SEMĂNATUL ŞI SECERATUL
„Nu vă înşelaţi … cine seamănă în firea lui pământească va secera din firea pământească stricăciunea; dar cine seamănă în Duhul, va secera din Duhul viaţa veşnică.” Gal. 6:7, 8
R 4828 W. T. 1 iunie (pag. 167-169)
A semăna înseamnă a planta, în vederea dezvoltării sau obţinerii unui rezultat. La un moment dat va veni seceratul. Toate gândurile, toate acţiunile noastre, au un efect asupra viitorului caracter. Caracterul se formează puţin câte puţin. Semănatul de astăzi va aduce seceratul de mâine. Dacă gândurile şi atenţia noastră sunt acordate lucrurilor pămâneşti, rezultatul va fi o sporire a dezvoltării pe linia celor pământeşti; dar dacă gândurile şi atenţia sunt acordate lucrurilor cereşti, dezvoltarea va fi pe linia celor spirituale.
A semăna după trup, a fi preocupat de lucrurile cărnii, înseamnă a satisface dorinţele cărnii, a fi preocupat de lucrurile pe care le pofteşte natura noastră decăzută. Dacă cedăm la ele, aceste pofte vor deveni din ce în ce mai puternice. Este o greşeală a presupune, aşa cum fac unii, că o satisfacere rezonabilă a cărnii este potrivită. Orice satisfacere a cărnii decăzute nu face decât să sature înclinaţiile animalice. Cei care continuă să cedeze acestor înclinaţii vor ajunge în cele din urmă la stricăciune, moarte — Moartea a Doua. Cei care se preocupă de lucrurile spirituale îşi fixează afecţiunea asupra lucrurilor de sus, nu asupra lucrurilor pământeşti; cei care caută să se dezvolte pe linie spirituală vor progresa în realizări spirituale. La timpul cuvenit, aceştia vor secera asemănarea de caracter a Domnului şi vor deveni asemănări ale Fiului iubit al lui Dumnezeu, sfinţiţi din ce în ce mai mult prin Adevăr. Acestora le este făgăduit darul vieţii veşnice.
Cuvintele din textul nostru îi sunt adresate Bisericii şi se referă, prin urmare, la „cei care au făcut un legământ cu Domnul prin jertfă”. Dacă aceştia trăiesc după trup, ei vor muri, aşa cum spune apostolul; căci ei şi-au predat deja drepturile de viaţă umană. Dacă prin străduinţe serioase ei caută să-şi dea viaţa şi să dezvolte noua viaţă prin omorârea cărnii, prin darea ei la moarte, prin străduinţa de a birui slăbiciunile moştenite, în scurt timp vor scăpa de toate piedicile şi vor fi îmbrăcaţi cu noul corp. Atunci ei vor fi ca Domnul.
PUŢINI ÎŞI DAU SEAMA DE MĂSURA RESPONSABILITĂŢII PERSONALE PENTRU CARACTER
Relativ puţini îşi dau seama în ce măsură ne formăm propriul caracter, în ce măsură mintea noastră, sentimentele noastre, sunt grădini în care putem planta fie spini şi mărăcini ale păcatului, fie doar calităţile morale şi practice asemănătoare legumelor folositoare, sau acele seminţe care produc flori şi fructe parfumate şi frumoase, care în mod special reprezintă harurile cereşti şi spirituale. Ce seamănă omul aceea va şi secera, fie că seamănă după trup, sau după spirit. De aceea, oricine caută lucrurile cereşti, comoştenire în Împărăţie etc., trebuie să planteze sau să stabilească în mintea sa, în sentimentele sale, acele calităţi şi haruri pe care Domnul le indică a fi esenţiale pentru dezvoltarea caracterului care va fi „învrednicit să aibă parte de moştenirea sfinţilor în lumină.” Col. 1:12.
Astfel, El pune responsabilitatea pentru succesul sau eşecul în obţinerea premiului. asupra tuturor celor pe care Tatăl îi cheamă la această „chemare de sus”, la această „chemare cerească”, şi care acceptă chemarea şi fac un legământ sub ea. Prin Cuvântul Său, le spune despre propriile lor slăbiciuni şi imperfecţiuni naturale, şi le arată cum le-a asigurat o deplină compensare sau contrabalansare pentru aceste imperfecţiuni prin meritul şi sacrificiul Răscumpărătorului; El le arată, de asemenea, care sunt roadele şi harurile Duhului pe care trebuie să le aibă, în inimă cel puţin, dacă vreau să fie moştenitori împreună cu Cristos; El le arată, de asemenea, în viaţa Răscumpărătorului precum şi în învăţăturile Sale, modelul pe care trebuie să-l urmeze toţi cei care vreau să ajungă la aceeaşi stare glorioasă şi să fie moştenitori împreună cu El.
S-ar putea să ne uităm la această chestiune doar din punctul de vedere al responsabilităţii pe care ea o pune asupra noastră şi s-ar putea să ne simţim intimidaţi prin aceasta. Mai degrabă ar trebui să o privim din punctul de vedere al harului Divin şi să ne gândim ce privilegiu binecuvântat ne-a fost acordat, de a fi transformaţi prin înnoirea minţii noastre, pentru a ajunge să cunoaştem tot mai mult şi să ne străduim pentru voia bună, plăcută şi desăvârşită a lui Dumnezeu. Pe lângă toate acestea, Dumnezeu ne-a pus în faţă cea mai mare răsplată imaginabilă pentru înfăptuirea a ceea ce este numai datoria şi serviciul nostru înţelept — pentru înfăptuirea a ceea ce ne-ar aduce cea mai mare măsură de bucurie şi pace, pe lângă răsplata viitoare. 2 Petru 1:3, 4.
ÎN PERMANENŢĂ TREBUIE SĂ SEMĂNĂM SĂMÂNŢA BUNĂ ŞI SĂ SMULGEM
BURUIENILE RĂULUI
În toată omenirea există o atracţie naturală spre lucrurile pământeşti. Chiar dacă în timpul acestei domnii a răului lucrurile pământeşti sunt defectuoase şi în multe privinţe neplăcute pentru cei care au învăţat să iubească neprihănirea şi să urască nelegiuirea, există totuşi o atracţie puternică spre lucrurile pământeşti tulburate şi stricate. Ca şi buruienile, afecţiunile şi dorinţele pământeşti izvorăsc spontan din seminţe care vin nu ştim de unde. Prin urmare, creştinul care îşi va păstra inima în dragostea lui Dumnezeu nu trebuie doar să semene aceste seminţe bune, menţinându-şi afecţiunile asupra lucrurilor cereşti, ci trebuie şi să dezrădăcineze buruienile dorinţei şi atracţiei pământeşti.
Noua noastră viaţă nu este evidentă pentru toţi şi nici în toate ocaziile pentru cineva. Apostolul dă de înţeles atunci când spune: „Viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu”; este o viaţă de noi dorinţe, noi scopuri, noi aspiraţii, pe care lumea nu le poate nici vedea, nici aprecia pe deplin, chiar dacă vede unele manifestări exterioare ale vieţii noi în comportamentul nostru zilnic. Chiar şi „fraţii” s-ar putea să nu aprecieze ce progres face viaţa cea nouă în noi; şi noi înşine suntem uneori nedumeriţi în ceea ce priveşte rapiditatea şi forţa creşterii ei; şi poate că trebuie să ne uităm înapoi în săptămâni sau luni, sau poate ani, pentru a determina fără îndoială că este în creştere. Noua noastră viaţă, reprezentată prin eforturile de a urma voia lui Cristos, este astfel ascunsă în Cristos şi în Tatăl.
În armonie cu acest gând, apostolul într-un loc declară că nici lumea, nici fraţii nu erau capabili să-l judece — că numai Domnul, care putea să citească inima şi să cunoască toate condiţiile, încercările şi slăbiciunile cu care avea de luptat, l-ar putea judeca în mod corespunzător. El chiar declară: „Ba încă, nici eu însumi nu mă mai judec” (1 Corinteni 4:3). Este un plan excelent pentru noi, nici să nu condamnăm pe alţii care pretind că umblă în mod conştiincios în calitate de copii ai Domnului, nici chiar pe noi înşine să nu ne condamnăm, dacă ne străduim sincer să facem voia Domnului. Pur şi simplu să continuăm, zi de zi, să facem tot ce putem pentru a cultiva harurile cereşti şi pentru a sluji Învăţătorului nostru, lăsând toate rezultatele în seama Domnului. El Se îngrijeşte de noi, şi atâta timp cât speranţele şi scopurile şi obiectivele vieţii noastre sunt centrate în lucrurile cereşti şi viaţa noastră este astfel ascunsă cu Hristos în Dumnezeu, nu trebuie să ne temem de niciun rău, prezent sau viitor; căci Domnul va fi cu noi şi ne va binecuvânta şi ne va păzi de cădere şi, în cele din urmă, ne va prezenta Tatălui Ceresc fără vină şi fără cusur.
DEZBRĂCAREA ŞI ÎMBRĂCAREA
Revenind la o prezentare în amănunt a schimbărilor care au loc în cei care s-au consacrat în întregime Domnului, apostolul enumeră anumite modificări ale dispoziţiei pe care ar trebui să încercăm şi, pe cât posibil, să le facem, şi anume, să îndepărtăm toate cele care urmează: mânia, vrăjmăşia, răutatea, vorbirea de rău, vorbele ruşinoase şi minciuna în orice formă (Col. 3:8, 9). La o primă impresie, ar putea părea inutil a fi menţionată necesitatea unei astfel de corectări a vieţii, astfel de trăsături rele fiind prea grosolane şi opuse în întregime oricărui principiu creştin adevărat; dar pe măsură ce analizăm această chestiune, constatăm că apostolul a luat într-adevăr pe lista sa aproape toate slăbiciunile cărnii care îi asaltează pe cei care au devenit „Noi Creaturi în Cristos”.
Ce este mai obişnuit la creştini decât să se mânie? Câţi sunt cei care s-au numit cu numele lui Cristos, dar care au gânduri răutăcioase, sau cel puţin aspre în privinţa altora, şi care le nutresc, permiţându-le uneori să le influenţeze comportamentul! Câţi sunt cei care se dedau la vorbire de rău — adică, la calomnie (aici tradusă blasfemie)! Aceasta se face adesea în aşa fel încât să inducă în eroare nu numai pe ascultător, ci şi pe vorbitor cu privire la intenţia sa reală atunci când vorbeşte despre alţii dispreţuitor, aspru.
Dacă s-ar evita orice vorbire rea şi necurată, ce lume minunată ar fi aceasta! Fiecare creştin să se asigure că, de acum înainte, fiecare cuvânt care iese din gura lui va fi de aşa natură încât să dea har celor care-l aud, astfel de cuvinte care vor face numai bine şi vor fi edificatoare. În cele din urmă, câtă nevoie este nu numai să aibă intenţii bune în inimă, ci şi să exprime acele intenţii bune în mod sincer unul către altul, fără înşelăciune, fără ipocrizie. Dar este nevoie ca o inimă să fie foarte curată şi plină de iubire dacă este foarte sinceră; în caz contrar ar duce la necaz continuu. Dacă inimile neiubitoare, meschine, aspre, pline de presupuneri de rău, răutate, ură şi ceartă, s-ar exprima sincer, ar adăuga foarte mult la necazurile lumii. De aceea, apostolul îndeamnă mai întâi la curăţirea inimii, şi apoi la sinceritatea generală.
Cu gândul în mintea noastră la unitatea şi egalitatea celor care au fost acceptaţi în Trupul lui Cristos, apostolul supune atenţiei noastre necesitatea nu numai a dezbrăcării dispoziţiei rele a cărnii noastre decăzute, ci şi a îmbrăcării, a cultivării diferitelor haruri ale Duhului exemplificate în Capul nostru, Isus Cristos. Col. 3:12-14.
El le specifică pe acestea: (1) sentimente pline de compasiune; o dispoziţie de lărgime şi generozitate a inimii faţă de toţi şi de toate — faţă de sfinţi, faţă de vecini, de prieteni şi de rude, faţă de duşmani şi faţă de creaţia animală. Lărgind, el continuă şi arată că aceasta ar însemna (2) bunătate faţă de toţi; (3) umilinţa minţii, opusul lăudăroşeniei, încăpăţânării, aroganţei; (4) blândeţea sau gentileţea dispoziţiei; (5) îndelungă răbdare sau îndurare răbdătoare cu greşelile şi slăbiciunile altora. Aceasta implică faptul că trebuie să avem răbdare cu particularităţile temperamentului şi dispoziţiei altora, iertându-ne fără rezerve unul pe altul, dacă găsim o cauză de ofensă unii la alţii — învăţând între timp să ne corectăm, atunci când vedem propriile cusururi oglindite în alţii. Şi standardul pentru tot cursul conduitei se găseşte în conduita Domnului faţă de noi; pentru că El a fost cu siguranţă generos, bun, îngăduitor şi iertător.
ACESTE PORUNCI SUNT ADRESATE NUMAI BISERICII
Apostolul aduce în atenţia „sfinţilor şi preaiubiţilor”, a celor Aleşi, faptul că el nu încearcă o reformare a lumii în acest sens, ci doar o transformare a celor care au intrat într-un legământ special cu Domnul. Toţi cei care astfel au făcut legământ cu Domnul şi care speră să-şi întărească „chemarea şi alegerea” pentru a fi membri în Biserica glorificată, vor căuta nu numai să cultive aceste roade ale Duhului în propriile lor vieţi, ci şi să ajute la cultivarea aceloraşi roade în prietenii şi vecinii lor creştini, când ar avea ocazia; şi mai presus de toate, vor căuta să exercite o influenţă atât de bună asupra propriilor lor familii încât, aşa cum copiii lor primesc de la ei, în calitate de părinţi, viaţa naturală, instrucţiunile necesare şi începutul în ea, aceştia să poată primi de la ei, dacă este posibil, şi un început în noua viaţă, precum şi instrucţiunile şi echipamentul necesar pentru ea.
Dar Apostolul, ca purtător de cuvânt al Duhului Sfânt, este un instructor desăvârşit. Nu numai că ne spune ce fapte ruşinoase să dezbrăcăm şi ce haruri să îmbrăcăm, ci, privind Trupul Domnului îmbrăcat cu aceste caracteristici ale inimii -— compătimire, bunătate, umilinţă, blândeţe, îndurare răbdătoare, îngăduinţă şi iertare, el adaugă: „Iar peste toate acestea, îmbrăcaţi-vă cu dragostea, care este legătura desăvârşirii”. Iubirea este astfel ilustrată printr-un un „brâu” care leagă şi ţine la un loc faldurile hainei dreptăţii lui Cristos cu diferitele ei haruri. Cu alte cuvinte, apostolul vrea să vedem că îngăduinţa, blândeţea, răbdarea etc., nu trebuie să fie numai chestiuni de curtoazie sau de diplomaţie. Oricât de mult ar avea parte de aceste calităţi la început, cei care le poartă nu vor fi desăvârşiţi în inimă, nici nu vor fi potriviţi pentru Împărăţie, până când vor ajunge la locul unde aceste diferite haruri ale voinţei sau intenţiei lor vor fi legate de ei prin corzile iubirii — iubire pentru Domnul, iubire pentru dreptate, iubire pentru „fraţi” şi iubire compătimitoare pentru toată creaţia gemândă. Dragostea este, într-adevăr, „legătura desăvârşirii”, însuşi Spiritul Domnului.
PUTEM FI ÎNŞELAŢI ÎN ACEASTĂ PRIVINŢĂ?
În textul nostru apostolul spune: „Nu vă înşelaţi”. Întrebarea vine în mod natural, există pericolul să nu ştim dacă semănăm în spirit sau în firea pământească? Răspundem, există pericolul de a fi înşelaţi în această direcţie. Scripturile arată că firea pământească este foarte iscusită; mintea naturală este înşelătoare mai presus de orice şi deznădăjduit de rea, şi că noua minte trebuie să se păzească în continuu pentru a nu cădea în capcana naturii vechi. Dacă cineva trăieşte conform trupului, se poate aştepta să secere în consecinţă. Chiar dacă alţii pot fi înşelaţi, Dumnezeu nu poate fi batjocorit printr-o slujire exterioară a Lui şi a Adevărului în timp ce în interior trăim potrivit firii pământeşti. Dacă semănăm porumb, vom secera porumb, dacă semănăm grâu, vom secera grâu. În toate afacerile vieţii noastre, fie zidim vechea natură pe care am convenit să o distrugem, fie căutăm cu credincioşie ca faptele firii pământeşti să fie omorâte, ucise, ca să putem prospera ca Noi Creaturi.
„Semănăm pentru trup” de fiecare dată când permitem dorinţelor carnale, egoiste, nedrepte, necinstite ale trupului să ne stăpânească inimile şi vieţile. Fiecare semănare face mai sigur sfârşitul acelei căi, care este moartea — Moartea a Doua. Dimpotrivă, fiecare semănare după Spirit, fiecare împotrivire la dorinţele trupeşti spre egoism etc., şi fiecare exercitare a minţii, a voinţei noi, pentru lucrurile care sunt curate, care sunt nobile, care sunt bune, care sunt adevărate, care sunt spirituale, este semănare pentru Spirit, în care, dacă perseverăm, ne va duce în cele din urmă la obţinerea făgăduinţelor şi aranjamentelor îndurătoare ale Domnului — viaţa eternă şi Împărăţia.