Vocea Celor Trei Semne – VDM 26.2

R 4853 W. T. 15 iulie 1911 (pag. 214-218)

Când pregăteam lecţiile pentru Şcoala Duminicală în legătură cu Moise şi cu cele două prezentări ale sale la israeliţi, ca eliberatorul lor din robia egipteană, am observat faptul că „aceste lucruri li s-au întâmplat ca să ne fie exemple şi au fost scrise pentru învăţătura noastră, peste care au venit sfârşiturile veacurilor” (1 Cor. 10:11). Şi privind lucrurile din acest punct de vedere, am înţeles, cum n-am înţeles niciodată înainte, că cele trei semne prin care israeliţii au fost convinşi că apropiata lor eliberare de către Dumnezeu, la a doua prezentare a lui Moise, trebuie să fi fost intenţionată să simbolizeze trei semne sau mărturii corespunzătoare la a doua venire a lui Cristos, mărturii care vor fi convingătoare pentru adevăratul Israelit Spiritual. În tip aceste trei semne sau mărturii au precedat plăgile peste egipteni; şi aceasta în antitip trebuie să însemne că cele trei semne sau mărturii pentru Israelul spiritual cu privire la a doua venire a Domnului nostru şi cu privire la marea eliberare pe care El trebuie să o realizeze, trebuie să preceadă plăgile, marele timp de necaz, care vine curând peste lume în general.

La început am fost nedumeriţi şi ne-am spus: „Scripturile ne arată clar că suntem acum «în zilele Fiului Omului»; revista noastră are ca subtitlu, Vestitorul Prezenţei Lui Cristos, de la începutul ei, în 1879; totuşi, unde sunt aceste trei semne? Deja douăzeci şi şapte din cei patruzeci de ani de seceriş sunt trecuţi şi numai treisprezece mai rămân, din care în ultimii patru [perioadă în care deja am intrat de la re-publicarea acestui articol] aşeptăm încrezători plăgile peste lume — Egipul antitipic. Unde sunt aceste semne sau mărturii, pe care tipul ne învaţă să le aşteptăm în timpul acesta, pentru a-i convinge pe toţi israeliţii adevăraţi?

Un timp am fost înclinaţi să căutăm semne miraculoase, dar apoi ne-am dat seama că aceasta n-ar fi în ordinea lui Dumnezeu, deoarece antitipul este întotdeauna pe o scară mai înaltă şi mai mare decât tipul: cum ar fi, de exemplu, mielul de Paşti tipic n-a preumbrit decât slab pe Mielul lui Dumenzeu şi marile lucruri realizate prin jertfa Sa. Simţindu-ne încrezători în privinţa timpului în care trăim, („în parousia Fiului Omului”) după toate probabilităţile, am tras concluzia că aceste semne au fost deja date, sau sunt în proces de a fi date în prezent.

Totuşi, nu le puteam recunoaşte, şi simţind că această chestiune trebuie să fie acum „hrană la timp” pentru casa Domnului, I-am cerut Domnului în mod serios şi repetat lumină asupra acestui subiect, în timp ce ne-am continuat studiile. Neprimind nicio lumină, am menţionat chestiunea familiei de la casa Bibliei la masa de seară, cerându-le tuturor să se roage pentru acest subiect, şi dacă cineva avea de făcut sugestii, să le prezinte fără reţineri. Se pare că era în acord cu scopul divin să ajungem la punctul de a mărturisi incapacitatea noastră de a rezolva enigma, şi sprijinul nostru pentru înţelepciune era în întregime pe Domnul; fiindcă, în decurs de două ore după această recunoaştere, întreaga chestiune a devenit clară şi limpede în mintea noastră, aşa cum ne vom strădui acum să v-o punem în faţă.

Domnul nostru spune despre Moise că a fost, în unele aspecte, în unele din acţiunile sale, un tip al Lui însuşi, zicând: „Moise … a scris despre Mine”. Iar Moise însuşi a spus: „Domnul Dumnezeul vostru vă va ridica, dintre fraţii voştri, un Proroc [Învăţător] ca mine”. Petru citează această expresie în predica sa şi o accentuează (Ioan 5:46; Deut. 18:15; Fapt. 3:22). Moise însă nu L-a simbolizat pe Cristos în tot ceea ce a făcut, nici viaţa lui în ansamblu n-a fost un tip al vieţii lui Cristos. De exemplu, în lovirea stâncii, contrar poruncii divine, el a devenit un tip al acelor urmaşi ai lui Cristos care-L expun ruşinii deschise şi care, în consecinţă, vor muri în Moartea a Doua; şi ca tip al acestora, lui Moise nu i s-a îngăduit să intre în ţara promisă (Num. 20:11; Deut. 32:51, 52; Evr. 10;29).

Uneori el Îl simbolizează şi pe Iehova; dar în cazul de faţă pe noi ne interesează în special să-i vedem purtarea cu israeliţii în legătură cu eliberarea lor din robia egipteană. În acest tip îl vedem clar ca reprezentant al lui Isus Cristos. Moise a fost bogat, un prinţ în mare cinste, învăţat în toată învăţătura timpurilor sale, dar el a renunţat la acestea pentru Israel, le-a lăsat pe toate, şi ei fiind robi, el şi-a luat locul printre ei, să fie conducătorul şi eliberatorul lor. Cât de asemănătoare este aceasta cu descrierea dată în Scripturi despre calea Domnului nostru! El a lăsat gloria stării cereşti şi a planului de fiinţă spirituală; a luat chip de rob şi a fost găsit ca om la înfăţişare. El a venit să elibereze din robie pe fraţii Săi. Filip. 2:6-8.

Când Moise a mers la poporul său, ei l-au respins şi el a fugit în ţara Madian să-şi scape viaţa, de unde a venit la ei doua oară. La fel Cristos, a venit la ai Săi şi ai Săi nu L-au primit (Ioan 1:11); şi El a plecat într-o ţară îndepărtată, chiar în cer, de unde a venit acum a doua oară, şi-i va elibera din robia păcatului şi a morţii pe toţi aceia care sunt israeliţi cu adevărat.

Moise avea patruzeci de ani când a ajuns la punctul unde i s-a oferit lui Israel prima oară; apoi a fost absent o perioadă egală de timp, patruzeci de ani, şi s-a întors şi i-a eliberat. În acest aspect al timpului există un tip sau o paralelă; ilustrează lungimea Veacurilor iudeu şi evanghelic, ca fiind egale. De la începutul lui Israel ca naţiune, aşteptând venirea lui Mesia, până când Isus S-a prezentat de fapt, a fost o perioadă de 1845 de ani, iar de atunci, când a murit şi i-a lăsat, până la perioada pe care o arată Scripturile că a marcat a doua venire a Sa (octombrie 1874), a fost o perioadă egală, de 1845 de ani — corespunzând exact cu cele două perioade când Mose li s-a oferit în tip.*

*Studii în Scripturi Vol. II, cap. 7

Vocea Primului Semn

La a doua prezentare lui Israel, Moise nu li s-a adresat personal, direct, ca la prima, căci Dumnezeu îi zisese: „Aaron va fi prorocul sau purtătorul tău de cuvânt, şi tu vei fi un dumnezeu pentru Aaron”. Acest aspect al tipului pare a împlica exact ceea ce vedem că este cazul acum, şi anume, că Domnul Isus nu Se adresează acum israeliţilor adevăraţi în persoană, ca la prima venire, ci prin agentul Său, printr-un purtător de cuvânt. Aaron, purtătorul de cuvânt sau agentul Domnului, am înţelege că reprezintă Preoţimea Împărătească — aceia din poporul consacrat al Domnului care sunt încă în trup, sacrifică încă — cei care n-au trecut încă dincolo de văl în glorie. Tipul deci pare să spună că semnele sau mărturiile care îi vor convinge pe toţi israeliţii adevăraţi care sunt acum în viaţă în privinţa prezenţei Domnului şi a marii Sale puteri de a elibera, a victoriei Sale finale asupra lui Satan, asupra păcatului şi a morţii, vor fi de la Domnul nostru prezent, dar prin membrii Corpului Său care sunt în viaţă, fraţii Săi, reprezentaţi prin Aaron.

Primul semn sau mărturie pentru Israel a fost aruncarea toiagului la pământ şi prefacerea lui în şarpe, luarea lui de coadă şi prefacerea din nou în toiag în mâinile lui Aaron. Era toiagul lui Moise, şi Aaron era numai reprezentantul lui în fiecare act. Israelitul natural a văzut aceasta numai ca un miracol şi n-a văzut în ea nicio învăţătură; dar israelitul spiritual nu trebuie să aştepte un toiag mai mare şi un şarpe mai mare ca antitip, ci trebuie să aştepte să înţeleagă sensul toiagului şi al şarpelui ca o învăţătură sau o mărturie antitipică astăzi.

Un toiag simbolizează autoritate. Toiagul lui Moise a fost frecvent utilizat în legătură cu plăgile, precum şi în legătură cu semnele, însemnând autoritatea divină. Un şarpe este un simbol al răului — al păcatului şi al tuturor consecinţelor lui — al răului în general. Lecţia pentru israelitul spiritual de astăzi este aceea că trebuie să înţeleagă că tot răul care este în lume este rezultatul, direct sau indirect, al faptului că Dumnezeu a lăsat din mână toiagul sau autoritatea Sa; şi mai trebuie să înţeleagă că intenţia sau scopul lui Dumnezeu este, cum este şi făgăduinţa Lui, să ia în mână stările rele actuale, care au durat mai bine de şase mii de ani, şi să scoată ordine din confuzie — să restabilească autoritatea în propria Sa mână.

Aceste acte sau semne se spune că au „voce” sau că sunt mărturii (Ex. 4:8, 9). Deci întrebarea noastră trebuie să fie: se dă acest semn sau mărturie acum poporului Domnului din toată lumea? Răspundem: Da. A fost totdeauna recunoscut şi prezentat astfel? Răspundem: Nu. A fost astfel prezentat înainte de timpul Secerişului? Răspundem: Nu. Până acum a fost o chestiune de speculaţie printre oamenii şi teologii din toate clasele şi nuanţele de credinţă creştină, dar o întrebare fără răspuns: De ce a permis Dumnezeu răul în lume?

Unii au susţinut o blasfemie, că Dumnezeu a provocat răul pentru a putea urma binele; dar lucrul acesta Dumnezeu îl neagă foarte accentuat, şi este respins de tot ce este în legătură cu caracterul Său. El spune că orice dar bun şi desăvârşit vine de la El, la care nu este nici schimbare nici umbră de mutare. „Lucrarea Sa este desăvârşită.” Alţii pretind că este în acţiune un conflict între Dumnezeu şi Satan, între bine şi rău, şi că fiecare parte face tot ce poate pentru a o cuceri pe cealaltă — cu răul şi cu Satan predominând în lume, fapt pe baza căruia i se spune „lumea rea de acum”, în care „nu este nici un om drept, nici unul măcar”.

Dar oricare a fost punctul de vedere, a fost o confuzie numai până la timpul Secerişului, când lumina adevărată asupra subiectului a început să strălucească, arătând că atunci când păcatul a intrat în lume, Dumnezeu a predat omenirea, a lăsat-o să-şi urmeze cursul, a lăsat să cadă toiagul autorităţii, „S-a odihnit de lucrarea Sa”, permiţând păcatului şi răului să înflorească — nu însă intenţionând ca acesta să înflorească pentru totdeauna ca un şarpe, ci intenţionând deplin, predestinând şi chiar prezicând ca la timpul cuvenit să-Şi stabilească Împărăţia în persoana lui Mesia, care să pună mâna pe acel şarpe vechi, diavolul şi Satan, şi să-i restrângă puterea. Arătând de asemenea că El va aduce în cele din urmă toate condiţiile rele înapoi în supunere şi armonie cu autoritatea şi legea divină — distrugând răul legat de acele condiţii.

Această învăţătură deci este semnul a cărui „voce” sau mărturie a fost simbolizată prin aruncarea la pământ a toiagului de către Aaron, devenind şarpe, şi luarea lui iarăşi în mână. Cu cât este mai mare învăţătura antitipică decât semnul tipic! Cu cât are mai mare forţă! Care dintre israeliţii adevăraţi care au auzit această mărturie mai are îndoială în privinţa eliberării grabnice a întregului popor al lui Dumnezeu din puterea lui Satan, a păcatului şi a morţii?

Am evita să menţionăm persoane, pe cât este posibil, dar credem că este în interesul Adevărului şi al israeliţilor adevăraţi să indicăm faptul că acest semn a fost dat deja. Turnul de Veghere şi Vestitorul Prezenţei Lui Cristos a fost fondat în 1879, şi „vocea” de acolo, pentru adevăratul Israel al lui Dumnezeu, a anunţat că a doua venire a Domnului, ca eliberatorul lumii, a avut loc deja — că El este prezent deja dar invizibil, o Fiinţă spirituală cu neputinţă să fie văzută de cineva, nici chiar de Biserica Sa, până când vor fi schimbaţi şi făcuţi asemenea Lui la Întâia Înviere. Mai departe mesajul a declarat că El este prezent cu scopul de a-Şi stabili Împărăţia şi a-i elibera din robia stricăciunii pe sfinţii Săi şi întreaga creaţie care suspină — pe toţi cei care I se vor supune. Şi este remarcabil faptul că foarte curând după aceea a apărut o ediţie specială a acestei reviste, având titlul semnificativ, „Hrană pentru creştinii cugetători — de ce a fost permis răul”.

Această voce sau mărturie a fost distribuită departe printre israeliţii spirituali într-un mod extraordinar — peste un milion şi jumătate de exemplare fiind puse în circulaţie prin poştă şi la uşile bisericilor din Statele Unite, Canada şi Marea Britanie. Şi vocea sau mărturia acestui prim semn sau prime dovezi, învăţături, este încă repetată de la unul la altul din poporul Domnului în toată lumea, şi acum în diferite limbi. În acea broşură, pentru prima dată, după câte ştim, s-a arătat că răul din lume, robia păcatului şi a morţii, şi domnia nedreptăţii şi diferitele opresiuni la care este supusă toată creaţia care suspină, sunt rezultatele faptului că Dumnezeu Şi-a lăsat din mână autoritatea (toiagul), şi nu din cauza incapacităţii Sale de a-Şi menţine autoritatea, nici în vreun sens din cauza slăbirii autorităţii din mâna Sa. Arată de asemenea cât de completă va fi restrângerea răului şi completa lui anihilare când Domnul Îşi va lua iarăşi marea Sa putere şi va domni.

Ar fi oare posibil un mai mare sau mai măreţ antitip pentru semnul pe care Moise şi Aaron l-au prezentat lui Israel prin toiag şi şarpe? Nu este adevărul asupra acestui subiect cu mult mai convingător pentru israelitul spiritual de astăzi decât ar putea fi oricare alte semne naturale sau minunăţii sau minuni? Cunoştinţa acordată acum poporului Domnului în privinţa „Planului divin al Veacurilor”, şi a scopurilor şi rezultatelor ei, nu satisface oare dorinţele noastre aşa cum nimic alteceva nu le poate satisface, şi nu ne asigură oare inimile că eliberarea noastră este aproape?

Vocea Celui De-al Doilea Semn

Al doilea semn care să fie dat israeliţilor a fost mâna leproasă. Ascunsă în sân, când a fost scoasă era leproasă; dar ascunsă iarăşi şi scoasă iarăşi, a fost sănătoasă. Iarăşi spunem că israelitul natural n-a văzut nimic decât semnul natural, dar a fost intenţionat de Dumnezeu ca israelitul spiritual să vadă o lecţie mult mai mare, şi că o mărturie prin această lecţie mai mare va fi mult mai convingătoare pentru el decât a fost semnul tipic pentru israelitul tipic. Mâna este un simbol al puterii. În cazul acesta, mâna a reprezentat puterea divină. Lepra este un simbol al păcatului. Învăţătura, prin urmare, ar părea să fie că puterea divină a fost manifestată întâi fără păcat sau imperfecţiune sau neajuns; apoi, aceeaşi putere divină, ascunsă pentru o vreme, a fost manifestată în păcat şi imperfecţiune; şi în al treilea rând, aceeaşi putere divină, ascunsă iarăşi pentru un timp, se va manifesta după aceea fără păcat.

Ce învăţătură sau mărturie este aceasta? Răspundem că este în armonie cu învăţătura precedentă în privinţa permisiunii răului, dar nu se aplică la rău în general, ci mai degrabă la păcat în special; nu se aplică la lume în general, ci se aplică la poporul lui Dumnezeu în special — la cei pe care Dumnezeu îi foloseşte ca agenţii sau reprezentanţii, mâinii Sale, ai puterii Sale în lume. La început puterea lui Dumnezeu s-a manifestat fără defecte. Dar în timpul Veacului Evanghelic El a fost reprezentat prin poporul Său consacrat, membrii Corpului lui Cristos, care sunt ambasadorii şi reprezentanţii Săi; dar ei sunt leproşi, în realitate împerfecţi, chiar dacă sunt socotiţi perfecţi în Cristos. Aşa cum îi vede lumea ei sunt cu defecte, dar din punctul de vedere al lui Dumnezeu defectele lor sunt ascunse, acoperite de meritul dreptăţii lui Cristos. Totuşi, aceştia au fost mâna sau puterea lui Dumnezeu mai bine de o mie opt sute de ani; dar curând ei vor fi primiţi în sânul lui Dumnezeu şi „schimbaţi” prin Întâia Înviere, aşa încât atunci când se vor arăta iarăşi în viitor, vor fi fără păcat, „fără pată sau încreţitură sau ceva de felul acesta”, şi vor fi din nou folosiţi de Domnul ca agenţii Săi pentru a întinde toiagul Său şi a aduce plăgile peste Egipt, şi a elibera restul poporului lui Dumnezeu din robia păcatului şi a morţii.

Este oare şi acesta un semn sau o mărturie specială pentru acest timp în care trăim, şi n-a fost acest semn clar văzut înainte? Răspundem că este special pentru zilele noastre şi n-a fost văzut clar niciodată înainte. În trecut mulţi au văzut ceva din îndreptăţire, ceva din sfinţire, ceva despre un viitor eliberator; dar niciodată n-au fost văzute aceste subiecte în lumina clară în care sunt văzute acum, aşa cum sunt legate unele de altele. Niciodată înainte n-a fost văzută clar legătura între îndreptăţire, sfinţire şi eliberare; că îndreptăţirea este prin harul divin, acceptat prin credinţă; că sfinţirea implică fapte şi sacrifciu, bazate pe îndreptăţire; şi că acestora îndreptăţiţi şi consacraţi care înving cu credincioşie, prin harul lui Dumnezeu în Cristos, li se va acorda o parte în „slava, cinstea şi nemurirea” naturii divine la Întâia Înviere.

Dar a mers vocea acestui semn sau acestei mărturii printr-un canal anume, cum au mers vocile sau mărturiile precedente? Răspundem, da: în seria de volume Studii în Scripturi, dintre care primul a fost publicat în 1886. Mărturia unită a acestora este în legătură cu Biserica, arătând păcatul originar, primul pas de ieşire din el, îndreptăţirea prin credinţă în Cristos, al doilea pas, al sfinţirii şi al jertfirii şi schimbarea finală prin Întâia Înviere la natura divină şi la glorie şi comoştenire. Aceste volume tratează în mod special acest subiect din diferitele lui puncte de vedere, Jertfa de Răscumpărare dată de Domnul nostru, pe baza căreia ne va veni curăţirea la timpul cuvenit, fiind prezentată în mod proeminent peste tot; şi de asemenea că nu trebuie aşteptată nicio puritate absolută până când Domnul ne va lua la Sine la „schimbarea” noastră.

Pe lângă învăţăturile din Studii asupra acestui subiect, şi pentru a ajuta la accentuarea „vocii” lor şi la clarificarea mărturiei lor, a fost instituit serviciul de Peregrini, sub care diferiţi fraţi călătoresc din loc în loc, explicând şi demonstrând lecţia învăţată prin mâna leproasă şi prin vindecarea ei, şi toţi cititorii noştri, după ce au auzit mărturia, o transmit zilnic altora.

Vocea Celui De-al Treilea Semn

Încă un semn trebuia dat, Domnul dând de înţeles în mod clar că va fi necesar, şi că nu toţi din poporul Său adevărat vor auzi sau vor da atenţie „vocii” primelor două mărturii. Al treilea semn pentru Israelul natural a fost luarea apei din râu şi vărsarea ei pe pământ, unde s-a prefăcut în sânge. Ei au văzut numai semnul, miracolul; nu i-au înţeles sensul, aşa cum trebuie să caute să înţeleagă israelitul spiritual. Ca explicare a învăţăturii simbolice din acest tip, sugerăm că apa aici, ca şi în alte locuri, este un simbol al adevărului; şi că pământul aici, ca şi în alte locuri, este un simbol al societăţii.* (* Studii în Scripturi Vol. 1, pag. 66-71)

Vărsarea apei pe pământ ar însemna în mod obişnuit împrospătarea pământului, o binecuvântare; iar vărsarea adevărului peste societate s-ar aştepta în mod obişnuit să însemne o binecuvântare pentru societate; dar în simbol apa s-a transformat în sânge, respingător, dezgustător, simbolizând moarte; iar aceasta în antitip ar însemna că în prezent vărsarea adevărului peste societate va produce un efect contrar a ceea ce s-ar putea aştepta în mod normal. Societatea, civilizaţia a pretins, în special în secolul trecut, că este în căutarea în sus şi în jos a adevărului. Dar acest tip spune că a sosit timpul când aceşti căutători declaraţi ai adevărului (cuvântul ştiinţă înseamnă adevăr) vor respinge adevărul, îl vor dispreţui şi li se va părea neplăcut, dezgustător, detestabil, intolerabil.

Probabil cititorii Turnului de Veghere îşi vor aminti cuvintele Domnului nostru în privinţa timpului prezent: „Soarele se va întuneca şi luna se va preface în sânge”. Am arătat în altă parte semnificaţia acestora⁺ (+ Studii în Scripturi Vol. 4, pag. 590-594): că luna este un simbol al Legii iudaice, după cum soarele este un simbol al mesajului Evangheliei; şi că mesajul Evangheliei se va întuneca în ochii societăţii în general prin sofismele Criticii Radicale, ale teoriilor Evoluţiei etc., din această zi lăudăroasă; în timp ce Legea, reprezentată prin lună, va fi văzută ca sângeroasă — că jertfele ei nu vor fi văzute ca tipuri, nici apreciate ca atare, ci vor fi privite ca lucrarea evreilor greşit îndrumaţi, care îşi ucideau animalele cu miile din pricina ignoranţei şi superstiţiei, şi că poruncile de care ascultau ei nu erau de la Dumnezeu, ci din propriile lor presupuneri şi cu complicitatea preoţilor. Aceeaşi idee este legată şi de acest semn sau mărturie a apei adevărului care este vărsată pe pământul social. Va fi respinsă ca fiind sângeroasă în loc de a fi absorbită ca adevăr.

Este ceva ce să corespundă acestui semn acum în progres în lume, care ar putea fi estimat ca semn sau mărturie pentru israeliţii adevăraţi, aşa cum n-a fost dat niciodată înainte? Răspundem, da, este. O mişcare deosebit de remarcabilă a fost în progres printre noi în timpul celor zece ani trecuţi, timp în care Societatea de Biblii şi tratate Turnul de Veghere a furnizat literatură gratuită în orice cantitate celor care promiteau să o folosească judicios. Aveţi rapoartele anuale care arată milioanele de pagini care au fost puse astfel în circulaţie, adevărul fiind astfel vărsat pe pământul simbolic, în societate, fără restricţii, în multe ţări şi în multe limbi. Dar în mod special această vărsare a apei, a adevărului, a progresat minunat în ultimii trei ani prin ceea ce am numit lucrarea de „Voluntariat”, în care sute din poporul consacrat al Domnului, anotimp după anotimp, au distribuit în mod sistematic creştinilor pliante şi broşuri pe care Societatea noastră le-a furnizat gratis — donaţiile care au acoperit cheltuielile venind fără îndemnuri sau chiar fară solicitări.

Dar care este efectul vărsării apei peste oamenii cei mai luminaţi din lume, căutătorii declaraţi ai adevărului? Este ea absorbită cu bucurie, cu veselie? Numai de către puţini — marea majoritate pare că se mânie, aşa cum cărturarii şi fariseii şi doctorii în teologie la prima venire s-au mâniat când au înţeles că Domnul nostru şi apostolii învăţau poporul, şi încă fără bani şi fără plată (Fapt. 4:2). Nimic nu poate fi mai evident decât că învăţătorii declaraţi ai creştinătăţii nu vreau să fie învăţaţi şi nu vreau ca poporul să înveţe adevărul. Ei se împotrivesc înverşunat şi îi persecută şi îi vorbesc de rău pe aceia care în felul acesta caută să facă bine. Tot mai mult ajung să fie atât de schimbaţi de la simplitatea Evangheliei lui Cristos la teoria Evoluţiei şi la Critica Radicală, şi la mândria sectară şi lumească, încât adevărul li se pare respingător, de nedorit, sângeros. Nu numai că văd jertfele tipice ca fiind sângeroase, ci şi resping ideea că jertfa antitipică pentru păcate a fost moartea lui Cristos — resping ideea că Dreptatea divină a cerut această jertfă şi că „fără vărsare de sânge nu este iertare”, după cum spune apostolul (Evr. 9:22). Nu se potriveşte cu teoriile lor.

Potrivit teoriilor lor, omul a fost creat apropiat de maimuţă şi că a evoluat mult ca rasă până în prezent, şi va continua să evolueze şi să se dezvolte până va deveni un dumnezeu, şi ca atare nu are nevoie decât să fie lăsat în pace, nu are nevoie de niciun Mântuitor, de niciun Eliberator din starea actuală de lucruri, care nu este văzută a fi rea. Ei pun răul în locul binelui şi binele în locul răului, întunericul în locul luminii şi lumina în locul întunericului. Pentru aceştia, Adevărul Cuvântului lui Dumnezeu în privinţa căderii, în privinţa Răscumpărării, în privinţa eliberării viitoare şi a binecuvântărilor restabilirii pe care Dumnezeu le-a pregătit în Cristos, prin Împărăţia Milenară, pentru toate familiile pământului — toate acestea sunt inacceptabile, contrazic teoriile lor, sunt nesuferite, sângeroase.

După cum „vocea” celui de-al treilea semn sau mărturie trebuia să-i convingă pe toţi adevăraţii israeliţi tipici, tot aşa în antitip, această ultimă mărturie sau dovadă va convinge în final pe tot poporul adevărat al Domnului din lume de acum. Ei vor înţelege că sistemele şi teologii în care au avut încredere se depărtează tot mai mult, zi de zi, de aprecierea adevăratei Evanghelii — de adevărul aşa cum este în Cristos Isus — spre întunericul de afară al lumii. Toţi cei care sunt loiali Domnului, înţelegând această stare a lucrurilor, înţelegând distanţa dintre credinţă şi necredinţă din punct de vedere scriptural, vor fi astfel ajutaţi, convinşi, şi făcuţi în stare să ia poziţie pentru adevăr în consecinţă.

Ne vom aminti că, atunci când Moise şi Aaron s-au prezentat înaintea lui faraon, ei au făcut primele din aceste semne în prezenţa lui — toiagul prefăcut în şarpe şi refăcut a fost un toiag. Faraon a chemat pe magicienii săi (tipuri ale teologilor de astăzi, ale căror minţi şi moravuri au fost corupte, şi care sunt dezaprobaţi, nu din punct de vedere moral, ci în privinţa credinţei — 2 Tim. 3:8). El le-a explicat că Moise şi Aaron pretindeau că acest semn era o dovadă a puterii şi favorii divine, şi i-a întrebat dacă nu puteau arăta şi ei aceeaşi dovadă. Ei au răspuns, da, şi au aruncat toiegele lor la pământ şi acestea s-au făcut şerpi; dar şarpele-toiag al lui Aaron i-a înghiţit pe toţi aceştia. Ce ar însemna aceasta? Ar putea însemna că întrucât priveşte lumea, în legătură cu primul semn sau mărturie care i-a convins pe evrei, se va pretinde că nu este nimic nou; se va pretinde că teologii au declarat tot timpul şi au gândit că Dumnezeu binecuvântează lucrurile rele aşa încât rezultatul este bun. Dar noi răspundem că vederea acestui subiect pe care Dumnezeu îl expune acuma poporului Său este cu mult mai largă, aşa încât înghite toate aceste sugestii şi teorii ale trecutului. Ceea ce Domnul arată acum, dovedeşte poporului Său în concluzie nu numai că unele accidente sunt conduse pentru bine, ci tot răul, de orice fel, este rezultatul absenţei controlului divin, şi că în curând, când Domnul va pune mâna şi va prelua controlul lucrurilor de pe pământ, condiţiile lui rele vor da loc condiţiilor care să fie în acord cu caracterul şi autoritatea divină.

Ne vom aminti de asemenea că prima plagă care a venit peste egipteni a fost prefacerea tuturor apelor din Egipt în sânge — râu, lacuri etc. — aşa încât egiptenii n-au putut bea apa, dar au săpat fântâni lângă râu. Deoarece apa reprezintă adevărul, ideea dată aici ar fi că, din punct de vedere lumesc, foarte curând tot adevărul va deveni respingător — fiecare aspect al adevărului legat de Planul divin aşa cum este prezentat în Cuvântul lui Dumnezeu va deveni detestabil; şi săparea fântânilor ar părea să implice faptul că, respingând Cuvântul lui Dumnezeu, lumea (creştinătatea — bisericismul) va căuta adevăr în felurile lor proprii.

Ce vom spune despre aceste lucruri?

Pentru noi ar trebui să fie o mare încurajare să găsim atât de clar exprimat în tip ceea ce am sperat numai vag şi neclar, şi anume, că poporul Domnului din Preoţimea Împărătească de partea aceasta de văl este folosit de El în diferite moduri pentru realizarea scopului Său, de a separa poporul lui Dumnezeu de alţii — grâul de neghină. În legătură cu aceasta este remarcabil faptul că nimeni în afară de cei consacraţi n-a avut succes în legătură cu punerea în circulaţie a vreunora din aceste mărturii. Din cele mai bine de un milion de exemplare din Studiile în Scripturi (1901), care sunt acum în circulaţie, semnificativ de puţine au fost puse în circulaţie de alţii decât cei cred în mărturia lor, şi care le-au pus în circulaţie din dorinţa de a fi instrumente şi purtători de cuvânt ai Domnului în trimiterea Cuvântului Său — întocmai cum au fost Moise şi Aaron.

Dragi fraţi şi surori, privind tipul, să ne simţim deci încurajaţi când vedem atât de clar o împlinire în zilele noastre a lucrurilor scrise dinainte pentru înştiinţarea noastră. Cu un curaj reînnoit, să le arătăm tuturor celor despre care avem vreun motiv să credem că sunt „israeliţi cu adevărat”, taina Planului divin — De ce a fost permis răul. Să continuăm de asemenea lucrarea de a le arăta mâna, mijloacele pe care Dumnezeu le-a folosit în timpul acestui Veac Evanghelic în acest serviciu; în privinţa îndreptăţirii care ne acoperă în ochii lui Dumnezeu, chiar dacă nu ne transformă în ochii oamenilor, arătând de asemenea victoria finală a consacraţilor. Să-i inspirăm pe Întâii-născuţi ai lui Israel spre credincioşie până când ne va veni „schimbarea”, când vom fi făcuţi asemenea Domnului şi potriviţi a fi servitorii şi reprezentanţii Lui. Să continuăm de asemenea să vărsăm apa adevărului, fie că alţii ascultă, fie nu. Asigurarea Domnului este că acest semn, această mărturie şi rezultatele ei contrare vor influenţa în cele din urmă pe toţi „israeliţii cu adevărat”. Să nu uităm că împotrivirea celor lumeşti se va dovedi a fi chiar o influenţă cooperantă pentru israeliţii adevăraţi în a decide că Eliberatorul şi eliberarea sunt aproape. Şi, în final, să ne aplicăm nouă înşine asigurarea Domnului dată lui Moise şi lui Aaron în privinţa lor: „Voi fi negreşit cu tine”.