolului, din timpul scrierii mesajelor, în timp ce Biserica Laodiceană ar reprezenta Biserica din zilele noastre, la sfârşitul acestui Veac Evanghelic. Celelalte biserici ar reprezenta în mod corespunzător diferitele epoci intermediare, între început şi acum.
A gândi altfel ar însemna să se dea mai mare importanţă celor şapte biserici relativ mici din Asia Mică decât ar părea să fie potrivit, şi ar implica o ignorare a altor biserici mai mari şi mai influente decât ele, ca, de exemplu, Bisericile din Ierusalim, Antiohia, Corint, Colose, Filipi, Tesalonic etc. Mai mult, detaliile mesajului dat acestor şapte biserici se aplică şi se potrivesc, istoric vorbind, cu experienţele singurei biserici a Dumnezeului celui Viu, de ai cărei membri şi mlădiţe, de fiecare, Domnul are grijă. Acest gând că numărul şapte semnifică ceva complet, îl găsim accentuat în alte reprezentări simbolice — în cele şapte sfeşnice şi cele şapte stele etc.
Primele trei capitole din Apocalipsa conţin specificări deosebite şi mustrări generale, nu numai pentru bisericile locale menţionate acolo, ci pentru toţi „biruitorii”. Ele se aplică nu numai la diferitele epoci din istoria Bisericii ca întreg, ci şi la diferitele clase din fiecare epocă a istoriei Bisericii.
IMPORTANŢA PĂSTRĂRII HAINELOR
NOASTRE NEPĂTATE
Cuvintele din textul nostru, adresate Bisericii din Sardes, sau acelei epoci a Bisericii generale simbolizate prin Sardes, sunt explicate în context. În această Biserică a existat o stare greşită de lucruri, o profanare. S-au comis încălcări de care nu s-au căit şi n-au căutat iertare la Domnul.
În context se afirmă că majoritatea Bisericii din Sardes nu şi-a ţinut hainele nepătate. Dar „ai în Sardes câteva nume care nu şi-au pătat hainele”. Prin aceste cuvinte Domnul nostru pare să sublinieze ideea că nimeni nu va câştiga premiul „chemării de sus” dacă nu-şi ţine hainele nepătate de carne. Argumentul este că oricine nu reuşeşte să facă astfel nu va fi din clasa biruitoare căreia i se va da această binecuvântare aleasă. Cel care va fi un „biruitor” trebuie să fie îmbrăcat în haine albe. Celor care nu perseverează în păstarea hainelor curate li se vor şterge numele. În legătură cu aceasta ne amintim cuvintele aceluiaşi apostol Ioan, că sângele lui Cristos ne spală, nu numai de păcatele din trecut, ci de toate petele de pe haină. El spune: „Sângele lui Isus Hristos … ne curăţeşte de orice păcat” (1 Ioan 1:7). Ne curăţeşte de toate neajunsurile, petele neintenţionate de pe hainele noastre. Oricine nu se păstrează astfel curat, nu va fi un „biruitor”. Numai numele celor care practică această curăţire nu vor fi şterse.
În ceea ce priveşte capacitatea noastră de a discerne dacă ne păstrăm sau nu ne păstrăm hainele curate, numai individul singur poate şti în ce măsură şi-a supravegheat conduita, a menţinut comunicarea cu Domnul şi a analizat zilnic lucrurile vieţii, evenimentele zilei, şi şi-a cerut iertare pentru scădinţe şi încălcări. Alţii ar putea presupune, dar n-ar putea şti. Cu toţii avem destulă înţelepciune ca să ştim care lucruri sunt bune şi care sunt greşite. Dacă lucrul greşit nu pare a fi foarte rău, ar indica faptul că devenim nepăsători în ceea ce priveşte haina noastră. Drept rezultat, vom avea mai puţin interes pentru Adevăr, mai puţin interes în păstrarea hainelor curate, mai puţin interes în adunările de rugăciune etc. Între aceştia şi Domnul ar fi un nor şi ar urma în mod sigur o stare de slăbiciune.
„Biruitorii” credincioşi veghează şi îşi păstrează hainele curate. „Ei nu şi-au pătat hainele”, le-au păstrat „nepătate de lume”. Ei n-au fost dispuşi să lase ca păcatul să-i contamineze şi să-i separe de Domnul, ci au solicitat repede şi au obţinut sângele preţios pentru a le îndepărta orice pată. Ei se opun cu atâta însufleţire păcatului şi îşi păstrează cu atâta seriozitate hainele nepătate încât adversarul nu-i prinde — „cel rău nu se atinge de ei”. Toate acestea indică o deplină supunere a voinţei lor la voinţa lui Cristos. Ei sunt „morţi cu El” şi prin urmare n-ar putea să practice păcatul în mod voit.
NUMAI SÂNGELE PREŢIOS POATE CURĂŢI
Evident, majoritatea oamenilor din Sardes erau din clasa Mulţimii Mari şi aveau nevoie să „fie zeloşi şi să se căiască”; deoarece nu erau în starea de a primi cea mai mare binecuvântare posibilă pentru ei. Principiul este aplicabil, evident, nu numai Bisericii din Sardes, ci Bisericii în general. Lucrurile care trebuie învinse sunt dificultăţile de pe „calea îngustă”. Aceste dificultăţi fac îngustă calea — toată împotrivirea cărnii noastre la lucrurile lui Dumnezeu, împotrivirile lumii în general şi capcanele pe care adversarul le întinde pentru noi. Iubirea de sine, de popularitate, de prosperitate lumească, trebuie să fie învinse, ca şi iubirea pentru crezurile şi teoriile făcute de om.
Cât de îndurătoare este prevederea Dumnezeului nostru în faptul că ne-a dăruit Haina care acoperă toate neajunsurile din trecut de care ne-am căit, precum şi imperfecţiunile neintenţionate, involuntare din prezent! Sub acest aranjament este posibil pentru poporul Domnului să umble atât de atent, atât de circumspect (privind peste tot în jur la fiecare pas), încât să-şi păstreze hainele nepătate de lume. Dar, vai, cât de puţini sunt, dacă există vreunul, care întotdeauna au trăit în tot trecutul vieţii lor creştine la înălţimea acestui standard înalt, singurul care va asigura păstrarea hainelor albe!
Văzând că orice abatere de la puritatea absolută a inimii ar constitui o întinare, o pată pe haină, am putea să ne întrebăm cu mare preocupare: Există vreo posibilitate de a îndepărta astfel de pete sau întinări şi de a avea haina albă din nou? Mulţumită lui Dumnezeu, da; există un mod prin care petele şi încreţiturile pot fi îndepărtate de pe hainele noastre şi să rămână iarăşi la fel de albe şi curate ca la început. Îndepărtarea întinării este sângele preţios. După cum spune apostolul: „Dacă ne mărturisim păcatele El este credincios şi drept să ne ierte toate păcatele şi să ne cureţe de orice nedreptate”.
SĂ NE JUDECĂM SINGURI
Deşi toate eforturile noastre n-ar putea îndepărta nici o singură pată, pe care numai „sângele preţios” o poate îndepărta, totuşi, în timp ce ne dăm seama de iertarea Domnului şi de curăţirea hainei, este bine să căutăm prompt să ne disciplinăm în căinţă, altfel ne putem aştepta, chiar dacă Domnul nostru ne curăţă hainele ca răspuns la rugăciunile noastre serioase, ne putem aştepta ca El, cu toate acestea, să pună asupra noastră anumite disciplinări pentru corectare în dreptate şi pentru întărirea caracterului nostru pe linia slăbiciunii. Apostolul învaţă aceasta când spune: „Dacă ne-am judeca [corecta, disciplina] singuri, n-am fi judecaţi [corectaţi, disciplinaţi]. Dar, când suntem judecaţi, suntem disciplinaţi de Domnul, ca să nu fim condamnaţi odată cu lumea”. 1 Cor. 11:31, 32.
Harul lui Dumnezeu nu poate admite în perfecţiune cerească pe aceia care au haina de dreptate pătată; prin urmare, ni se arată că aceia care nu s-au îngrijit de veşmintele lor şi nu le-au păstrat albe, trebuie să fie trecuţi prin experienţe severe înainte de a putea, în vreun sens al cuvântului, să fie părtaşi la favorurile cereşti. Aceste experienţe severe sunt arătate în simbol prin spălarea hainelor în marea strâmtorare. Dar pentru a arăta că nici penitenţa, nici suferinţa nu vor curăţa hainele, se declară în mod special că eficacitatea curăţirii stă în „sângele Mielului”. Mulţi vor fi astfel purificaţi, curăţiţi; şi hainele lor, acum mânjite prin contactul cu lumea, vor fi curăţite de orice pată vinovată când ei, dându-şi seama de nebunia cursului lor, vor apela cu pocăinţă la Domnul şi vor folosi ajutorul Lui.
Ne bucurăm că aceştia în cele din urmă vor cânta laude Domnului şi vor fi bucuroşi de harul Lui minunat. Dar observăm că ei nu vor purta coroane, chiar şi după ce hainele lor vor fi fost albite în sângele Mielului, în timpul de necaz; dar învingând în final, li se vor da „ramuri de palmier”, ca embleme ale victoriei prin Cristos; şi deşi nu pot face parte din Templul viu al cărui Cap este Cristos, ni se spune că vor fi servitori în acel templu; şi deşi niciodată nu vor sta pe Tron, vor fi mult privilegiaţi de a servi „înaintea tronului”. Privilegii măreţe şi glorioase vor avea; dar vor pierde marele „premiu”, deoarece l-au vândut pentru blidul de linte al avantajului aparent de acum, care se dovedeşte nemulţumitor şi aduce rezultate amare. Ce îndemn la sfinţenie, la completă consacrare faţă de voinţa Sa, ar putea fi mai puternic!