CĂDEREA SAMARIEI

2 Împ. 17:1-18

„Un om care, fiind deseori mustrat, îşi înţepeneşte gâtul. va fi zdrobit deodată şi fără îndreptare”. Proverbe 29:1

R 4819 W. T. 15 mai 1911 (pag. 152-154)

Personajului principal al acestui studiu, împăratul lui Israel, Osea, i s-a făcut complimentul destul de îndoielnic de a fi fost mai puţin rău în ochii Domnului decât unii dintre predecesorii săi. Treptat, împărăţia asiriană şi-a extins stăpânirea asupra Israelului, iar Osea şi-a păstrat tronul plătind un tribut. Această situaţie a continuat câţiva ani până când împăratul lui Israel a gândit că este suficient de aliat cu egiptenii din sud încât să refuze să mai plătească banii de tribut. În consecinţă, armata asiriană a înaintat şi a asediat cetatea capitală, Samaria. Pare într-adevăr uimitor să aflăm că cetatea a rezistat asediului timp de trei ani. Sfârşitul a venit în al nouălea an al lui Osea şi a însemnat sfârşitul împărăţiei celor zece seminţii, poporul fiind dus de către cuceritori la câteva sute de kilometri în altă parte a Imperiului Asirian.

Declinul Israelului ca naţiune, din timpul lui Solomon, a fost treptat. Cei mai înclinaţi religios au fost atraşi spre partea de sud numită Iuda. Aceasta din urmă, cu seminţia mai mică Beniamin, nu numai că avea Cetatea Sfântă şi templul, dar şi a câştigat treptat tot poporul sfânt al lui Israel, atras de închinare lui Iehova şi respins din casele seminţiei lor de idolatria predominantă.

Cele zece seminţii trebuie să fi fost pierdute considerabil înainte de această îndepărtare finală a lui Osea şi a celor rămaşi în Samaria — în total mai puţini de douăzeci şi opt de mii, în timp ce înainte naţiunea număra milioane.

Faptul este că în războaiele anterioare au fost luaţi captivi, care, pierzându-şi religia, erau israeliţi doar cu numele; şi care, neavând ca Tată pe Dumnezeu, nici interes pentru promisiunea avraamică, nici pentru ţara lui Israel, se simţeau la fel de acasă şi de prietenoşi faţă de condiţiile înconjurătoare, şi acomodaţi cu religia din noile lor case, cum fuseseră şi în cele vechi. Într-un cuvânt, doar douăzeci şi opt de mii au rămas în împărăţia de nord care chiar s-au mândrit cu numele de Israel; şi ei, după cum am văzut, erau în mare parte idolatri şi fără relaţie cu Dumnezeu. Când ne gândim la cele zece seminţii „împrăştiate” ale lui Israel, să ne amintim cât de puţini au fost acolo când împărăţia celor zece seminţii s-a stins în final. Oricare dintre ei care şi-a menţinut credinţa religioasă în Dumnezeu şi a respectat circumcizia în familia sa, şi-a păstrat astfel calitatea de israelit. Ceilalţi au încetat complet să fie israeliţi.

RĂSTURNAREA LUI ISRAEL O JUDECATĂ

A DOMNULUI

Mai târziu, când împărăţia lui Iuda compusă din cele două seminţii a fost şi ea dusă captivă în Babilon, liniile separatoare s-au pierdut şi numele de evrei a devenit predominant şi sinonim cu israeliţi. Astfel în zilele Domnului nostru, El a declarat că misiunea Sa era pentru „oile pierdute ale casei lui Israel”. Tot aşa şi apostolul Iacov a scris mai târziu despre „cele douăsprezece seminţii care sunt în împrăştiere”. Unii din toate seminţiile aveau să fie găsiţi credincioşi lui Dumnezeu în naţiunile înconjurătoare şi în ţara lui Israel. Ne amintim că cei din ţări străine veneau anual la Ierusalim pentru a sărbători Paştele şi iarăşi pentru a sărbători Ziua de Ispăşire. Aceştia n-au fost în niciun sens al cuvântului pierduţi, ci doar împrăştiaţi, aşa cum sunt împrăştiaţi evreii de astăzi, în toate părţile lumii.

Răsturnarea lui Israel, relatată în acest studiu, ni se spune direct că a fost o judecată din partea Domnului. „De aceea Domnul S-a mâniat foarte tare împotriva lui Israel şi i-a îndepărtat de la Faţa Lui. N-a rămas decât seminţia lui Iuda.” 2 Împăraţi 17:18.

Păcatul tinde spre distrugerea naţională într-un mod foarte natural — secând vitalitatea naţiunii. Dar în cazul lui Israel a fost ceva mai mult decât atât. Dumnezeu a intrat într-un Legământ special cu această naţiune prin care El S-a obligat şi ei s-au obligat. Israel a fost de acord să fie poporul lui Dumnezeu, să-L slujească şi să-L asculte cu credincioşie; şi Dumnezeu a convenit ca, dacă ei vor face aşa, El îi va favoriza în mod special şi Se va îngriji de interesele lor, de turmele lor, de cirezile lor, de sănătatea lor, de prosperitatea lor; toţi aveau să fie binecuvântaţi atâta timp cât erau credincioşi şi sinceri. Dimpotrivă, dacă ei ca popor se vor dovedi necredincioşi Legământului, Dumnezeu a promis în mod special că îi va corecta în mod special, îi va pedepsi, îi da în mâinile vrăjmaşilor etc. Astfel prosperitatea sau înfrângerea Israelului indica în mod sigur favoarea sau nefavoarea Domnului, într-un mod care nu se aplica altor naţiuni.

Lecţia noastră relatează mărturia Domnului împotriva poporului Său, în care El arată unde au eşuat ei în partea lor din Legământ. Au făcut lucruri pe care nu trebuiau să le facă şi au lăsat nefăcute lucruri pe care trebuiau să le facă. Cu toate acestea, Domnul înştiinţează pe Israel şi pe Iuda prin prorocii care le-au fost trimişi: „Întoarceţi-vă de la căile voastre cele rele şi păziţi poruncile Mele şi rânduielile Mele, după toată legea pe care am dat-o părinţilor voştri şi pe care v-am trimis-o prin slujitorii Mei, prorocii”. Dumnezeu Şi-a făcut partea, şi mai mult. Apoi citim: „Dar ei n-au ascultat, şi-au înţepenit gâtul, ca şi părinţii lor, care nu crezuseră în Domnul Dumnezeul lor.” Un „gât înţepenit” este folosit simbolic pentru a reprezenta o atitudine de inimă încăpăţânată şi rebelă.

DISTRUS FĂRĂ REMEDIU

Textul nostru, preluat din Proverbe, spune care va fi rezultatul final al oricărui conflict dintre Dumnezeu şi păcătos. Dacă mustrările nu sunt primite în mod corect, dacă nu au o influenţă corectivă, ele vor avea efectul opus — păcătosul va fi cu atât mai îndărătnic şi încăpăţânat şi opus lui Dumnezeu. Rezultatul unei astfel de lupte cu Atotputernicul trebuie să însemne răsturnarea, distrugerea — o distrugere din care nu există recuperare — niciun remediu. Nu va mai fi nicio speranţă pentru oricine va fi trimis în Moartea a Doua.

Dar, mulţumim lui Dumnezeu, această distrugere iremediabilă în Moartea a Doua va veni numai asupra răufăcătorilor încăpăţânaţi din clasa menţionată în acest text — adeseori mustraţi şi totuşi cu gâtul înţepenit. Unii din Biserică ar putea fi clasificaţi în această categorie datorită iluminării lor anterioare etc. de care s-au bucurat, dar desigur că lumea în general nu a avut astfel de mustrări şi o astfel de înţelegere intelectuală despre Domnul, care s-o facă propriu-zis pasibilă de Moartea a Doua. Şi Dumnezeu intenţionează ca fiecare membru al rasei lui Adam să aibă acest deplin, complet privilegiu şi ocazie pentru viaţa veşnică înainte de a putea fi condamnat la Moartea a Doua.

Filosofia acestui lucru este clară: moartea adamică, care vine peste toţi oamenii ca rezultat al păcatului lui Adam şi al condamnării sale ca păcătos, trebuie să fie în întregime ştearsă, iar Adam şi toată rasa lui trebuie să fie pe deplin eliberaţi din ea. Dreptul de a elibera pe oameni din această condamnare a fost asigurat de Marele Răscumpărător, Isus, care S-a oferit ca preţ corespunzător pentru toţi, lucru care să fie mărturisit la timpul cuvenit. Acest mare fapt a fost mărturisit unui număr relativ mic în acest Veac Evanghelic — numai acelora care au urechi de auzit şi ochiul credinţei. Numai aceştia sunt eliberaţi acum din moartea adamică — şi nu în realitate, ci prin credinţă, pentru a li se permite să devină urmaşi sfinţiţi ai lui Isus.

Un fapt important, până acum foarte general trecut cu vederea, este că pregătirea lui Dumnezeu făcută prin moartea lui Isus cuprinde pe fiecare membru al familiei lui Adam precum şi pe el însuşi, şi pentru fiecare membru este garanţia unei alte şanse sau ocazii de armonie cu Dumnezeu, în afară de cea pe care a avut-o şi a pierdut-o Adam. Aceia dintre noi care, ca Biserică concepută de Spirit, se bucură de această favoare în prezent, nu trebuie să aştepte nicio altă favoare în această privinţă în viitor, deoarece Cristos nu mai moare; şi numai o singură parte din lucrarea Sa răscumpărătoare îi este asigurată fiecărui membru al rasei. Dar toţi care nu aud şi nu văd şi nu înţeleg harul lui Dumnezeu acum, trebuie să fie aduşi la o cunoştinţă a acestui mare adevăr. Aceştia includ atât păgânii, cât şi mulţi dintre cei care locuiesc în ţările civilizate, ai căror ochi şi urechi ale inimii n-au văzut şi n-au auzit adevăratul mesaj al harului divin în Cristos Isus, şi care, prin urmare, nu-L puteau refuza şi nici să fie refuzaţi de El până acum.

RESTABILIREA PROMISĂ A ISRAELULUI

În viitor, când toţi aceşti oameni vor fi aduşi la cunoştinţa Adevărului, harul lui Dumnezeu va fi pentru ei „o mireasmă de la viaţă spre viaţă” sau „de la moarte spre moarte”, aşa cum este acum pentru Biserică.

Israeliţii au suferit pedeapsa pentru eşecul lor ca naţiune; ei au fost distruşi, dar nu iremediabil. Într-adevăr, Biblia ne spune că la sfârşitul acestui Veac, de îndată ce alegerea Bisericii va fi terminată şi Prima Înviere completată, favoarea lui Dumnezeu se va întoarce la Israel, la cele douăsprezece seminţii, şi readunarea lor va fi prima binecuvântare a omenirii sub domnia glorioasă a lui Mesia. Promisiunea specială a Domnului este că îi va aduna din ţara de la miazănoapte şi din toate ţările unde I-a risipit, şi îi va aduce în ţara lor.

Sfântul Pavel aduce această chestiune în atenţia noastră foarte explicit în scrisoarea sa către Romani (11: 25-32.). Logica argumentului său trebuie să fie atent observată, inclusiv faptul că Israelul natural va primi milă prin Israelul spiritual — în Împărăţie — vers. 32.

Naţiunea lui Israel a încălcat poruncile divine şi prin urmare a fost vrednică de pedeapsă — dar aceasta nu a însemnat că această naţiune va deveni înstrăinată de mila divină pe care Dumnezeu o intenţionase deja şi o făgăduise deja prin Avraam. Timpul pentru începutul milei nu a venit decât după şapte secole de la relatarea acestei lecţii — când Isus a venit să moară, Cel drept pentru cei nedrepţi, să ne aducă înapoi la Dumnezeu ca rasă — să deschidă „o cale nouă şi vie”. Astfel citim: „Cristos a adus la lumină viaţa şi nemurirea prin Evanghelie”.

Nici Israelul din zilele lui Osea sau din vreun alt timp şi nici altă naţiune n-a ştiut despre viaţa şi nemurirea pe care Dumnezeu intenţiona să le aducă omenirii la timpul potrivit prin Răscumpărătorul. Aşa cum spune din nou Apostolul: „Mântuire aşa de mare, care, începând să fie vestită de Domnul, ne-a fost adeverită de cei ce au auzit-o”. Evr. 2:3.

Este bine să păstrăm în minte faptul că pedeapsa lui Dumnezeu pentru păcat este moartea; că această pedeapsă a venit asupra tatălui Adam şi a întregii sale familii din cauza păcatului; şi că până acum toată omenirea a murit din cauza păcatului lui Adam. Este bine să ne amintim că, deoarece toţi am fost morţi în greşeli şi în păcate prin neascultarea lui Adam, Dumnezeu L-a dat pe Mântuitorul şi lucrarea Sa de răscumpărare. Este bine să ne amintim că această lucrare trebuie să fie eficace pentru fiecare membru al rasei noastre; şi că numai dacă s-a bucurat de partea sa din meritul jertfei Răscumpărătorului ar putea cineva să fie trimis în Moartea a Doua; şi atunci numai ca urmare a înfăptuirii voite, deliberate, intenţionate. Este bine să ne amintim că Moartea a Doua este pedeapsa extremă a Legii divine, şi nu chinul veşnic, aşa cum mulţi dintre noi am fost greşit învăţaţi să credem. „Plata păcatului este moartea, dar darul lui Dumnezeu este viaţa veşnică prin Hristos Isus, Domnul nostru.” Rom. 6:23.